C. PERIOADA CUCERIRII CANAANULUI
După
ieşirea din Egipt şi trecerea Mării Roşii, copiii lui Israel s-au îndreptat
spre Canaan, "ţara în care curge lapte şi miere". Denumirea aceasta
pomenită des în Biblie, se găseşte şi la vechi scriitori egipteni. Ea este
folosită în povestea lui Sinuhe, călătorul, datată pe la 1900 în.Cr. şi în
descrierea campaniilor lui Faraon Pepi I, pe la 2350 în.Cr. Documentele arheologice
care vorbesc despre această perioadă sînt multie. Din ele vom alege cîteva care
înlătură unele critici mai importante aduse Bibliei.
1. Spre ţara promisă
Încă
înainte de a intra în Canaan, Biblia spune că Israel a ajuns să aibă un cod de
legi scrise. Mulţi critici care au studiat aceste legi, au susţinut că nu se
poate ca aceste legi să fi fost pe vremea lui Moise, ci doar mult mai tîrziu, însă
scriitorul le-a pus pe seama lui Moise, ca poporul să le preţuiască mai mult.
Ei îşi fundamentau această susţinere pe faptul că Israel a fost un popor
înapoiat, o adunătură de sclavi, incapabili de formularea unor aşa legi; iar
pe de altă parte, atît fondul cît şi forma unor aşa legi aparţin chiar la alte
popoare perioadei împăraţilor lui Israel.
Da,
e adevărat că Israel a fost un popor de sclavi, aceasta însă din cauza că
duşmanii i-au înjosit la această treaptă. În scurgerea istoriei s-au văzut prinţi
care au fost puşi să tragă la galere şi generali care au fost ciobani la oi. Nu
întotdeauna slujba pe care o face cineva poate servi drept criteriu de
stabilire a culturii lui. Apoi, ei n-au ţinut seama că Moise a învăţat
"toată înţelepciunea Egiptului". Ba mai mult, el afirmă că le-a
primit de la Dumnezeu. Oare a fost imposibil ca El să dea aşa legi pe vremea
aceea?
Săpăturile
arheologice făcute între anii 1929-1937 la Ras Shamra pe coasta Siriei în
dreptul Ciprului au scos la lumină un cod de legi civile şi religioase ale
fenicienilor, scrise în ugarită cu vreo sută de ani înainte de cucerirea
Canaanului." Un alt cod de legi cu vreo patru sute de ani mai vechi, a
fost găsit în săpăturile de la Suza în 1901 de către Jacques de Morgan. Era
faimosul cod de legi al lui Hamurabi. Astfel, obiecţia criticilor a fost
spulberată.
Biblia
spune că Israel a avut un chivot pe care l-au făcut în pustie şi cînd porneau
la luptă duceau şi chivotul cu ei. Diodorus ne spune că aşa făceau şi fenicienii.
În
Numeri 20:17; 21:22 şi Deuteronom 2:27 se vorbeşte despre "drumul
împărătesc", pe care voiau să-l folosească în trecere prin ţara
amoriţilor. Astăzi se ştie că a existat un aşa drum. Era o şosea ce făcea
legătură între Egipt, Etiopia şi alte ţări din Africa, cu împărăţia hitiţilor,
a asirienilor şi a babilonieilor. Şoseaua trecea pe la răsăritul Mării Moarte,
prin Iordania spre Damasc. Anumite săpături făcute au scos la suprafaţă mai
multe fortăreţe din Epoca Bronzului, care erau înşiruite pe această şosea. Aceasta
arată că drumul exista prin anul 2000 în.Cr. deci, cu mult înainte de Moise.
2. Primele cuceriri
În
Numeri 13:28-29 ni se spune de către cele 12 iscoade, că ţara Canaan era
locuită de mai multe popoare. Documentele din Palestina de pe acea vreme, poartă
în înscripţiile lor nume de persoane, care ne dau o idee generală, de originea
etnică felurită a acestor persoane. Şi azi, în multe cazuri, numele îţi sugerează
naţionalitatea persoanei respective. Astfel Popescu ştii că e roman, Castalini
e italian, Schmidt e german, Iuhasz e maghiar, Rubinstein e evreu. Tot aşa
numele din inscripţii confirmă, că Palestina era locuită de mai multe popoare.
În
Iosua 6 ne este descrisă cucerirea Ierihonului. Săpăturile arheologice făcute
aici au constatat că era una din cele mai vechi cetăţi. Un turn de piatră, cu
scări interioare şi cu case de jur-împrejur, verificate cu ajutorul carbonului
14, arată o vechime de 7000 de ani în.Cr. Săpăturile prof. John Garstang între
1930-1936 au arătat că Ierihonul a fost dărîmat şi reconstruit în mai multe
rînduri. El le-a dat denumiri alfabetice. Astfel pînă la anul 3000, el a
numit-o cetatea A., care a fost dărîmată. Cetatea B. a fost clădită la 2500 şi
a fost distrusă în anul 1700. Cetatea C. a fost mai mare decît cele anterioare,
a avut palate frumoase şi a fost împrejmuită cu un zid de piatră. Ea a fost
distrusă prin anul 1500. Cetatea D. a fost reconstruită prin anul 1500.
Palatele au fost reclădite. Cetatea era apărată de ziduri duble făcute din
cărămidă. Zidul interior era la o distanţă de 5 m de celălalt, avea o grosime
de 4 m şi o înăţime de 10 m. Suprafaţa era mai mică, doar vreo şase acri,
aproximativ 25.000 mp. Din această cauză, au ajuns să folosească şi spaţiul
dintre ziduri, clădind şi acolo case. Aşa se explică coborîrea celor două
iscoade peste zid din casa lui Rahav (Iosua 2:15). Zidurile cetăţii D. poartă
armele unei distrugeri violente. Zidul exterior s-a prăbuşit spre interior acoperind
casele dintre ziduri. Cenuşa, cărămizi arse înroşite, precum şi lemne arse,
arată că cetatea a fost dărîmată şi arsă cu foc, aşa cum spune în Iosua 6:24.
Cetatea a fost reclădită pe la 860 în.Cr.
Wolf
Schneider în cartea sa "Omniprezentul Babilon", ce se află tradusă
şi în limba romană, spune că "de la săpăturile efectuate acolo în 1956,
Ierihonul este considerat cea mai veche aşezare de tip orăşenesc din
lume". În ce priveşte posibilitatea ca acele ziduri să fie dărîmate fără
mînă omenească, autorul susţine că Iosua a avut cutremurul ca aliat. El zice:
"Cum de s-au surpat zidurile Ierihonului ne-o spune Werner Keller în
cartea sa "Und die Bibel hat doch recht" ("Biblia are totuşi
dreptate"): "Din cauza unui cutremur de pămînt, fenomen frecvent în
împrejurimile Mării Moarte... Ceea ce au găsit arheologii referitor la catastrofa
naturală care i-a venit în ajutor lui Iosua, ca şi la faptele acestuia din
urmă, sînt pietre crăpate, dărîmături de ziduri înnegrite, lemn carbonizat şi
moloz."
Săpături
făcute la Betel, Debir, Lachiş şi Haţor, arată că şi aceste cetăţi au fost arse
pe aceeaşi vreme. Un alt amănunt interesant este secarea Iordanului, care a
avut loc cînd poporul a trecut pentru cucerirea Ierihonului. Iosua primise
porunca de trecere a Iordanului, din partea Domnului, cu prevestirea că apele
de sus se vor opri şi că poporul va putea trece. Şi aşa s-a întîmplat. Textul
spune: "Poporul a ieşit din corturi ca să treacă Iordanul... Cînd preoţii,
care duceau chivotul, au ajuns la Iordan, şi cînd li s-au muiat picioarele în
marginea apei - căci Iordanul se varsă peste malurile sale în tot timpul
secerişului - apele care se pogoară de sus s-au oprit, iar cele ce se pogorau
spre marea cîmpiei, care este Marea Sărată, s-au scurs de tot. Poporul a trecut
în faţa Ierihonului." (Iosua 3:14-16). Toţi necredincioşii au rîs de această
relatare şi spuneau că este imposibil să creadă aşa ceva. Aceasta însă din
pricina lipsei de cunoştinţă. În istorie se cunosc încă alte trei cazuri cînd
Iordanul s-a oprit. În unele locuri patul albiei Iordanului se îngustează între
30 şi 45 metri. Unele cutremure de pămînt cauzează alunecări de teren, care
blochează cursul rîului. Aceasta după confluenţa cu rîul Iabboc. În noaptea
precedentă lui 8 dec.1267, apele Iordanului au fost blocate timp de 16 ore. Alt
caz similar s-a petrecut în 1906 şi în 1927, cînd apele au fost oprite 21 ore
şi jumătate. Deci cele relatate de Iosua nu sînt o poveste, ci o realitate.
3. Aşezarea în Canaan
Săpăturile
arheologice făcute în Palestina, arată că cele mai multe cetăţi au fost arse în
aceeaşi perioadă, ceea ce coincide cu ocuparea ţării de către evrei. Cîteva,
între care Meghido şi Betşan, arată că au fost stăpînite de canaaniţi pînă ceva
mai tîrziu. Dar şi aceasta nu tăgădueşte, ci confirmă adevărul Bibliei arătat
în cartea Judecători cap.1:21-36, căci Israel n-a izgonit pe toţi canaaniţii la
ocuparea Canaanului.
Canaaniţii
aveau o civilizaţie mult mai înaintată decît a evreilor. Lucrul acesta se vede
desluşit cu ocazia săpăturilor arheologice. Arhitectura canaanită a fost mult
avansată. Dezgropările făcute la Meghido, Betşan şi Salmona, în partea de nord,
arată o stare înfloritoare, aveau chiar palate bogat ornamentate. Casele
clădite de evrei au fost rudimentare, sărace. Cele două nivele de culturi sînt
foarte distincte. Lucrul este explicabil, căci Israel era un popor abia scăpat
din sclavie. Totuşi lipsa de cultură nu a împiedecat pe Dumnezeu să le dea Ţara
promisă. Documentele dezgropate la Ras Şamra, arată viaţa religioasă, zeii şi
zeiţele, templele, ritualurile, imnurile religioase, precum şi prostituţia,
stricăciunea mare de la temple. Chiar imediat după moartea lui Iosua, pe vremea
judecătorilor, Israel fusese atras de cultul Baalilor (Judecători 2:11-13).
Templul
lui Baal Berit, scos la suprafaţă cu ocazia săpăturilor la Sihem, confirmă
istoria lui Abimelec, fiul lui Ghedeon (Judecători 9:4). Evidenţele arată că el
exista pe vremea judecătorilor. Era o construcţie masivă de vreo 25 m pe 21 m,
împrejmuit de un zid de vreo 5 m grosime.
Alte
informaţii folositoare, ne sînt date de săpăturile de la Ghibea. Ruinele
dezgropate, pot fi văzute la vreo 10 km nord de Ierusalim. Ele demonstrează că
vechiul oraş fusese zidit pe sol virgin, prin secolul al XIII-lea în.Cr. şi a
durat pînă în secolul următor, cînd a fost distrus prin foc. Aceasta confirmă
cele relatate în Judecători 20:37-40. Cetatea a fost reclădită prin secolul al
XI-lea, în zilele lui Saul.
Partea
de sud-vest nu a fost cucerită de Israel, ea a rămas în stăpînirea
filistenilor. Ei se trag din Casluhimi, fiul lui Miţraim (Egipt), fiul lui Ham
(Geneza 10:14). Avraam şi Isaac au avut de-a face cu filistenii. La ieşirea
din Egipt, Israel mai bine face un ocol mare decît să dea prin ţara
filistenilor (Exod 13:17). Iar cînd s-au aşezat în Canaan, Iosua evită
confruntarea între trupele sale şi cele ale celor cinci domnitori ai
filistenilor. Cetăţile lor mai de seamă erau: Gaza, Aşdod, Ascalon, Gat şi
Ecron (Iosua 13:2,3). Săpăturile arheologice efectuate în această parte au
scos la lumină anumite lucruri, care confirmă cele scrise în Biblie. În
Judecători 16:21 ni se spune că Samson a fost "legat cu nişte lanţuri de
aramă". Săpăturile de la Gherar, lîngă Gaza şi de la Tell Qasile, lîngă
Tell Aviv, au dat lumii prilejul să cunoască topitoriile de fier şi aramă ce le
aveau filistenii, precum şi atelierele de prelucrare a metalelor. Pe vremea lui
Saul, filistenii deţineau monopolul fierului şi a prelucrării lui. "În
toată ţara lui Israel nu se găsea nici un fierar... şi fiecare om din Israel se
pogora la filisteni ca să-şi ascută fierul plugului, coasa, securea şi
sapa" (1 Samuel 13:19,20). Săpăturile au arătat de asemenea, că unele case
mari erau clădite în jurul unui mare hol central, care avea stîlpi de
sprijinire a etajului şi a acoperişului. Pe aceşti stîlpi îi pomeneşte Biblia
în legătură cu moartea lui Samson. "Şi Samson a îmbrăţişat amîndoi stîlpii
de la mijloc pe care se sprijinea casa, şi s-a rezemat de ei; unul era la
dreapta lui şi altul la stînga lui... S-a plecat cu toată puterea şi casa a
căzut peste domnitori şi peste tot poporul care era acolo" (Judecători
16:29,30). Deci şi ruinele filistenilor le confirmă Biblia.