Cea
mai mare dificultate
Cea mai
mare dificultate pe care o au mulţi oameni în a accepta posibilitatea că Noul
Testament ar fi adevărat, este pretenţia acestuia că Isus a fost mai mult decât
uman, că El este Dumnezeu întrupat. Sigur, spun ei, această superstiţie a
apărut deoarece oamenii din antichitate credeau în mulţi zei şi şi-au imaginat
că aceşti zei au vizitat pământul în mod frecvent, sub forma unor fiinţe umane
excepţionale.
Ei bine,
poţi gândi astfel; dar faptele în ansamblu spun altceva. Este adevărat, că în
vremurile antice toate popoarele lumii - cu o singură excepţie - au crezut că
sunt mai mulţi dumnezei şi că aceşti dumnezei au vizitat pământul din când în
când. Şi acea excepţie a constituit-o poporul evreu, din care fac parte
scriitorii Noului Testament. Ei erau strict monoteişti. Evreii dispreţuiau alte
naţiuni din cauza politeismului lor absurd şi pentru faptul că făceau zei pe
împăraţii şi eroii lor. A diviniza, a se închina altcuiva decât lui Dumnezeu,
era pentru ei o blasfemie atât de serioasă încât trebuia pedepsită cu moartea
conform legii lor. În devoţiunile lor religioase, în fiecare casă, au fost
învăţaţi de secole să recite în fiecare zi dogma fundamentală a credinţei lor
„Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn!"
(Deuteronom 6:4). Oameni ca aceştia nu s-ar fi gândit nici măcar pentru un
moment că Isus din Nazaret ar fi fost altceva decât un om, numai dacă ar fi fost
constrânşi să facă aceasta sub greutatea unor mărturii, unor dovezi clare.
Una din
cele mai puternice mărturii era faptul că Isus Cristos însuşi prin acţiunile
Sale şi implicaţiile lor şi prin afirmaţiile Sale explicite, pretindea că este
egal cu Dumnezeu. Şi aceasta mă determină să vă mărturisesc că unul din
motivele cele mai puternice pe care le am pentru a crede că Isus este Fiul lui
Dumnezeu este acesta: El a spus că este Fiul lui Dumnezeu! Ştiu că sună foarte
naiv; dar înainte de a mă considera un nerod credul, îngăduiţi-mi să explic.
Să
presupunem, că într-o zi vreau să cunosc o părere în legătură cu o problemă
referitoare la muzică. Nu ar trebui să consult pe oricine. Nu ar trebui să
consult nici măcar pe vecinul meu de vizavi: este un medic bun, dar nu este
muzician. Nu, ar trebui să consult cei mai buni profesori de muzică pe care îi
cunosc. Dacă aş avea puterea să-i pot învia pe Bach sau Beethoven, i-aş
consulta pe ei. Natural.
Acum să
presupunem că nu vreau să ştiu despre muzică, ci despre morală. Aş consulta cei
mai buni experţi de talie mondială pe care i-aş găsi. Şi aceasta m-ar conduce
la Isus Cristos. Nimeni nu a învăţat o moralitate mai pură şi de clasă mai
înaltă. „Predica de pe munte" rămâne un standard de netrecut. Cercetaţi
voi înşivă, încercaţi să trăiţi „Predica de pe munte" timp de o săptămână!
Dar cu
aceasta ajungem la punctul pe care doresc să-l ating. Păşind alături de Isus
din Nazaret în lumea Noului Testament, mă văd ceea ce sunt: un păcătos. Nu am
nevoie de nici o dovadă exterioară pentru a vedea că la acest nivel El are
dreptate; o ştiu în mod instinctiv în inima mea. Dar apoi intervine faptul
izbitor: acest Isus Cristos a cărui învăţătură morală a fost ireproşabilă şi a
cărui viaţă a fost conform învăţăturii Sale, este Cel care a pretins că este
egal cu Dumnezeu.
Ce să
fac cu această afirmaţie sau mai degrabă cu faptul că El a fost Cel care a
făcut-o?
Să spun
că autorul „Predicii de pe munte" a minţit în mod deliberat? Ei bine, dacă
ar fi aşa, atunci ar fi cel mai mare ipocrit, cel mai mare escroc, cel mai mare
impostor care a trăit vreodată pe pământ. Dar este imposibil să citeşti
evangheliile cu atenţie şi să ajungi la concluzia că Isus a fost în mod
deliberat un escroc. Dacă te îndoieşti de acest lucru, mai citeşte încă o dată
evangheliile având această întrebare în minte. Sunteţi desigur buni judecători
ai personajelor; trebuie să fiţi, pentru a vă găsi drumul sigur prin această
lume. Exersaţi-vă judecata asupra lui Isus. Evaluaţi caracterul Său aşa cum îl
găsiţi în evanghelii. Cred că veţi ajunge la orice altă concluzie în afară de
aceea că El a fost un în mod deliberat un escroc.
Dar,
puteţi spune, El s-ar fi putut înşela uşor, fără a fi în mod deliberat un
escroc. Dacă ar fi aşa, ce înseamnă acest lucru? Oamenii care cred din greşeală
că sunt Dumnezeu, sunt megalomani nebuni! Atunci, a fost Isus Cristos nebun? Ei
bine, dacă El ar fi fost nebun, atunci foarte puţini oameni au fost vreodată
sănătoşi! Megaloman? Este imposibil să studiezi comportamentul şi cuvintele lui
Cristos aşa cum sunt ele descrise în Noul Testament şi să ajungi la o asemenea
concluzie. Acel Isus care a spus cu convingere, „Veniţi la Mine, toţi cei
trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră,
şi învăţaţi de la Mine căci Eu sunt blând şi smerit cu inima" nu a fost
Hitler sau Mussolini! Este simplu de observat că Isus Cristos a adus sănătate
şi stabilitate mentală omului, mai mult decât oricine altcineva în lume. Doar
citind cuvintele Sale, milioane de oameni au primit pace. Credinţa în El şi în
sacrificiul Lui au eliberat milioane de oameni de tortura unei conştiinţe
vinovate. Părtăşia zilnică cu El i-a smuls pe mulţi de sub robia obiceiurilor
destructive şi le-a dat respect faţă de ei înşişi, sens vieţii şi eliberare de
frica morţii.
Isus
Cristos este Acela care ne-a învăţat că Dumnezeu este dragoste. Dacă crezi în
Dumnezeu, atunci consideri de la sine înţeles că El este dragoste. Presupui că
orice om din orice perioadă a istoriei şi-a dat seama că Dumnezeu este
dragoste. Dar în tot ceea ce am citit din autorii antici greci şi latini, nu am
găsit nici măcar un scriitor sau un filozof care să spună că Dumnezeu este
dragoste. Atotputernic, da; bun în sens absolut, aprobând faptele bune ale
omului şi dezaprobându-l atunci când face fapte rele. Dar dragoste? Dumnezeu
bun, căruia îi pasă de noi, care are grijă de oameni, gata să se jertfească
pentru omenire? Nimeni, niciodată, nu a spus atât de mişcător ca Isus Cristos:
„Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Totuşi, nici una din ele nu este
uitată înaintea lui Dumnezeu. Şi chiar perii din cap toţi vă sunt număraţi.
Deci să nu vă temeţi: voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii" (Luca
12:6,7). Sunt aceste cuvinte ale unui nebun?
Nimeni
nu a exprimat vreodată în mod personal dragostea lui Dumnezeu pentru omenire
aşa cum a făcut-o Isus prin propriul Lui sacrificiu la Calvar. Mii de bărbaţi
şi femei au îndurat tortura şi suferinţa cu nobleţe şi curaj şi uneori şi-au
dat viaţa pentru prietenii sau ţara lor, sau au protestat împotriva unui regim
rău. Pe bună dreptate îi numim eroi. Dar am pierdut din vedere un aspect, dacă
presupunem că Noul Testament nu pretinde mai mult decât că Isus Cristos a fost
un erou. Ceea ce pretinde El, ceea ce a spus despre El însuşi, este unic atât
în istoria literaturii cât şi în cea a religiei. Chiar de la începutul lucrării
Sale publice (nu după crucificare), cel care L-a descoperit oamenilor în mod
oficial (Ioan Botezătorul), a anunţat că Isus a venit ca şi Miel al lui
Dumnezeu, pentru a lua păcatul lumii asupra Lui (Ioan 1:21); şi termenul
„Mielul lui Dumnezeu", ne indică faptul că Isus a venit să fie jertfă
pentru păcat. Dar, apostolul Petru a spus mai târziu: „... aţi fost
răscumpăraţi... cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără
prihană... El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi
fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire... a suferit odată
pentru păcate, El, Cel neprihănit pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la
Dumnezeu" (1 Petru 1:18-19; 2:24; 3:18).
Că Isus
însuşi a socotit acest lucru ca scop principal al venirii Sale în lume, este
arătat de următorul fapt. Cu o noapte înainte de crucificarea Sa, El a
instituit o ceremonie, prin care urmaşii Lui să îşi aducă aminte de El după
aceea; şi este foarte instructiv să observăm natura ceremoniei. El nu le-a
cerut ca atunci când se strâng împreună, să povestească vreuna din minunile
Sale spectaculoase. Aceasta ar sugera că scopul principal al lucrării Sale au
fost minunile. Nu le-a cerut nici să selecteze o porţiune din învăţătura Sa
morală şi să o recite. Acest lucru ar fi sugerat că principalul scop al vieţii
Sale a fost acela de învăţător-filozof. El le-a cerut să ia pâinea şi vinul ce
reprezintă trupul şi sângele Său, să mănânce şi să bea ca semn de aducere
aminte că pe cruce El Şi-a dat trupul şi sângele pentru ca ei să primească
iertarea păcatelor (Matei 26:26-28).
Că
primii creştini au înţeles că principalul scop al venirii lui Cristos în lume a
fost acela de a se jertfi pentru păcatele lor, este dovedit prin faptul că,
chiar de atunci, ei au fost găsiţi împreună pentru a împlini această ceremonie.
Jertfa Lui este punctul central a tot ceea ce Cristos a afirmat şi a făcut.
Această dragoste jertfitoare a lui Cristos este cea care a învins orice rezistenţă
faţă de El şi a câştigat recunoştinţa şi devotamentul personal al milioanelor
de urmaşi. Ei spun toţi alături de Pavel, apostolul creştin „Viaţa pe care o
trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a
iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine" (Galateni 2:20).
Toate
acestea, ne conduc spre fondul problemei. Există un motiv bine întemeiat şi
evident, pentru care nimeni, bărbat sau femeie, nu a pretins vreodată că a
venit în lume să-şi dea viaţa ca jertfă pentru păcatul lumii. A pretinde acest
lucru, nu înseamnă a te pretinde doar erou sau martir, ci a pretinde că eşti
mai mult decât uman, că eşti Dumnezeu întrupat. Numai Unul care a fost El
însuşi Dumnezeu infinit, a putut oferi jertfa adecvată pentru păcatul întregii
lumi.
Dacă
unul dintre prietenii dumneavoastră ar pretinde în mod serios că singurul scop
pentru care el a venit în această lume este acela de a muri pentru păcatele
lumii, probabil că l-ai trimite la un psihiatru. Pretenţia lui ar fi un semn de
nebunie. Şi totuşi Isus face această afirmaţie. Am văzut că, El nu a fost
inventat de autorii Noului Testament - de aceea nu este acceptată nici cea mai
slabă aluzie că El a fost un megaloman nebun.
Într-adevăr,
această afirmaţie pe care El o face, dacă ar fi să vorbesc pentru moment din
punct de vedere personal, este unul din lucrurile care mă conving că El este cu
adevărat Fiul lui Dumnezeu, deoarece diagnozează nu numai care este problema
mea fundamentală ca fiinţă umană, dar îmi oferă şi singura soluţie acceptabilă
la acea problemă.
Daţi-mi
voie, să vă explic.
Celelalte
religii şi curente filozofice mă informează în mod constant, fiecare în felul
lor, că am obligaţia să fiu bun. Presupun că acest lucru îmi este de ajutor,
dar nu atinge problema mea reală. Eu ştiu deja că trebuie să fiu bun. Nu am
nevoie de ajutorul religiei sau filozofiei pentru a şti acest lucru! Problema
mea nu este aceea că eu nu ştiu că am obligaţia să fiu bun, ci ocaziile fără
număr în care eu nu am fost bun. (Şi vecinii mei cred că se află în aceeaşi
poziţie.) Aceasta este marea problemă. Ce am de spus referitor la păcatele mele
din trecut? Am încălcat chiar şi propriile mele standarde, ca să nu mai vorbim
de cele ale lui Dumnezeu. Am compromis şi am mânjit propriul meu sistem de
valori. Atunci, cum pot fi iertat? Dacă am decis că păcatele mele din trecut nu
au prea mare importanţă, atunci afirm că nu contează nici propriul meu sistem
de valori. Şi dacă ceea ce fac eu nu are importanţă, atunci nici Cel faţă de
care sunt responsabil nu are importanţă. Dar să presupunem că propriul meu
sistem de valori este important. Şi să presupunem că standardele lui Dumnezeu
sunt importante şi că El nu le va coborî pentru mine şi pentru nimeni
altcineva. Atunci păcatele mele contează. Cum pot fi iertat pentru trecutul
meu, astfel încât să nu fie afectat propriul meu sistem de valori, ca să nu mai
vorbim de al altora? Acest lucru este valabil atât pentru mine cât şi pentru
tine.
În acest
punct intervine Cristos. El pretinde autoritate pentru a acorda iertarea, dar
face acest lucru fără a trece cu vederea păcatele noastre sau fără a submina
standardele lui Dumnezeu. El nu spune că ceea ce am făcut nu contează. El
insistă ca pedeapsa să fie plătită. Dar apoi, explică faptul că acesta este
motivul principal pentru care El a venit pe pământ: El este Dumnezeul care a
stabilit pedeapsa pentru păcat, Dumnezeul a cărui lege am călcat-o, meritând
astfel pedeapsa. Şi totuşi El este Creatorul nostru, care din dragoste şi
loialitate faţă de noi a luat povara păcatului nostru asupra Lui, a plătit
pedeapsa suferind la Calvar, păstrând astfel legea Sa şi propriul nostru sistem
de valori, făcând posibilă primirea iertării, pentru toţi cei care o doresc şi
o acceptă.
Atunci
acesta este exact lucrul de care avem nevoie. Cristos a cunoscut nevoile
noastre şi le-a împlinit cum nimeni altul nu ar fi fost în stare. Prin aceasta
El este unic. Când te confrunţi cu pretenţiile Lui, poţi fi sigur de un lucru:
tu trebuie să iei această decizie! Nimeni altul nu a venit sau nu va mai veni la
tine să-ţi spună că El este Creatorul tău, care te iubeşte, care a venit ca
Dumnezeu întrupat să moară pentru tine, astfel încât să fii iertat. Isus
Cristos este singurul care a afirmat acest lucru. Şi afirmaţia Lui este atât de
directă şi de personală: El spune că a murit pentru tine; ceea ce înseamnă că
tu personal trebuie să răspunzi Lui şi chemării Sale.