B. PERIOADA EXODULUI
Multă
vreme criticii Bibliei au spus că această parte a Bibliei e prea subiectivă.
Fiind scrisă de Moise, cartea Exodul caută să defăimeze pe egipteni, dar că
robia nu a fost aşa aspră. Spre a face mai izbitoare dezrobirea lor, Moise a
căutat să dea fondului o culoare mai întunecată decît era în realitate.
Faţă
de aşa afirmaţii nu aveai cu ce te apăra. Nici o altă scriere nu vorbea nimic
despre Israel în Egipt, iar toate semnele văzute pe unele monumente de acolo,
erau nepricepute de egipteni şi cu atît mai puţin le pricepeau europenii.
Trebuie
să ştiţi că Egiptul a fost un mare tezaur de documente arheologice. Aici sînt
ruinele marelui templu de la Karnak, templele şi palatele de la Medina, Luxor,
Teba, Memfis, On, cetatea soarelui, Nof, Dendrah, Abu-Simbel. În Egipt au fost
marile grînare de la Pitom şi Ramses, marile piramide cu camerile lor tainice,
obeliscurile şi sfincşii, mormintele cu inscripţii şi labirintul; aici se găseau
tăbliţe scrise şi papirusuri. Dar toate erau mute. Nimeni nu putea descifra
cele scrise. Vechii preoţi şi scribii egipteni au murit şi au dus cu ei în
groapă taina acestui scris. Scrierea hieroglifă era scrierea ideografică sacră
şi oarecum oficială a vechilor egipteni. Ea este compusă din figuri desenate.
Propriu zis nu se scria, ci se desena. Prin mileniul al treilea a apărut
scrierea hieraică. Ea folosea semne care semănau pentru cîtva cu figura. Era
un fel de simplificare a hieroglifelor. Ea a fost folosită mai ales în
documentele comerciale. Scrierea demotică a apărut prin secolul al VIII-lea
în.Cr. Ea este mult mai simplificată şi se scria cursiv, dar aproape că nu mai
seamănă cu hieroglifa. Toate aceste trei feluri au încetat prin secolul al V-lea
d.Cr.
În
1798, Napoleon Bonaparte, în dorinţa de noi cuceriri, a pornit spre Egipt. Deşi
acea campanie s-a încheiat cu un eşec militar, pentru arheologie ea a adus o
biruinţă deosebită.
În 1799, inginerul Bonssard în timp ce făcea
nişte săpături la gurile Nilului, aproape de Rosetta, a dat peste o piatră
curioasă. Ziarul "Courier de l’Egypte" din 15 sept.1799, anunţa
această descoperire: "În cursul lucrărilor de fortificare pe care
cetăţeanul d’Hautpoul, comandant de batalion de pionier, le-a intreprins pe
actualul Fort Julien... s-a găsit sub dărîmături o piatră de granit negru,
foarte dur, cu o granulaţie extrem de fină... Una din feţe este lustruită şi
poartă trei inscripţii, separate net unele de altele prin cîte un rînd
gol."
"Prima,
cea de sus, este scrisă în hieroglifă. Ea cuprinde 14 rînduri, dar o parte din
inscripţie lipseşte, un colţ al pietrei fiind rupt. A doua, cea de la mijloc,
se crede că este scrisă în siriană, aceasta numără 32 de rînduri. A treia,
ultima, este grecească. Ea constă din 54 de rînduri, săpate foarte clar, care
s-au păstrat, ca şi celelalte de deasupra, extrem de bine.
"Generalul
Menon a pus să se traducă în parte inscripţia grecească... ea oferă cheia
descifrării hieroglifelor..."
Descifrarea
lor însă nu s-a făcut pînă în 1822, cînd Francois Champolion a reuşit să
găsească taina acestui scris. Piatra din Rozetă cu inscripţiile respective a
fost ridicată de preoţii egipteni adunaţi la Memfis în anul 195 în.Cr., în care
îl lăudau pe Ptolemeu Filopater, care pusese în funcţie canalele Egiptului. Făceau
aceasta căci le iertase anumite dări cultice.
De
la data descifrării hieroglifelor, Egiptul a început să-şi aducă tributul său
Bibliei. Documentele sale au căpătat grai şi au început să mărturisească că
Biblia este adevărată.
Secolul
al XIX-lea a fost un secol de mari descoperiri în ale arheologiei. Cetăţi,
care pînă atunci au zăcut veacuri de-a rîndul sub nisipul vremii, au fost
scoase la lumină. Şi cioburile pămîntului s-au ridicat să astupe gura
criticilor răuvoitori.
Au
fost găsite scrieri pe granit, scrieri pe alabastru, pe lemn, pe argilă, pe
papirus. S-au descoperit inscripţii pe pereţii templelor, pe ale palatelor
dezgropate, pe monumente, pe statui, pe lespezi, pe suluri, pe cilindrii şi
chiar pe cărămizile din ziduri. În mod direct sau indirect, ele atestă adevărul
Bibliei.
1. Asuprirea în Egipt
În
Exodul 1:8 citim: "Peste Egipt s-a ridicat un nou înpărat, care nu
cunoscuse pe Iosif," iar în v.11 "Şi au pus peste ei isprăvnicei ca
să-i asuprească prin munci grele."
Împăraţii
hicşoşi au stăpînit Egiptul între secolele XVIII şi XVI. Ei au dat două
dinastii: pe a XV-a şi a XVI-a. Ei au avut capitala la Avaris. Egiptul de sus,
înspre izvoarele Nilului, era condus de prinţi egipteni, care au fost tributari
hicşoşilor. Ei aveau capitala la Teba. Unul dintre aceştia, Kamose s-a răsculat
împotriva lui Apopi al III-lea şi a cucerit Egiptul, lăsîndu-i doar capitala
Avaris. Urmaşul lui Kamose, Ahmose I, întemeietorul dinastiei a XVIII i-a
izgonit pe hicşoşi din Egipt. Această dinastie era hamită şi ura pe semiţi. Ea
avea ca moto: "Egiptul pentru egipteni." Duşmănia împotriva
hicşoşilor s-a răsfrînt asupra evreilor care au primit favoruri de la hicşoşi
şi asupra tuturor străinilor.
Că
în Egipt s-a ajuns la grea suferinţă sub noua dinastie, se constată dintr-o
descriere a lui Eber. El spune:
"Sub
un sicomor stufos, un vînzător de ale mîncării, de băuturi spirtoase şi de
afide pentru răcorirea apei, şi-a aşezat masa sa şi alăturea cu ea o ceată de
barcagii şi vizitii, răcneau şi se ciorovăiau pentru ceva. Marinarii stăteau
lungiţi pe bordul vapoarelor şi pe maluri la umbra palmierilor. Alţii, sub
razele dogoritoare ale soarelui, de care se apărau acoperindu-şi faţa cu o
parte de pînzătură, care le slujea drept haină. Pe alăturea treceau arestaţii
şi sclavii, arşi de soare, negrii, încovoiaţi sub sarcinile grele pe care
trebuiau să le ducă la destinaţie: în temple pentru jertfe sau la negustorii de
diferite mărfuri. Pietrarii cărau bucăţi de piatră aduse din pietrăriile Kenu
sau Suan, dirijîndu-le pe taluzi de lemn spre locul unde urma să se construiască
un nou templu sau un nou palat. Lucrătorii udau cu apă tălpigile, ca să nu se
aprindă prin frecare sub greul pietroaielor. Toţi aceşti lucrători erau mînaţi
cu cravaşa de către isprăvnicei şi cîntau cîntecele lor de muncă grea. Dar
glasul lor suna a apăsare şi răguşit. Abia în timpul repausului, cînd se
strînseseră cu toţii, se mai însufleţiră puţin.
Roiuri
dese de muşte cîineşti, urmăreau aceste grupe suferinde de muncitori, car,e cu
o răbdare apatică şi apăsătoare, suportau atît înţepăturile muştelor cît şi
loviturile supraveghetorilor".
În
Biblie se spune că evreii au fost supuşi la munci grele de facerea cărămizilor
şi că aveau o anumită normă pe care trebuiau să o îndeplinească. Arheologia
confirmă aceasta. Pe un alt document denumit "Papirus Anastasius" se
spune aşa:
"Doisprezece
pietrari, afară de oamenii care se ocupau cu facerea cărămizilor în oraşele
lor, au fost aduşi aici să lucreze la zidirea caselor. Să facă fiecare din ei,
numărul hotărît de cărămizi, în fiecare zi. Ei nu trebuiau să slăbească munca
la casa nouă. Pentru aceasta, eu mă supun poruncii date mie de stăpînul
meu."
Se
pare că documentul aparţine unui ispravnic pus să supravegheze. Peste Israel
supraveghiau nu numai ispravnicii egipteni, ci şi logofeţi evrei. Ca să-i stăpînească
mai bine, Faraon corupe pe unii dintre evrei şi îi numeşte logofeţi peste
fraţii lor. Ce dureros e să vezi cum pentru bani, oamenii devin unelte
împotriva fraţilor lor! După ce nu li s-a mai dat paie pentru cărămizi şi
astfel nu s-a putut face norma stabilită, logofeţii aceştia au ajuns să fie
bătuţi şi ei. Aşa citim în Exod 5:14-18: "Au bătut chiar pe logofeţii
copiilor lui Israel, puşi peste ei de isprăvniceii lui Faraon. "Pentru
ce", li se zicea, "n-aţi isprăvit ieri şi azi, ca mai înainte,
numărul de cărămizi care vă fusese hotărît?"
Munca
de facerea cărămizilor era grea şi neîndeplinirea normei atrăgea bătaia celui
în cauză şi uneori şi a logofătului evreu, ca acesta să fie mai fără milă şi
să-i forţeze pe cei daţi în grija sa la muncă. Pe un monument de la Adel Curah
se vede o scenă cu cărămidari la locul de muncă. Unii rup pămîntul, alţii aduc
apă, alţii frămîntă, alţii pun în forme, iar alţii răstoarnă formele. Tabloul
arată şi doi isprăvnicei. Unul cu o cravaşă în mînă, aplică lovituri pe
spinarea goală a unui cărămidar. În Egipt fiind cald, muncitorii nu purtau
cămăşi. Celălalt isprăvnicel sau logofătul şade pe un pietroi, cu toiagul lui
ameninţător, împotriva oricui nu-şi face norma.
În
Exod 1:13.14 ni se spune: "Atunci egiptenii au adus pe copiii lui Israel
la o aspră robie. Le-au făcut viaţa amară prin lucrări grele de lut şi cărămizi
şi prin tot felul de lucrări de pe cîmp; şi în toate muncile acestea pe care-i
sileau să le facă, erau fără nici un pic de milă." Biblia vorbeşte despre
aceste munci forţate, iar documentele arheologiei confirmă că ele existau şi
arată că se purtau fără milă.
Un
tablou din Benhatan arată o altă scenă de pedepsire. Un muncitor, care nu
lucrase cum trebuia şi cît trebuia, e întins cu faţa la pămînt, alţi doi îl ţin
de mîni şi unul de picioare, iar isprăvnicelul îi brăzdează spatele cu
lovituri.
Se
pare că cel care a asuprit mai crunt pe Israel a fost faraonul Ramses al II-lea.
E bine de ştiut că la egipteni, ca şi mai tîrziu la babiloneni, cărămizile purtau
pecetea împăratului. În Muzeul Britanic se găsesc patru cărămizi cu pecetea lui
Tutmes al III-lea şi cîteva cu a lui Ramses al II-lea.
De
fapt, cele mai multe clădiri au fost făcute sub Ramses al II-lea. De la el se
găsesc cele mai multe cărămizi. El clădise cetăţile Pitom şi Ramses. Aceste
cetăţi au fost căutate de arheologi şi au fost dezgropate. Ceva curios, s-a
constatat că un mare număr de cărămizi nu mai aveau paie, mai ales la cetatea
Pitom. Deci, cărămizi fără paie, aşa cum spune Biblia. Cîteva din acestea se
găsesc la Muzeul Britanic înregistrate sub nr.60-20. Ele poartă sigiliul lui
Ramses. El a fost un împărat care şi-a depus străduinţele pentru construcţii.
El a zidit palate, temple, magazii; a construit canale şi a ridicat obeliscuri.
Din 32 obeliscuri cîte au fost găsite în Egipt, 21 au fost făcute de Ramses II.
Din 8 temple clădite în Teba, 7 au fost construite în întregime sau parţial de
Ramses. El a domnit între anii 1290-1224 în.Cr. Cetăţile Pitom şi Ramses au
fost cetăţi magazii sau hambare.
Săpăturile
efectuate la Tel-el-Mascuta în anul 1883 sub supravegherea arheologului Eduard
Nevin au descoperit cetatea Pitom din Goşen. Dezgroparea ei confirmă că a
fost clădită de Ramses al II-lea, că avea magazii mari cu ziduri groase de doi
metri şi jumătate pînă la trei metri, că o parte din cărămizi erau cu paie, iar
altă parte fără paie. Deci relatarea biblică este adevărată.
2. Moise
Sub
domnia hicşoşilor, evrei au dus-o bine, s-au îmbogăţit şi s-au înmulţit nespus
de mult. După alungarea lor, noul Faraon dă ordine moaşelor să omoare copii de
parte bărbătească ai evreilor. Cum aceasta nu a dat rezultatele dorite, Faraon
porunceşte evreilor săşi arunce în rîu toţi copiii ce se vor naşte, lăsînd în
viaţă doar fetele. Parcă nu ajungea jalea adusă asupra lui Israel prin muncile
grele, ci a trebuit ca şi femeile să-şi aibă partea lor de jale.
Pe
un document se află înscris un imn de biruinţă închinat faraonului Menefta, în
care se spune că "nu a lăsat nici o sămînţă în Israel". Menţiunea e
în rîndul al doilea de jos. Aceasta e cea mai veche menţiune în documentele
străine despre Israel.
În
familia lui Amram şi Iochebed s-a născut un fiu. Era drăguţ la înfăţişare şi
n-au vrut să-l omoare. Mama se dovedeşte eroină. E mai de grabă gata să calce
porunca împăratului decît să-şi arunce odrasla în rîu. Ea l-a păstrat ascuns
trei luni. Scriitorul către Evrei ne destăinuieşte că a făcut aceasta prin
credinţă. După trei luni, fiindcă nu-l mai putea ţine ascuns, a făcut un
sicriaş de papură, l-a uns cu lut şi smoală, a pus copilaşul în el şi l-a
aşezat între trestiile rîului, în locul unde avea obiceiul să se scalde fiica
lui Faraon. Cînd aceasta vine la rîu, aude plînsul copilaşului, porunceşte
uneia din servitoare să-l aducă şi îl ia să-l crească ca fiu al ei. Nu se vede
aici mîna călăuzitoare a lui Dumnezeu? Oamenii nu pricep multe, dar El îşi
îndeplineşte planurile Lui.
După
Maneto, Moise s-a născut la Heliopolis, aproximativ prin 1520 în.Cr. Întrebarea
care se ridică în mintea noastră este: Cine a fost această fiică a lui Faraon?
Moise, căci el scrie Exodul, nu ne dă amănunte. Întrebăm arheologia dacă are
vreun document care să ne lămurească, şi ea ne spune că are.
În
dinastia a XIX a fost un faraon Tutmes I. Omul acesta a avut ca întîi născut,
de la prima soţie, o fiică. De la a doua soţie a avut doi băieţi. Legile
Egiptului cereau că dacă primul născut e fiică, să se căsătorească cu fratele
vitreg, astfel ei să fie împărat şi ea împărăteasă. Aşa s-a făcut şi în cazul
acesta. Hatshepsut s-a căsătorit cu Tutmes II, care după moartea tatălui a
luat domnia, dar n-a trăit multă vreme şi a murit. Fiica lui Faraon a fost o
femeie energică. Din trăsăturile ei, care se păstrează redate pe bustul ei ce
se găseşte într-un muzeu, se constată că avea trăsături asemănătoare cu ale
grecilor. Ea a fost o femeie foarte înţeleaptă şi a condus treburile Egiptului
timp de 20 de ani.
Ea
a ridicat două obeliscuri. Prin inscripţiile de pe ele, ea proslăveşte
lucrările tatălui ei, Tutmes I. Ele au fost ridicate la Teba. Unul din
obeliscuri a fost făcut bucăţi, celălalt există. E înalt de vreo 30 metri şi
este tăiat din stîncă, o singură bucată. Se susţine că este cel mai frumos obelisc
de pe faţa pămîntului. E înscris cu hieroglife şi cu scene. Meşterii au început
să-l lucreze în al 15-lea an al domniei ei şi a fost isprăvit în anui al
17-lea. Pe acest obelisc sînt înscrise şi o parte din faptele ei. Ea se
intitulează "Femeia împărat", "Împărăteasa Egiptului de sus şi
de jos," precum şi "Fiica lui Faraon". Deci, denumirea pe care
o găsim în Biblie "Fiica lui Faraon", o găsim şi pe obeliscul din
Teba.
Pentru
ca să aibă mai multă autoritate, ea purta haine bărbăteşti şi chiar o barbă din
perucă. O mare parte din cercetători susţin că ea l-a crescut pe Moise, că
fiind prea bine cunoscută, nu a fost necesar să-i dea numele.
Biblia
spune că "Moise a învăţat toată înţelepciunea Egiptului" (Faptele
apostolilor 7:22). Arheologia vine şi confirmă că Egiptul avea universităţi de
seamă. Una din ele a fost Universitatea din On. On sau Heliopolis cum se mai
numea, era cetatea soarelui sau a zeului Ra, situată la nord-est, cam vreo 16
km de la Cairo. Aici a fost şi Iosif ca sclav la Potifar. Unii sînt de părere
că în anumite ramuri ale ştiinţei, nici studenţii de azi nu învaţă ce au
învăţat studenţii de atunci ai Egiptului. Lopuhin, un scriitor religios rus,
spune că universitatea aceasta a fost "Oxfordul Egiptului."
După
o descriere a geografului Strabo (63 în.Cr. - 21 d.Cr.), ştim că la On era un
mare centru al zeului Ra, zeul soare, că spre poarta mare era o alee de
sfincşi, deasupra porţii fluturau steaguri roşii şi albastre; că atît înaintea
porţii, cît şi îndărătul ei, pe două rînduri erau chipuri de piatră a razelor
soarelui. Se mai aflau obeliscuri şi un izvor sfînt. El a fost la Heliopolis
în anul 24 în.Cr.
Stiinţele
care se studiau erau multe şi felurite. De exemplu: istoria, geografia,
medicina, chimia, geometria, matematicile, astronomia, dreptul, etc. În medicină.erau
destul de avansaţi, ştiau chiar să înlocuiască anumite mădulare cu proteze.
Apoi preparatele lor de îmbălsămare au rămas neîntrecute. Nici ştiinţa noastră
de astăzi nu poate face ce au făcut ei. La fel se studia literatura şi
compoziţia. La Teba era o bibliotecă cu 20.000 volume. Pe o inscripţie se aflau
cuvintele: "Pentru vindecarea sufletului." Astfel că nu e de mirare
că Moise s-a priceput să compună cele cinci cărţi cu proză şi poezie. Iar
tăbliţele de la Tel-ef-Amarna arată că prinţii din vremea lui Moise cunoşteau
scrierea hieroglifă, cuneiforma acadiană şi cuneiforma ugaritică, care e
aproape identică cu ebraica.
3. Ieşirea dîn Egipt
Descrierea
ieşirii din Egipt făcută de Moise în "Exodul", a fost atacată
vehement de mulţi critici. Aceasta fiindcă cronicile egiptene nu vorbesc nimic
despre exodul lui Israel. După cum am mai pomenit însă, Egiptul nu are o
istorie a lui. Singura lucrare istorică de care avem cunoştinţă a fost
"Egiptica" scrisă pe la anul 240 în.Cr. de preotul Maneto, dar care
este pierdută. Anumite citate din ea au fost păstrate în lucrările altor
scriitori, precum şi o listă a treizeci dinastii de împăraţi. Deşi anumite nume
şi cifre au fost copiate greşit, ea a fost documentul de bază care a slujit la
refacerea istoriei Egiptului. Celelalte amănunte pentru recostituirea istoriei
au fost culese din "Geografia Universală" a lui Strabo, din „Istoria
Naturală” a lui Pliniu cel Bătrîn, din tratatul de geografie a lui Ptolomeu şi
din inscripţiile dezgropate de arheologie. Toate aceste inscripţii laudă
isprăvile faraonilor şi nu redau înfrîngerile lor. Exodul a fost o înfrîngere
pentru egipteni, un popor s-a eliberat din robia lor, aşa că era natural să nu
fie înscris pe monumentele lor.
E
Biblia adevărată? Din moment ce nu avem o istorie a Egiptului care să confirme
exodul, cum putem verifica cele spuse de Moise? Şi în privinţa aceasta ne
adresăm arheologiei să ne lămurească. Din tezaurul vechii civilizaţii a
Egiptului, ea deţine anumite documente ce ne pot da o lumină oarecare.
Fapt
cunoscut şi precis este că Israel a fost în Egipt. Tot atît de cunoscut şi
precis e şi faptul că Israel a ieşit din Egipt. Doar felul cum a ieşit este pus
în discuţie. Enciclopedia Britanică spune în privinţa aceasta: "Rezultatul
general al cercetărilor ştiinţifice privitoare la faptele materiale ale
exodului este dublu. În primul rînd se stabileşte evenimentul; totul confirmă
raportul biblic, că într-adevăr a fost o scăpare a lui Israel din Egipt. În al
doilea rînd, rezultatul ne duce la concluzia că acest eveniment a fost mai
puţin important în vechiul Orient apropiat, locul unde s-a petrecut, decît
pare că implică relatarea biblică."
Eu
nu caut să apreciez importanţa ieşirii, ci să analizez dacă relatarea ieşirii,
dată de Moise, este adevărată sau nu. În Exod 7-12, ni se spune că Faraon nu a
vrut să dea voie lui Israel să plece şi prin 10 plăgi, Dumnezeu a forţat pe
Faraon să îngăduie plecarea lor. Criticii de obicei fiind necredincioşi,
resping minunea, iar cele zece plăgi fiind minuni, nu sînt gata să le accepte.
Totuşi să stăm puţin şi să analizăm spre a vedea dacă s-au putut petrece aşa
minuni.
Prima
plagă a fost prefacerea apei în sînge (Exod 7:19-25). Pentru oamenii de ştiinţă
de azi, aceasta nu este ceva inexplicabil. Ei au analizat chiar şi zăpada roşie
şi i-au găsit explicaţia. Nilul a mai fost roşu şi altă dată. Partea de sus a
rîului e numită Nilul Alb, apoi la Kartum, primeşte apele Nilului Albastru, iar
de la sud-est primeşte apele rîului Atbara. De la Nilul Albastru, curge
printre nişte pămînturi fine roşii la Sennaar şi cu cît apele sînt mai umflate,
cu atît rup mai mult pămînt şi sînt mai roşii. Relatarea lui Moise nu e
absurdă. Ehrenberg, după minuţioase cercetări microscopice, susţine că a fost
nu numai o schimbare a culorii, ci şi a compoziţiei chimice, determinată de
plante criptogamice şi infuzorii, ceea ce a cauzat moartea peştilor. Fenomenul
a fost natural. Minunea constă în aceea că a fost săvîrşit la cuvîntul lui Dumnezeu
prin Moise. Prin această plagă, Dumnezeu loveşte în zeitatea lor principală,
în Osiris, căci egiptenii considerau Nilul ca o personificare a lui Osiris.
A
doua plagă au fost broaştele (Exod 8:1-15). Că asupra Egiptului au mai fost
năvăliri de broaşte, se constată din faptul că aveau pe zeiţa Hekt căreia se
rugau să fie feriţi de ele. Zeiţa era reprezentată cu cap de broască. Dar în
cazul acesta, ea s-a dovedit neputincioasă. Pieirea deodată a broaştelor, ca şi
apariţia lor, se face la termenul hotărît de Moise. Aici e minunea. Moartea şi
putrefacţia lor rapidă, oamenii de ştiinţă susţin că s-ar fi datorat unei
infecţii cauzate de bacilus antracis.
A
treia plagă au fost păduchii. Ei erau consideraţi necuraţi. Ei au întinat şi pe
preoţi şi chiar boul Apis, socotit sfînt de egipteni.
A
patra plagă a fost musca cîinească. Egiptul a mai fost atacat de roiuri mari de
muşte. De aceea şiau făcut zeii-muşte care să-i apere. Dar zeii-muşte nu pot
opri această plagă, nici nu pot să o înlăture.
Plaga
a cincea, ciuma vitelor, a şasea vărsatul negru, a şaptea piatra şi focul şi a
opta lăcustele au nenorocit economia Egiptului. Zeii care trebuiau să asigure
belşugul, s-au arătat nevrednici, n-au putut împiedeca urgiile lui Iehova.
Persoane de specialitate afirmă că ciuma vitelor ar fi fost provocată de
bacilus antracis cu care au fost infectate păşunile prin moartea broaştelor,
căci textul din Exod 9:3, face precizarea că plaga va atinge vitele de pe cîmp.
Belşugul mare de ploi care a determinat revărsarea Nilului, a creat în Etiopia
şi Sudan condiţii pentru dezvoltarea roiurilor dense de lăcuste, care au apărut
prin luna martie. În Egipt, lăcustele nu constitue un miracol. Faptul că au
fost anunţate şi că în noaptea aceea a suflat vîntul de răsărit, care a adus
lăcustele, aşa cum spusese Moise, aceasta constitue minunea. Zeul Hapi n-a adus
belşugul, ci ruina.
Plaga
a şasea a fost vărsatul negru. El a atins pe oameni. Se susţine că ar fi fost
provocat de microbi purtaţi de musca cîinească de la plaga a patra. Pielea
corpului se umplea de băşici usturătoare. Pliniu cel Bătrîn vorbeşte despre
boli de piele specifice Egiptului.
Plaga
a noua a fost întunericul de trei zile. Ea a fost împotriva lui Ra, zeul
soarelui. Trei zile a fost întuneric gros. Nu e vorba de o eclipsă de soare
aşa de lungă, ceea ce pare imposibil de crezut pentru mulţi. Fenomenul a fost
determinat de kamsin, o furtună de praf. În urma marilor inundaţii, care au
adus un praf fin de pămînt roşu, prin luna martie se ivesc furtuni ce ridică în
văzduh acest praf. Atunci aerul devine gros şi întunecă soarele, totul se face
beznă. Durata fenomenului relatată în Exodul e cea mai lungă cunoscută.
Descrierea acestei plăgi nu este absurdă. Astfel de întunecimi s-au mai
întîmplat în Egipt. Documentele arată groaza ce cuprinde îndeosebi pe călătorii
prin deşert cînd kamsinul sau simunul începe să ridice praful şi nisipul
pustiei. Atunci toţi stau în locurile lor, exact cum spune Biblia. Numai cine
nu cunoaşte aceste anomalii ale climei Egiptului, rîde de descrierea lui
Moise, dar prin aceasta îşi dovedeşte ignoranţa sa. Adevărul rămîne în
picioare.
Plaga
a zecea a fost moartea întîilor născuţi. Ea a adus jalea asupra egiptenilor şi
bucuria eliberării pentru copiii lui Israel. Chiar primul născut a lui Faraon
a fost lovit de îngerul morţii. Un document arheologic spune că Menefta, şi-a
pierdut fiul în vîrstă de 18 ani. Lucrul acesta este notat pe un mormînt la
Tanis, pe care cercetătorul Brugsch îl pune în legătură cu lovirea întîilor
născuţi ai Egiptului, iar adevăratul mormînt al său se află neterminat la Teba.
Cîteva
tăbliţe găsite la Ghebal, reprezintă grupul regal, iar inscripţia dedesubt
spune: "Moştenitorul tronului întregii ţări, scribul împărătesc, şeful
soldaţilor, marele fiu... preaiubitul fiu al lui Menefta a murit." Mulţi
cercetători biblici susţin că Menefta a fost faraonul de pe vremea ieşirii lui
Israel din Egipt.
Toate
cele zece plăgi au fost folosite de Dumnezeu spre umilirea Egiptului şi
eliberarea lui Israel din robie. Prin faptul că fiecare plagă a fost anunţată
mai dinainte, a convins pe Faraon că Dumnezeu este Stăpînul fenomenelor
naturii şi l-a obligat să dea voie lui Israel să plece. Vestea despre aceste
plăgi s-a răspîndit şi la alte popoare. Filistenii zic mai tîrziu: "Vai de
noi! Cine ne va izbăvi din mîna acestor Dumnezei puternici? Dumnezeii aceştia
au lovit pe egipteni cu tot felul de urgii în pustie" (1 Samuel 4:8).
E
Biblia adevărată? Documentele arheologice arată că e adevărată.