SINODUL
DE LA NICEEA
Sinodul
trebuia să aibă loc la Niceea, un oraş din Bitinia. Bitinia era un ţinut aşezat
la miazănoapte-apus în Asia Mică. Se aminteşte de el în Faptele Apostolilor 16:7
şi în 1 Petru 1:1. S-a pus la îndemâna episcopilor tot ce le era necesar pentru
drum, ca şi cum ar fi fost nişte funcţionari ai statului, şi pe la sfârşitul
lui iunie în anul 325, s-au găsit adunaţi, într-o îmbulzeală de nespus, o
mulţime de conducători duhovniceşti ai Bisericii pentru a se ocupa îndeosebi de
chestiunea care atingea slava Persoanei Domnului Cristos. Pe lângă cei vreo 320
de episcopi, adunarea mai era alcătuită dintr-un mare număr de preoţi (sau
bătrâni) şi diaconi. „Floarea slujitorilor lui Dumnezeu", scrie Eusebiu,
„veniţi din numeroase comunităţi ale Europei, Africei şi Asiei, s-au întâlnit
acolo." Au fost convocaţi chiar de împărat şi astfel conducătorul însuşi
al marelui imperiu roman trebuia să prezideze adunările lor.
Ce
privelişte ciudată pentru episcopi, preoţi şi diaconi în primul rând! Cu puţini
ani mai înainte erau dispreţuiţi, înjosiţi, expuşi la cele mai groaznice
persecuţii, suferinţe şi necazuri din partea împăraţilor, care urau
creştinismul. Un mare număr dintrei ei aveau pe trupuri urmele chinurilor ce
le-au îndurat pentru Numele Domnului Cristos. Acum totul se schimbase. Porţile
palatului imperial erau deschise; treceau fără teamă prin mijlocul gărzilor, ce
erau aranjate în calea lor pentru a le da onorul, şi se duceau să se aşeze
chiar la masa împăratului. „Aceasta seamănă", scrie tot Eusebiu, „mai mult
cu o închipuire a Împărăţiei lui Cristos, mai degrabă un vis decât ceva
real."
Aşa
ceva părea mare şi frumos în ochii omului. Parcă a fost un mare folos şi o
biruinţă glorioasă pentru creştinism, faptul de a fi ajuns în acest loc de
onoare, însă nici pe departe; nimic nu arăta mai bine căderea Bisericii, cât de
mult se depărtase de simplitatea de la început şi îşi pierduse frumuseţea în
ochii lui Dumnezeu. Pentru ea erau cu mult mai de preţ înjosirea şi suferinţele
persecuţiei. Atunci urma pe Domnul său în calea pe care mergea El Însuşi pe
pământ, dispreţuit şi despărţit de lume, în timp ce acum s-a întovărăşit cu
lumea şi îi era supusă.
Împăratul
a ajuns la Niceea la 3 iulie şi în ziua următoare, episcopii s-au adunat într-o
sală a palatului, pregătită în acest scop. Pentru Constantin era făcut un tron
de aur. Adunarea, istoriseşte Eusebiu, a rămas într-o linişte adâncă la
intrarea celor mai de seamă demnitari ai imperiului, şi aştepta cu o vie
nerăbdare sosirea împăratului. În sfârşit, a sosit şi el, splendid îmbrăcat,
acoperit cu aur şi cu pietre scumpe, încât ochii episcopilor erau aproape
orbiţi de acesta strălucire neobişnuită pentru ei. La intrarea sa, întreaga
adunare s-a ridicat. El s-a îndreptat spre tronul pregătit în onoarea sa; din
respect însă pentru episcopi, a rămas în picioare până l-au rugat să se aşeze.
După
cântarea unui imn, Constantin se adresează adunării cu aceste cuvinte:
„Văzându-vă astfel adunaţi, preaiubiţii mei, mă bucur de împlinirea
fierbinţilor mele rugăminţi... Când prin harul şi cu ajutorul Celui
Atotputernic, armele mele au fost biruitoare, am crezut că n-am decât să-L laud
pentru binecuvântările Sale şi să mă bucur împreună cu cei pe care m-a făcut
în stare să-i scap. Dar când mi-a ajuns la urechi vestea neaşteptată a
neînţelegerilor dintre voi, am găsit cu cale să privesc lucrul cu toată luarea
aminte. Nădăjduind că voi găsi prin aceasta un leac, m-am văzut silit să vă
convoc... Grăbiţi-vă, deci, preaiubiţilor, ca nişte slujitori credincioşi ai
Domnului şi Mântuitorului nostru, să înlăturaţi din mijlocul vostru cauzele
acestor neînţelegeri... Făcând astfel, veţi aduce Celui Atotputernic o
închinare plăcută şi îmi veţi arăta o bunăvoinţă deosebită mie, care sunt
tovarăşul vostru de slujbă."
Frumoase
cuvinte, fără îndoială, şi Constantin era sincer în dorinţa sa de a
restatornici pacea şi unitatea în Biserică. Dar stătea oare în puterea lui sau
a episcopilor să facă aşa ceva? Nu. Dumnezeu singur putea să îndrepte răul; şi
ca să poată lucra, ar fi trebuit ca toţi să se smerească înaintea Lui şi să
aştepte totul de la El.
Să
vedem ce s-a întâmplat. Timp de două luni, cât a durat sinodul, împăratul a
prezidat de obicei şedinţele, ascultând cu răbdare cele ce se discutau, şi
stătea adesea de vorbă aparte cu unii din episcopi. În mai multe rânduri a
trebuit să îndemne pe cei din sinod la dragoste creştină şi la îngăduinţă unii
faţă de alţii. Unii episcopi au adus în faţa împăratului plângeri împotriva
altora. Împăratul le-a spus să-şi formuleze în scris motivele de plângeri, pe
care le va cerceta el într-o zi anumită. Sosind însă ziua aceea, le-a aruncat
în foc, fără să citească toate aceste acuzaţii, spunând că nu-i rostul lui să
hotărască în neînţelegerile dintre episcopii creştini şi că aceste lucruri
trebuie lăsate pentru ziua judecăţii. În sinod se aflau mai mulţi filozofi,
îndemânatici în arta de a vorbi şi care căutau să închidă gura potrivnicilor
lor prin argumente foarte fine. Atunci un bătrân, vrednic de respectat dintre
episcopi, s-a ridicat şi a spus: „Domnul Cristos şi apostolii Săi nu ne învaţă
arta vorbirii meşteşugite, nici să ne folosim de dibăcie înfumurată. Ei ne
prezintă adevărul adevărat şi simplu, pentru ca să-l păstrăm prin credinţă şi
făcând fapte bune." Filozofii au tăcut.
După
lungi şi serioase chibzuiri, sinodul a condamnat pe Arius şi învăţătura sa. S-a
alcătuit o mărturisire de credinţă numită de atunci „simbolul de la
Niceea", în care se menţiona învăţătura Sfintei Treimi şi cea a
dumnezeirii Domnului Cristos şi a unităţii Sale cu Tatăl, în ce priveşte firea,
puterea şi slava. Arius, chemat în faţa sinodului, nu s-a sfiit să arate din
nou şi să susţină învăţăturile false prin care tulburase Biserica. Atanase din
Alexandria a combătut cu tărie argumentele învăţătorilor mincinoşi şi a
statornicit cu străşnicie adevărata credinţă. Cei mai mulţi episcopi, la auzul
hulelor din partea lui Arius, în deplină înţelegere îşi astupaseră urechile şi
rosteau anatema împotriva lui şi a învăţăturilor sale.
Toţi
episcopii, afară de câţiva, care erau partizani ai lui Arius, au semnat
mărturisirea de credinţă. Hotărârea sinodului a fost supusă împăratului, care
crezând că recunoaşte în această aprobare generală lucrarea lui Dumnezeu, a
primit-o cu respect.
Dar,
lucru trist, el spune în acelaşi timp că toţi cei care n-o vor primi, vor fi
trimişi în exil. Era un fel de persecuţie, pe care Cuvântul lui Dumnezeu nu o
încuviinţa. Acesta ne spune: „Depărtează-te de cel ce aduce dezbinări"
(Tit 3:10); şi ne recomandă să n-avem nici o legătură cu cei care nu aduc
învăţătura lui Cristos (2 Ioan 9,10). Cuvântul nu porunceşte stăpânitorilor să
se amestece în lucrurile care privesc credinţa. Acest fapt ne face totodată să
vedem că Biserica, care nu trebuie să aibă altă căpetenie decât pe Domnul Cristos,
s-a aşezat, spre marea ei pagubă, sub stăpânirea puterii veacului acestuia,
adică a lumii.
Episcopii
care la început nu s-au învoit cu mărturisirea de credinţă, au fost cuprinşi de
frică, auzind hotărârea împăratului şi s-au grăbit să semneze. În felul acesta
au dat un exemplu trist de servilitate omenească şi de lipsă de sinceritate.
Nici alţii n-au procedat sincer, când au semnat mărturisirea de credinţă, falsificând
un cuvânt, prin schimbarea unei litere. Astfel făceau să se spună că Cristos
este asemenea Tatălui în ce priveşte firea, dar nu din aceeaşi fire. Aceasta
era o şiretenie nenorocită şi o lipsă de adevăr. Domnul a zis: „Eu şi Tatăl una
suntem" (Ioan 10:30).
Numai
doi episcopi din Egipt, Secundus şi Theonas, au menţinut fără sfială vederile
lui Arius şi au fost exilaţi împreună cu el în Iliria. La trei luni după aceea,
din ordinul împăratului, Eusebiu din Nicomedia şi Theognis din Niceea îi
urmează în exilul lor. Pedepse severe au fost rostite împotriva tuturor care au
luat partea lui Arius, cărţile i-au fost arse şi era socotit drept o crimă să
păstreze cineva în ascuns vreuna din scrierile lui.
Acesta
a fost rezultatul sinodului din Niceea, în ce priveşte punctul cel mai de seamă
al credinţei creştine. Este destul de trist să vezi cum puterea lumească
sprijină cu forţa adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Acest lucru n-ar fi trebuit
să se întâmple nicidecum. Pe de altă parte, e plăcut să vezi slava lui Cristos
menţinută prin Biserică, în acest timp înfăţişat prin adunarea din Pergam, aşa
că i se potrivesc cuvintele spuse de Domnul: „Tu ţii Numele Meu"
(Apocalipsa 2:13).
Sinodul
a mai hotărât şi alte lucruri de seamă, ca de exemplu fixarea zilei sărbătorii Paştelui.
Bisericile din Răsărit îl sărbătoreau vinerea, în amintirea răstignirii lui Cristos,
iar cele de Apus, duminica, amintind învierea. Sinodul a luat hotărârea pentru
această din urmă zi, şi de atunci Paştele s-a sărbătorit duminica.
A
fost un frumos lucru faptul că sinodul din Niceea a condamnat învăţătura
mincinoasă a lui Arius, dar hotărârea lui nu trebuie să fie lege pentru noi.
Apostolul Pavel, care prin Duhul vestea că chiar din mijlocul bătrânilor se vor
scula oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase (Faptele Apostolilor 26:30)
şi apostolul Petru, care vestea mai dinainte că se vor ridica printre creştini
învăţători mincinoşi (2 Petru 2:1-2), nici unul nici altul nu ne recomandă
sinoade pentru a statornici adevărul. Pavel zice „...vă încredinţez în mâna lui
Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său" (Faptele Apostolilor 20:32), iar
Petru îndeamnă pe creştini să-şi aducă aminte de Cuvântul Domnului dat prin apostoli
(2 Petru 3:1-2). La Cuvântul lui Dumnezeu trebuie deci să alergăm pentru a
cunoaşte adevărul, şi nu la sinoade, nici la vreo autoritate omenească.
În ce
priveşte sărbătoarea Paştelui, pe care creştinătatea îl ţine în amintirea
învierii, ştim că nu-i vorba niciodată pentru noi, creştinii, de sărbători
rânduite prin porunca lui Dumnezeu în Cuvântul Său. Dimpotrivă, mai degrabă
sunt de condamnat (Coloseni 2:16,17). Acestea sunt orânduiri omeneşti, statornicite
în Biserică după imitaţia sărbătorilor evreieşti şi, din nenorocire, unele sunt
după cele păgâne. Dacă apostolul, în versetul amintit, nu mai lua în seamă
sărbătorile evreieşti, ca unele ce au luat sfârşit, nu înseamnă ca creştinii să
le restabilească. Fiecare zi întâi a săptămânii ne aminteşte despre învierea
Domnului. De aceea adevăraţii credincioşi se simt fericiţi să se adune în
această zi, cum făceau cei dintâi creştini (Faptele Apostolilor 20:7), pentru a
mulţumi lui Dumnezeu şi Mielului mort şi înviat, şi pentru a-şi aminti la masa
Domnului de moartea Sa până va veni El (1 Corinteni 11:23-26).
Paştele
a fost sărbătorit de timpuriu în Biserică, însoţit de o mulţime de obiceiuri
religioase şi sub stăpânirea unor învăţături stricate, care arată cât de mult
s-a îndepărtat Biserica de la simplitatea Scripturii.