Biblia este totuşi adevărată > 5. Mărturia ştiinţelor naturii

<<< Cuprins

V. MĂRTURIA ŞTIINŢELOR NATURALE

E Biblia adevărată? Aceasta e întrebarea de care ne vom ocupa şi în acest capitol. Acum vom căuta să auzim ce zic Ştiinţele Naturale. Biblia vorbeşte mult despre domeniul Ştiinţelor Naturale. Ea nu este o carte de ştiinţă, ea afirmă unele lucruri, pe care noi le vom verifica dacă sînt în acord sau în contrazicere cu ştiinţa. Voi căuta să pun în lumină cîteva versete pe care unii le ironizează, le tăgăduiesc că ar fi ade­vărate.

1. Plante fără soare

Această afirmare a provocat multe discuţii. În Ge­neza 1:11 citim: "Apoi Dumnezeu a zis: "Să dea pă­mîntul verdeaţă, iarbă cu seminţe, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămînţa lor pe pămînt." Şi aşa a fost. Aceasta a fost în ziua a treia, iar soarele apare abia în ziua a patra.

Se ştie bine că fotosinteza plantelor se face numai la lumină. "Cum a fost posibilă viaţa plantelor fără soare? Vedeţi că Biblia se contrazice cu ştiinţa?" - zic necredincioşii.

Să fie aceasta o contrazicere? Pe unii necunoscă­tori îi pune pe gînduri. Dar tot necunoscător e şi cel ce ridică această problemă. Ea a mers în secolul tre­cut, dar nu mai merge azi. A pune astăzi această chestiune, înseamnă a-ţi dovedi singur ignoranţa, a arăta că nu eşti în pas cu vremea.

Ce minunat îşi descoperă Dumnezeu lucrările Sale! Azi, datorită cercetărilor ştiinţifice, se ştie că fotosin­teza plantelor se face nu numai la lumina soarelui, ci la orice altă lumină. Experienţele făcute cu sere sub­terane, unde nu pătrunde lumina soarelui, ci doar lu­mina artificială, au dovedit din plin aceasta.

În anul 1961, la Expoziţia Horticolă Internaţională de la Erfurt, Germania, au fost prezentate legume: cas­traveţi, roşii, ridichi, salată şi ceapă, cultivate în timpul iernii în regiunile arctice ale U.R.S.S. în exploatări subterane, deci fără lumina soarelui, ci doar cu lumina electrică. Ştirea a fost publicată în ziare şi în revista "Orizonturi" nr. 125/1961.

Astfel, problema ridicată de unii necredincioşi cu privire la creşterea plantelor, afirmată în Geneza că ar fi în contrazicere cu ştiinţa, deoarece soarele a apărut abia în ziua a patra, cade. Biblia afirmă că lumina a fost făcută în ziua întîi, deci fotosinteza s-a făcut în ziua a treia la lumina care exista din ziua întîia.

2. Ordinea creaţiei

O altă problemă ridicată de mulţi e ordinea crea­ţiei. Biblia vorbeşte că tot ce vedem pe pămîntul nos­tru a fost făcut în şase zile, iar în ziua a şaptea Dum­nezeu S-a odihnit.

Mulţi nu pot crede că într-o zi să se fi putut usca pămîntul, apoi în aceeaşi zi au crescut plantele şi pomii. La oameni aceasta e cu neputinţă. Dar la Dum­nezeu toate sînt cu putinţă.

Totuşi pentru cei ce se împiedică, voi da o expli­caţie. Cuvîntul "yom", din original, tradus în limba română "zi", arată o perioadă de timp. Uneori în textul biblic cuvîntul "yom" are sensul mult mai larg decît o perioadă de 24 ore. Astfel avem în Isaia 2:11,12 po­menită o zi de răzbunare a Domnului, răzbunare care nu s-a făcut într-o zi de 24 ceasuri, ci într-o perioadă de timp. La fel acelaşi sens e şi în Zaharia 12:11 unde e vorba de pocăinţa lui Israel şi în 14:1 unde cuvîntul "ziua Domnului" are sensul de o perioadă de timp. În 2 Corinteni 6:2, prin cuvîntul "ziua mîntuirii" se înţelege întreagă perioada de timp a harului. De altfel şi azi se obişnuieşte să se folosească cuvîntul "zi" cu sens de vreme sau perioadă nedefinită de timp. Nu aţi auzit pe unii zicînd: "Las că vine şi ziua mea" şi el înţelege o perioadă de timp cînd va fi cineva sau că îi va merge bine.

Perioadelor acestora de timp, cărora Biblia le spune "zile", geologii le spun "ere". Cu privire la lungimea erelor, geologii se deosebesc în păreri. Unii susţin că era paleozoică în care au apărut neverte­bratele, ar cuprinde 400 milioane de ani. După alţii, era paleozoică ar fi început acum 550 milioane de ani şi s-ar fi isprăvit acum 300 milioane de ani, deci ar fi durat o perioadă de 250 milioane de ani. Eu nu încerc să-i împac, ci spun că Biblia nu stabileşte lun­gimea acestor perioade. Unii caută să ia sensul res­trîns al cuvîntului "zi", ca perioadă de 24 ore, susţin că pămîntul a fost creat acum 6.000 de ani, că soarele a fost creat în ziua a patra, căci aşa spune Biblia. Nu e nici o cădere din har în aceasta. Dar ei se izbesc de alte greutăţi neţînînd în seamă limbajul Bibliei. De, exemplu: cum a putut fi zi de 24 ceasuri ziua întîia, a doua şi a treia dacă soarele a fost creat în ziua a patra?

Moise nu ne spune data cînd a fost creat pămîntul, ci el ne spune cine a creat pămîntul. Precizarea de date, de lungime a zilelor sau erelor, el a lăsat-o la o parte. Asta e treaba altora.

Textul din Geneza, cînd ne descrie creaţia, cu­prinde următoarea ordine: lumină, aer, uscat, plante, căldură, peşti, păsări, animale, om. Nu ne oprim la perioadele de timp. Pe noi ne interesează dacă Ştiin­ţele Naturale contrazic sau confirmă această ordine a apariţiei vieţii pe pămînt.

Fizicianul Amper scria despre Geneza: "Ordinea în care apar fiinţele organice este exact a celor şase zile ale creaţiunii, cum ne-o prezintă cartea Genezei. Sau Moise a avut aceleaşi cunoştinţe ştiinţifice superioare pe care le are secolul nostru, sau a fost iluminat de Dumnezeu."

Cercetările în domeniul ştiinţelor naturale arată că întîi au apărut plantele, după aceea animalele, iar la urmă omul. Dacă în Biblie ar fi fost scris că întîi a fost făcut omul, apoi animalele şi numai la urmă plantele, ai fi putut spune că în Biblie e o babilonie, că toate sînt încurcate, ba chiar pe dos. Dar Biblia arată ordi­nea precisă a creaţiei cu mult înainte de a fi stabilită pe cale ştiinţifică. Dacă ea nu este scrisă sub inspira­ţia divină, de unde au ştiut scriitorii ei lucrul acesta?

Cuvier, întemeietorul paleontologiei, spune: "Moise ne-a lăsat o cosmogonie, al cărei adevăr se confirmă de la o zi la alta în chip uimitor."

Sînt unii cărora le place să rîdă în chip batjocoritor de Biblie. Ei spun că în lumea aceasta nu e nici o or­dine, că toate au apărut la întîmplare. Cînd Mendeleev a întocmit tabela elementelor, avea vreo 17 căsuţe necompletate şi unii l-au luat în derîdere, spunîndu-i: "Unde e legea, ordinea? Dacă ar fi, nu ar fi goluri!" Iar el le-a răspuns: "Nu vă grăbiţi, ci mai bine ziceţi, cîte mai avem de învăţat. E drept că tabela mea are goluri, aceasta fiindcă ştiinţa n-a descoperit încă toate ele­mentele. În opera lui Dumnezeu însă nu sînt goluri, legile sînt perfecte. Ca atare, în acele aşa zise goluri, va veni vremea să se aşeze elementele ce se vor des­coperi..." Azi, noi ştim că ce el a spus, s-a împlinit întocmai. Toate căsuţele cu goluri au fost completate. În natură există ordine. La fel şi în creaţie a fost o ordine. Ştiinţele Naturale confirmă aceasta.

3. Originea vieţii

Altă problemă mult discutată e originea vieţii pe pămînt. Cei ce nu vor să creadă Biblia au formulat anumite teorii, care însă nu pot sta în picioare. Iată cîteva:

O teorie spune că viaţa a provenit din alte planete cu ajutorul meteoriţilor. Această teorie susţine că pe alte corpuri cereşti a existat viaţă, că la un moment dat de acolo s-a rupt o parte cu viaţa ce era pe porţiunea respectivă şi că aceste bucăţi de corpuri cereşti ajungînd pe pămînt, au adus viaţa.

Teoria pare frumoasă, dar examinarea ştiinţifică a bolizilor, a meteoriţilor a demonstrat că e imposibil aşa ceva. La pătrunderea acestora în păturile dense ale atmosferei pămîntului nostru, prin frecare, se înfier­bîntă la temperaturi de mii de grade, astfel căldura ar distruge orice germene de viaţă. Toţi meteoriţii anali­zaţi îndeaproape au dovedit aceasta.

Pe de altă parte, teoria aceasta nu rezolvă cu ni­mic problema originii vieţii, ci doar o mută pe alt plan. Să zicem, prin absurd, că la noi viaţa a venit de pe alte planete, dar acolo de unde a venit? Nu vedeţi că problema rămîne tot nerezolvată? Ce rău se încurcă oamenii cînd nu vreau să creadă adevărul şi cum în­săşi ştiinţa le răstoarnă teoriile.

Altă teorie este aceea a generaţiei spon­tane. Aceasta susţine că viaţa, în chip spontan, a apărut la întîmplare. Dacă Biblia ar fi spus aşa ceva, oamenii necredincioşi ar fi rîs de ea. Aristotel şi alţii credeau că şoarecii de pe ogor, care ies în urma plu­gului, se fac aşa din pămînt, că a plouat şi astfel pămîntul a produs şoareci.

Cei ce susţin teoria generaţiei spontane spun că natura oarbă, printr-un joc al întîmplării, prin anumite combinaţii a unor elemente, a produs viaţa. Unii spun că această viaţă s-a produs în apă în urma unui trăz­net şi astfel ar fi luat fiinţă prima celulă vie, din care apoi s-a dezvoltat viaţa în multiplele ei forme. Alţii spun că prima celulă vie s-ar fi format nu în apă, ci în craterul unui vulcan. Sărmana celulă cum ar fi fost pîrjolită acolo! Cîtă bijbîire! Dar în necredinţa lor, oamenilor le place să creadă mai bine o minciună absurdă, decît adevărul Bibliei.

Teoria generaţiei spontane a fost răsturnată de unii din cei mai de seamă bărbaţi de ştiinţă. Savanţi ca Liebig, Pasteur, Tyndall, etc. prin probe ştiinţifice au demonstrat că e imposibil aşa ceva. În apa fiartă, pusă în vase sterile şi închise ermetic, ca să nu pătrundă nici un fel de bacterii, nu a apărut nici o celulă vie. Ei au dovedit că viaţa nu provine din neviaţă.

Acum cîţiva ani în urmă, a făcut mare vîlvă învăţatul italian Petrucci, care a încercat să dezvolte un em­brion omenesc în eprubetă. Experienţa acestui doctor însă nu a demonstrat nimic spectacular în ce priveşte originea propriu zisă a vieţii. E ca şi cum un ţăran, în loc să-şi pună sămînţa de morcovi în stratul din grădi­nă, o pune în ghiveciul de flori. Este vreo deosebire? Da, de mediu, nu de sămînţă.

Cei cu teoria generaţiei spontane spun că întîi a apărut în chip spontan o celulă vie, că din ea au apărut feluritele plante unicelulare; din plantele unicelulare au evoluat toate plantele, apoi viaţa a trecut din regnul vegetal la cel animal şi că mereu prin evoluţie s-a ajuns la maimuţă şi apoi la omul de astăzi, care con­struieşte zgîrîie nori, care schimbă cursul apelor, care zboară în cosmos. Ei spun că toată viaţa a provenit din celula apărută la întîmplare.

Dar cum se explică faptul că toate celelalte întîm­plări se repetă şi numai aceasta nu? Cum natura oarbă a reuşit odată în chip spontan să nască viaţa, iar azi cu ajutorul a batalioane de biologi care încearcă să forţeze natura, cu mii de laboratoare dotate cu o apa­ratură ultramodernă ce creează fel de fel de condiţii, fel de fel de combinaţii, natura se încăpăţînează, ca un catîr şi nu mai vrea să nască viaţa? Se cheltuiesc sume enorme, se irosesc energii, se pierde timp cu nemiluita, numai ca să poată răsturna afirmaţia Bibliei, dar toate încercările sînt ca tatuajele preoţilor lui Baal pe Carmel, fără nici un rezultat. Ba au, rezultatul zero, confirmă în mod puternic adevărul Bibliei că viaţa n-a apărut la întîmplare.

Vă mărturisesc sincer că nu pot să cred teoria generaţiei spontane. Mi se cere o credinţă împotriva tuturor demonstrărilor ştiinţifice şi împotriva raţiunii mele, o credinţă de un milion de ori mai mare decît credinţa care o acord cuvîntului Bibliei. Dacă aş arăta cuiva o colibă într-un ogor de castraveţi şi i-aş spune că a ieşit din pămînt, că s-a făcut singură, nu m-ar putea crede, m-ar considera nebun. Cum o colibă să se facă singură? Cu toate că ea nu are aer condiţio­nat, nu are sisteme de observare optică, nu are apa­rate de emisie şi recepţie, nu are nici un sistem de canalizare, nici o pompă automată, nici un creier elec­tronic, nu are nimic din ce are corpul omenesc, totuşi oamenii nu pot crede că a apărut la întîmplare. Dar viaţa cu toate minunăţiile ei, corpul omenesc cu toată aparatura sa complicată, ei cred că a apărut la întîm­plare. Dacă eu aş spune că coliba a apărut la întîm­plare, toţi m-ar considera nebun. Dacă alţii spun că viaţa a apărut la întîmplare şi eu nu îi cred, iarăşi sînt considerat nebun. Nu vi se pare curios lucrul acesta?

Omul în răutatea lui, în împietrirea inimii lui, în aversiunea lui faţă de Dumnezeu, vrea să creadă orice, numai pe Dumnezeu nu. Vrea mai degrabă să aibă ca părinte un cimpanzeu, o maimuţă sau gorila, numai nu pe Dumnezeu. O sărmane om, în ce stare ai ajuns!

 Biblia spune că viaţa provine de la Dumnezeu. El este izvorul vieţii. "În El era viaţa... toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El" (Ioan 1:3,4).

Ce zic Ştiinţele Naturale în legătură cu apariţia vieţii pe pămînt? Darwin, unul din cei mai lăudaţi natu­ralişti, în cartea sa "Originea speciilor", apărută în 1957 în Editura Academiei R.P.R. la pag. 385-386, zice: "În mintea mea, faptul că producerea şi extincţia locuitorilor trecuţi şi actuali ai lumii se datoresc unor cauze secundare, asemeni acelora care determină naşterea şi moartea individului, se acordă mai bine cu ceea ce ştim despre legile imprimate materiei de Crea­tor..." Deci Darwin susţinea că există un Creator şi că El a imprimat legile universului. El continuă: "Există o măreţie în concepţia aceasta a vieţii, cu numeroa­sele ei forţe însufleţite iniţial de Creator în cîteva for­me sau numai într-una singură."

Darwin susţinea că viaţa provine de la Creatorul. Nici el, care a formulat evoluţionismul ca doctrină, nu face afirmaţia că viaţa ar veni din neviaţă, din materie. În alte cuvinte, el confirmă adevărul Bibliei că Dumne­zeu a dat viaţa pe pămînt, dar diferă în ce priveşte felul de dezvoltare, de evoluţie a vieţii date de Dumne­zeu. E mirare că cei ce-I susţin pe Darwin, au luat doar partea a doua, evoluţia, nu şi partea întîi originea vieţii de la Creatorul.

Lavoisier, savant francez, descoperitorul oxigenu­lui şi a oxidaţiei, omul care a pus bazele chimiei, în Tratatul de chimie, vol.1, pag.20, zice: "Odată cu, lumina, Dumnezeu revărsă asupra pămîntului şi princi­piul vieţii, simţirii şi al cugetării."

4. Împărţirea plantelor

Altceva important şi vrednic de luat în seamă este împărţirea plantelor. În Geneza 1:11 citim: "Apoi Dumne­zeu a zis: "Să dea pămîntul verdeaţă, iarbă cu sămînţă, pomi roditori, care să facă rod şi care îşi au sămînţa în ei." Întreg regnul vegetal îl împarte în trei categorii. Savantul suedez Linne, mare naturalist, s-a străduit să facă un sistem de împărţire a plantelor. Zavadovski, un membru al Academiei Agricole Lenin din U.R.S.S. zice despre el: "Abia la jumătatea secolului al XVIII-lea celebrul savant suedez Karl Linne a reuşit să ela­boreze, să fundamenteze principiile şi metodele unui sistem bine închegat de clasificare a animalelor şi a plantelor... Linne a fost însă un om foarte religios... El afirmă cu îndărătnicie că speciile de animale şi plante sînt absolut fixe şi că există doar atîtea specii cîte a creat Dumnezeu."

Sistemul lui Linne e asemănător cu cel biblic, doar mult mai detailat. Împărţirea regnului vegetal făcută de Biblie s-a dovedit a fi cea mai bună. Deci Biblia e ade­vărată şi în privinţa aceasta.

5. "După soiul lor"

Multe şi aprinse discuţii a provocat problema: există fixism sau evoluţie? Dacă aţi observat mai sus, între Zavadovski şi Linne există o deosebire de păreri. Linne a susţinut fixismul, iar Zavadovski a susţinut evoluţionismul; în alte cuvinte, de la rîmă, prin evo­luţie, s-a ajuns la peşte, la tîrîtoare la păsări, la ani­male, la maimuţă, la om.

 Biblia nu dă loc la o aşa evoluţie. Ea spune atît despre plante, cît şi despre păsări, peşti şi animale că toate au fost făcute "după soiul lor".

Cel ce a formulat teoria evoluţiei a fost Darwin. El şi-a bazat teoria pe asemănări embriologice, pe anato­mia comparată şi pe îmbunătăţiri de rase. Darwin susţi­nea originea speciilor prin selecţie naturală şi îl con­trazicea pe Lamark, un înaintaş al său, care susţinea că evoluţia s-a făcut datorită mediului şi condiţiilor de viaţă. Lamark spunea că girafa a devenit cu gîtul lung din cauza că lipsind iarba şi întinzîndu-se mereu după frunzele pomilor, i s-a întins gîtul pînă la 6 metri, precum şi picioarele din faţă. Deci aşa s-a ajuns la un animal cu gîtul lung.

Darwin a spus invers. El a afirmat că nu e adevărat ce a zis Lamark, căci şi alte animale s-au întins după frunze, dar nu li s-a întins gîtul. Girafa a avut gîtul lung şi tocmai datorită acestui fapt, ea a înfruntat seceta şi a rămas în viaţă, pe cînd celelelalte au pierit. Deci, s-a făcut o selecţie animală naturală, după părerea lui. Dar pe noi nu ne interesează cum s-a produs evoluţia, datorită mediului sau prin selecţie naturală, ci ne in­teresează dacă este evoluţie sau este fixism.

Cercetările au dat la iveală că se petrec anumite modificări după mediu. Anumiţi peşti, care de veacuri trăiesc în lacurile unor peşteri întunecoase, au rămas fără ochi. Se ştie că nefolosirea unui mădular duce la atrofierea lui.

 La fel se petrec modificări şi după climă. Oi cu lînă neagră din Italia duse în Anglia, după cîteva generaţii, au devenit toate oi cu lîna albă. Şi invers, oi cu Iîna albă din Anglia duse în Italia, au devenit oi cu lîna neagră.

Apoi se ştie că prin încrucişare s-au obţinut diverse rase de oi, de cîini, de găini, de porumbei. La fel prin altoire se obţin varietăţi superioare de fructe. Din mă­rul pădureţ ale cărui roade nu le poţi mînca de rele ce sînt, îl înobilăm în mărul Ionatan, ce produce mere excelente şi la culoare şi la gust. Din roza sălbatică, obţinem minunaţii trandafiri în toate culorile. Din mica garofiţă, astăzi s-a ajuns să avem garoafe de peste un metru înălţime. Acestea nu sînt teorii, ci fapte con­crete. Există o evoluţie.

Dar cum ne împăcăm cu Biblia care spune că toate sînt "după soiul lor"? Cine are dreptate: Biblia sau Darwin?

Aici poate e bine să ascultăm îndemnul lui Iov: "În­treabă dobitoacele şi te vor învăţa, păsările cerului şi îţi vor spune, vorbeşte pămîntului şi te va învăţa, şi peştii mării îţi vor povesti" (Iov 12:7-8). În alte cuvinte să întrebăm însăşi natura, dacă Biblia este adevărată sau dacă există evoluţie.

Mai sus am arătat părerea lui Linne, care a studiat natura toată viaţa lui. El spune că există fixism şi nu evoluţie. Evoluţia se petrece doar în cadrul soiului, de la o stare inferioară, la una superioară.

Pentru noi cuvîntul "soi" are de multe ori cu totul alt sens, mult mai restrîns decît cel biblic. Auzi pe cîte cineva spunînd că are un soi excelent de pere pergamute. Sensul biblic e mai larg. Toţi perii fac parte din "soiul lor", ba şi merii şi chiar gutuiul. Moise nu ne precizează cîte soiuri au fost la început, ci ne spune că toate au fost făcute "după soiul lor."

Iată cîteva dovezi care arată că este fixism şi nu evoluţie:

Sterilitatea catîrului. Se ştie că prin încrucişarea între cal şi măgar obţinem catîrul, dar acesta se încăpăţînează, ca un catîr, şi nu vrea să meargă mai departe. El e steril şi nu are urmaşi.

Reversibilitatea demonstrează că toate sînt "după soiul lor". Prin reversibilitate se înţelege reve­nirea de la o treaptă superioară la una inferioară. De exemplu: există un fel de căpşuni numite Goliat, ce produc roadă mare. Dacă pe acestea le laşi în părăsire ani de zile, se sălbăticesc, adică decad la limita in­ferioară a soiului lor.

Acelaşi lucru s-a experimentat cu porumbeii. Prin încrucişări s-au obţinut o seamă de specii: porumbei roman, porumbei de carne, straser, lux, maltez, floren­tin, tipler, de Seghedin, de Danzig, de ornament, pes­căruş, păun, guşat, golaş, etc. Din toate soiurile aces­tea însă, duşi într-o insulă, unde să trăiască de-a valma, fără îngrijire, după cîteva generaţii, toţi devin porumbei sălbatici, avînd acelaşi peniş cenuşiu şi aceeaşi înfă­ţişare a porumbelului sălbatic.

Tot aşa şi caii duşi de spanioli în America de Sud şi lăsaţi în voia lor, au devenit cai sălbatici. Acelaşi lucru se petrece cu rasele de găini, de cîini, cu tranda­firii, cu roşiile, toate decad şi revin la starea lor pri­mară de unde au evoluat. Aceasta se numeşte reversi­biiitate.

Acum stai şi judecă puţin. Dacă ar exista evoluţie să se treacă dintr-o specie în alta, atunci n-ar trebui să fie reversibilitate sau şi dacă ar fi, nu ar trebui să se oprească la limita inferioară a "soiului", cum zice Biblia, ci să coboare mai jos. De exemplu: porumbeii de soi să devină grauri, apoi vrăbii, dar aşa ceva nu se petrece. Reversibilitatea are o limită. Aceasta ne spune că toate sînt "după soiul lor".

Arheologia, cu o seamă de dovezi, demon­strează că nu există evoluţie, ci fixism. Una din cele mai cultivate plante pe faţa pămîntului e grîul. Dacă există evoluţie de trecere dintr-un soi în altul, cum se face că grîul a rămas tot grîu? Boabele de grîu găsite de arheologi în mormintele faraonilor se aseamănă în totul cu boabele de grîu de azi. Cum de n-au evoluat în 5.000 de ani? Unele boabe de grîu scoase din pira­mide, fiindcă au fost păstrate în loc uscat, şi-au păstrat puterea de germinaţie. Puse în pămînt, ele au încolţit şi au dat grîu. Singura deosebire ştiţi care a fost? Era ceva mai înalt decît grîul nostru, dar bobul era întoc­mai ca şi al nostru. Deci, pămîntul, prin ceea ce a păstrat ascuns, ne învaţă că toate sînt "după soiul lor". La fel sămînţa de lucernă şi trifoi găsită la celţi, pusă în pămînt a răsărit. Atît bobul cît şi planta erau în totul ca ale noastre. Deci n-a evoluat.

Tot aşa şi alunele găsite în locuinţele palustre, care datează cu mult înaintea piramidelor egiptene, sînt în­tocmai ca alunele noastre. De ce alunele în mii de ani nu au evoluat de loc?

În părţile Libiei, arheologii au găsit mumii de feline, pisici sălbatice, care sînt exact ca cele de astăzi. La fel leii şi urşii zugrăviţi pe pereţii vechilor palate ale egiptenilor şi asirienilor sînt întocmai ca cei de astăzi. Cum de n-au evoluat?

Arheologia mărturiseşte că în mii de ani nici plan­tele, nici animalele nu au evoluat, n-au trecut dintr-un soi în altul, ci toate au rămas în fiinţă "după soiui lor", aşa cum spune Biblia.

Ca să justifice evoluţia, suştinătorii ei spun că pentru aceasta trebuiesc perioade lungi de timp şi împing lucrurile în perioada preistorică, că adică atunci s-ar fi petrecut evoluţia. Dar de unde ştiu ei aceasta? Sau o fac intenţionat ca, fără probe, să-şi poată susţine teoria? Vreau ei perioada preistorică? Bine, acceptăm să cercetăm chiar şi vremurile preis­torice numai să ştim dacă există evoluţie sau e fixism. Vrem să ne convingem: e Biblia adevărată sau nu? Cum putem şti din moment ce trecem în negura vremurilor despre care nu mai avem nici un document scris? Simplu, întrebăm paleontologia şi minera­logia. cartea aceasta a pămîntului cu mii de stratificaţii şi ne va învăţa adevărul. Dumnezeu a purtat de grijă să se înscrie totul. Spun necredincioşii că pentru evoluţie nu sînt de ajuns mii de ani, ci sînt necesari sute de mii de ani, vom căuta probe în sutele de mii de ani.

Straturile de cărbuni se susţine că s-au format în a patra perioadă a erei paleozoice, de unde şi poartă numele de carbonifer. Periodul carbonifer se spune că ar fi început acum 340 milioane de ani. Nu Biblia, ci ştiinţa afirmă aceasta. Cînd coborîm în adînc, în lumea cărbunelui, ce ne spune? Nimic altceva decît ce ne spune Biblia că toate sînt "după soiul lor". În straturile de cărbuni s-au găsit ferigi. Cum arată? Ca cele de azi la înfăţişare, dar mult mai mari. Deci feriga în 340 milioane de ani nu a evoluat, ci a devoluat, a devenit mai mică. S-au găsit frunze de stejar, de ulm, de tei şi ele sînt tot ca cele de astăzi.

În rocile de ardezie de la Solenhaffen au fost găsite libelule întocmai ca libelulele de azi. Dar cum, nici libelulele n-au vrut să evolueze? Ardezia care le-a prins dovedeşte că nu există evoluţie.

În unele straturi de chilimbar, s-au găsit paianjeni şi furnici. Chilimbarul e răşină fosilă provenită de la anumite specii de pini. Acum 300 milioane de ani în urmă, cînd a picurat răşina a prins aceste furnici sau paianjeni şi le-a păstrat pentru noi cei de astăzi, ca să ne spună că şi în perioada preistorică păianjenii şi furnicile au fost ca şi astăzi. Deci, păianjenii şi furni­cile n-au evoluat.

În unele straturi de carbuni au fost găsite reptile, raci, scoici, care sînt în totul ca astăzi. În depozitele de fosile din munţii de pe coasta Pacificului se găsesc rechini, balene şi soiuri de peşti care se aseamă­nă în totul cu peştii de azi. Aceste fosile datează din eocen, adică de vreo 55 milioane ani, după socotelile oamenilor de ştiinţă.

În sedimentele din perioada campriană de acum 550-570 milioane de ani, s-au găsit agate, un fel de pietre semipreţioase, cu ţînţari în ele. Şi aceşti ţînţari sînt ca cei de astăzi. Astfel de agate pot fi văzute în multe muzee din lume. Ce ne-am fi făcut dacă ţînţarul ar fi devenit armăsar? Ce bine e că n-a evoluat!

În gheţarii de la Montana, gheţari ce au o vechime de vreo 25-50 milioane de ani, se află milioane de lăcuste prinse în gheaţă. Norul de lăcuste a fost sur­prins de curenţii reci, ele au căzut în lac şi au îngheţat acolo. Deci, milioanele de lăcuste, ce au trăit acum milioane de ani, dovedesc că nici după milioane de ani urmaşii lor n-au evoluat. Lacustele de azi sînt ca cele de atunci. Ele confirmă adevărul scris pe paginile Bibliei. Toate sînt "după soiul lor".

Dar nu toţi au ocazia să se convingă cu ajutorul paleontologiei şi mineralogiei. Pentru aceştia dau o altă dovadă, care le poate fi la îndemînă. E dovada botanicii. Şi aceasta ne spune că toate sînt "după soiul lor".

Cînd eram copil, tata m-a luat în grădină şi m-a învăţat să altoiesc pomii. Altoirea e o metodă practică prin care poţi schimba natura pomului, din rău îl poţi face bun. Atunci însă tata mi-a spus un lucru: că nu pe orice pom se poate face orice altoi, ci trebuie să fie o asemănare între seminţe sau sîmburi. De exemplu: prunii de toate felurile, ringlotul, caisul, zarzărul, piersi­cul merg împreună şi se pot altoi unul pe celalalt. La fel merge mărul cu părul şi gutuiul, întrucît au sămînţa asemănătoare. Tata nu a fost agronom, ci un simplu ţăran, dar a ştiut legea aceasta. El a aplicat lucrul acesta şi l-am aplicat şi eu şi pomişorii confirmau ade­vărul acesta. Nu vrei să ţii cont de legea aceasta, nu te ascultă. Dacă există evoluţie, toţi pomii şi copacii au evoluat din plante, nu ar trebui să fie nici o piedică, nici un hotar, altoirea nar trebui să fie îngrădită. Atunci ar trebui să poţi altoi căpşunul pe nuc şi să-ţi verse roadă cu butoiul; la fel caisul pe gorun. Ex­perienţa în ale altoirii spune că toate sînt "după soiul lor". În cadrul soiului se pot face înnobilări, se pot ob­ţine noi varietăţi, dar nu există nici un caz cînd scaie­tele să fi devenit piersic sau măceşul, nuc.

Tot aşa şi zoologia ne spune că toate sînt "după soiul lor." Evoluţioniştii susţin că toate vieţui­taarele au evoluat unele din altele, iar în cele din urmă, maimuţa a evoluat în om. Pînă astăzi însă, ni­meni nu a probat teoria aceasta. Ea a rămas simplă teorie.

Conform acestei teorii toate vieţuitoarele formează un lanţ, dar lanţul e rupt şi lipsesc verigele de legă­tură, lipsesc exemplarele care să arate trecerea de la un soi la altul.

Teoria evoluţiei ar cere ca în cele mai vechi de­puneri să se găsească doar cîteva forme simple de vială, forme care apoi să se dezvolte gradual, pas cu pas, pînă la formele de azi. Dar evidenţa de fosile din stratul cambrian e cu totul alta. În acest strat au fost găsite 455 specii difierite. Din cele 13 diviziuni (phyla) în care sînt clasificate toate animalele, unii bărbaţi de ştiinţă suştin că 9, 12 sau chiar toate 13 sînt reprezen­tate în fosilele acestei perioade.

Pe de altă parte, în evoluţie, formele de viaţă la început ar trebui să fie slabe şi apoi evoluînd să se dezvolte tot mai mult. Dar lucrurile se prezintă altfel. Atît plantele cît şi animalele la început au fost mult mai mari, chiar uriaşe. Ferigile erau cît copacii. Ele­fanţii şi hipopotamii erau giganţi, chiar şi tigrii, leii, lupii, urşii, păsările şi reptilele erau mult mai mari. Nu mai vorbesc de dinozaurii uriaşi, de tiranozauri, de sti­racozauri. Chiar şi broaştele erau mult mai mari. Duce­ţi-vă la muzeu şi priviţi-le, apoi întrebaţi-vă unde e evoluţia? Nu arată toate mai de grabă o trecere în decădere, în devoluţie?

Dar ştiţi care este cea mai bună dovadă contra evoluţiei, contra susţinerii că omul se trage din maimu­ţă? Însăşi maimuţa. Căci dacă ar fi fost posibil să treacă pîrleazul, toate ar fi preferat să devină oameni, nu numai să maimuţărească pe oameni. Vă întreb: cum s-a putut ca o specie de maimuţe să evolueze, aşa la voia întîmplării, în perioada preistorică şi să devină om? Cum se explică, că atunci o maimuţă, nesilită de nimeni, a sărit pragul soiului ei, iar astăzi se încăpă­ţînează şi în ruptul capului nu vrea să sară pragul? Căci trebuie să ştiţi că pe pămîntul nostru sînt anu­mite crescătorii de maimuţe, unde oameni învăţaţi sînt plătiţi să le dea educaţie, să le forţeze să treacă pragul "soiului lor", iar ele se împotrivesc cu toată slaba lor putere, iar înţelepciunii omului îi opune prosita lor şi nu vor să devină oameni, ci rămîn tot maimuţe. Există evoluţie? Maimuţa din pădure, precum şi cea din cres­cătoriile speciale îmi urlă că nu există aşa ceva.

Unii, ca să-şi susţină teoria, sînt g.ata să recurgă la minciuni, la falsuri în numele ştiinţei. Cîtă perversi­tate! Aşa s-a petrecut cu profesorul Ernst Haeckel, pînă ce a fost prins şi nevoit să-şi recunoască vina. Citez aici din lucrarea Dr.E.Dennert, apărută în "Die Wahrheit über Ernst Haeckel und seine Welträtsel". La pag.16-34 sub titlul "Istoria celor trei clişee" spune:

"În anul 1868, E. Haeckel publică prima ediţie a lucrării sale "Natürliche Schöpfungsgeschichte". În această lucrare caută să dovedească că embrionii di­feritelor mamifere şi ai omului nu prezintă nici.cea mai mică deosebire. În scopul acesta prezintă la pag. 242 figurile celulelor ovulare (embrionii) de om, de mai­muţă şi cîine, iar la pag. 248, figurile embrionilor de cîine, găină şi broască ţestoasă.

"Puţin după apariţia acestei cărţi a profesorului Haeckel, un alt învăţat, Rutimeyer, profesor de zoolo­gie şi anatomie comparată din Basel, Elveţia, a dovedit în "Archiv für Anthropologie", vol.8,1866, pag.300, că Haeckel "a inventat figurile şi că altele au fost mode­late şi generalizate în mod arbitrar."

"O cercetare amănunţită a celor două rînduri de figuri a dovedit că toate cele trei figuri au fost tipărite pe rînd cu acelaşi clişeu sau cel puţin că cele trei clişee au fost făcute de fiecare dată de pe aceeaşi planşă. Cu alte cuvinte, Haeckel arată cu una şi aceea­şi figură, odată embrionul omului, apoi pe al maimuţei şi pe al cîinelui; şi tot aşa făcu şi cu ceialalţi embrio­ni." Rutimeyer dojeni liniştit şi obiectiv acest procedeu, ca un păcat contra adevărului ştiinţific.

    "Mai tîrziu, profiesorul de anatomie din Leipzig, V.His, reluă chestiunea şi dovedi profesorului Haeckel şi alte noi falsificări în lucrarea sa "Unsere Körperform und das physiotogische Problem ihrer Entstehung", apărută la Leipzig în 1875.

Constrîns de adversarii săi cu probe zdrobitoare, Haeckel răspunde în sfîrşit: "Recunosc bucuros că în utilizarea figurilor schematice am mers uneori prea de­parte şi regret că multe din ele, (parte din ele din cauza propriei mele greşeli, parte din greşelile fabri­cantului de planşe) au ieşit foarte greşite."

La desenarea unei figuri, naturalistul trebuie să redea ceea ce a văzut, dar Haeckel sau că a desenat ceea ce nu a văzut niciodată, sau că a prefăcut cît se poate de arbitrar ceea ce a văzut schematizat de alţii.

În altă lucrare, "Apologetisches Schlußwort der Antropogenie" acelaşi Haeckel mărturiseşte: "Specia­liştii experţi ştiu că e vorba de o prostie foarte neso­cotită, care am comis-o bona fide, la restaurarea pri­pită a celor cîteva ilustraţiuni pentru prima ediţie a "Istoriei Creaţiunii Naturale" (1868). Am ilustrat cu trei figuri identice, trei obiecte foarte asemănătoare, atît de asemănătoare încît după cum se ştie nici un embrio­log nu este în stare să găsească vreo deosebire între ele.

"În ediţia a doua (deci după demascarea făcută de Rutimeyer, nota noastră), am îndreptat această greşeală formală, care mi-a atras aparenţa de a fi făcut în mod intenţionat descrieri false."

Iar în "Christlicher Hausfreund" nr. 45/1919, la pag.362 avem mărturisirea lui Haeckel la bătrîneţe că "cei mai mulţi cercetători din timpul din urmă au ajuns la rezultatul că teoria evoluţiei şi mai ales "darwinismul", sînt o eroare care nu mai poate fi ţinută în picioare."

Profesorul german Fleischmann din Erlangen, Ger­mania, spune despre teoria evoluţiei: "Ea nu este con­firmată în domeniul naturii de nici o dovadă."

Iar Dr. Eteridge, marele explorator de fosile de la Muzeul Britanic, spune: "Nouă zecimi din discuţiile evoluţioniştilor sînt curate absurdităţi, neîntemeiate pe observaţii şi nesprijinite pe dovezi. Acest muzeu este plin de dovezi că părerile lor sînt cu totul false."

În revista "În apărarea păcii" nr.43 din dec.1954, M.Rouze avea un documentar intitulat: "Strămoşii noştri n-au fost maimuţe", în care spunea: "Omul des­cinde din maimuţă, această formulă rezuma în secolul trecut poziţia evoluţioniştilor. De atunci, ea a fost cu mult depăşită. Savanţii dispun de procedee diverse pentru a cerceta gradul de înrudire între două specii, vechimea lor relativă pe scara evoluţiei. Relieful dinţi­lor, forma craniului şi a anumitor oase, furnizează puncte de reper precise. Biochimia vine în ajutorul anatomiei... Aceasta dovedeşte că omul nu a descins din nici una din actualele specii de maimuţe supe­rioare... O întrebare rămîne totuşi fără răspuns: care sînt adevăraţii nostri strămoşi? În mod cert, nici una din speciile actuale ale maimuţelor antropoide." Docu­mentarul lui e lung, dar chiar şi din acest scurt extras se poate observa cum pentru cercetători, teoria că omul descinde din maimuţă e cu totul depăşită, ea aparţine doar trecutului. A fost o vreme cînd nouă, care credem Biblia, ni se spunea că sîntem rămaşi în urmă, dar azi, în lumina mijloacelor moderne de cerce­tare, se spune că cei ce cred că omul provine din maimuţă sînt rămaşi în urmă, trăiesc încă în mentali­tatea secolului al nouăsprezecelea.

Pînă la urmă, chiar şi Darwin a recunoscut că a mers prea departe cu afirmaţiide lui. Doamna Hopp povesteşte cum într-o zi l-a vizitat pe Darwin la el acasă şi l-a găsit în pat cu Biblia în mînă.

„Ce citiţi?” îl întrebă d-na Hopp.

„Epistola către evrei”, răspunse el, o numesc "cartea împărătească". Şi arătînd cu degetul unele versete, începu să le tălmăcească.

"Eu i-am amintit, zice d-na Hopp, de asprele critici exprimate de mulţi faţă de istoria creaţiunii şi atitudi­nea lor faţă de primele capitole ale Genezei. El deveni serios, faţa i s-a întunecat, iar degetele le mişca agitat şi zise: "Eram tînăr cu idei neformate. În toate părţile aruncam întrebări şi sugestii, minunîndu-mă de toate. Spre uimirea mea, ideile au prins ca focul în mirişte. Din ele, unii şi-au format o religie."

Apoi făcu o pauză. După ce spuse cîteva fraze despre sfinţenia lui Dumnezeu şi grandoarea Cărţii sfinte, privind la Biblia pe care o ţinea în mînă, zise: "Am o verandă de vară în grădină, unde încap vreo treizeci de persoane. Iat-o! (şi arătă cu mîna prin gea­mul deschis). Aş vrea foarte mult să vorbiţi aici. Ştiu că predicaţi Evanghelia prin sate. Doresc ca mîine după masă să se adune servitorii mei, cîţiva chiriaşi şi vecinii. Vreţi să le vorbiţi?"

"Despre ce să le vorbesc?" l-am întrebat.

"Despre Isus Cristos, spuse el cu o voce clară şi accentuată, şi mîntuirea Lui. Oare nu e aceasta cea mai bună tema? Apoi aş vrea să cîntaţi cîteva imnuri creştine." Deodată faţa i s-a luminat şi adăugă: "Dacă adunarea va fi la ora 3, această fereastră va fi deschisă şi fiţi sigură că şi eu mă voi uni la cîntarea comună."

Noi credem într-un Dumnezeu Atotputernic, care ne-a iubit, ne-a pregătit o mîntuire aşa de scumpă şi ne-a lăsat Biblia, Cuvîntul Său, care să ne spună despre această mîntuire şi să ne fie drept ghid de vie­ţuire spre veşnicie. Zi de zi noi constatăm că acest Cuvînt este în totul adevărat.

Acest cuvînt te priveşte şi pe tine, căci şi tu ai un suflet de care vei răspunde odată. Dacă ar trebui să pleci acum în veşnicie, oare ai fi pregătit?

O capilă era pe patul de moarte. Ea avea mama credincioasă, iar tatăl necredincios. El scrisese chiar şi o carte împotriva lui Dumnezeu. Mama a îndemnat pe fetiţă să creadă în Dumnezeu, dar tata căuta să combată credinţa. Cînd fetiţa, slăbită de tot, se afla în pragul morţii, tatăl a venit ia patul ei, a luat mîna ei în mîna lui şi o privea înduioşat.

La un moment dat, fetiţa îi zise: "Tăticule, eu văd că plec, dar am o întrebare: Tu m-ai învăţat să nu cred în Dumnezeu, în Isus, în veşnicie, iar mama m-a în­văţat să cred şi mi-a spus că voi avea parte de feri­cirea veşnică, ce-mi spui acum să fac? Să te ascult pe tine sau să ascult pe mămica?"

Tatăl a plecat capul, a tăcut un timp, apoi cu ochii scăldaţi în lacrimi şi-a îmbrăţişat copila scumpă şi i-a zis: "Fiica mea, ascultă pe mamă-ta. E mai bine să asculţi de ea."

În faţa morţii, necredinţa îşi vede netrebnicia ei, iar credinţa devine biruitoare, dînd seninătate şi chiar bucurie în clipa plecării spre veşnicie.

Biblia ne spune că sîntem din Dumnezeu şi că tre­buie să ne întoarcem la El în veşnicie. De aceea "pre­găteşte-te să întîlneşti pe Dumnezeul tău."

<<< Cuprins