II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI
Arheologia
este ştiinţa care se ocupă cu studierea trecutului istoric al omenirii, pe baza
rămăşiţelor materiale ale vechilor culturi scoase la suprafaţă prin săpături.
Nu numai inscripţiile, ci chiar şi cioburile au grai pentru arheologi. Ele spun
cărei civilizaţii aparţineau.
Biblia
e o carte foarte veche. Întrucît ştiinţa aceasta studiază trecutul, voi chema
arheologia să depună mărturie dacă Biblia este adevărată sau nu.
Arheologia
dă grai pietrelor. Domnul Isus spunea odată duşmanilor Săi, care îi cereau să
oprească pe copiii ce cîntau laude: "Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor
striga" (Luca 19:40). Azi, fiindcă mulţi au încetat de a-L slăvi pe
Cristos, iar unii chiar dacă îi cîntă laude cu buzele, Îl tăgăduesc prin traiul
lor păcătos, există pietre care Îl mărturisesc, care Îl proslăvesc pe Dumnezeu.
Da, există pietre care vorbesc despre El şi Cuvîntul Lui, mai puternic decît
cei mai talentaţi predicatori.
Dovezile
pe care le dă arheologia cu privire la Biblie sînt foarte multe. Credeţi-mă, eu
personal am rămas uimit de mulţimea lor, cînd am cercetat îndeaproape acest
domeniu. Vă mărturisesc că pentru mine este folositor studiul acesta şi sper că
va fi la fel pentru toţi cititorii.
1. Potopul
O
relatare a Bibliei pe care foarte mulţi o puneau la îndoială, iar alţii o
tăgăduiau şi o ironizau, a fost POTOPUL. Capitolele 6 - 9 din Geneza se ocupă
cu descrierea lui. "Cum s-ar putea să fie adevărat aşa ceva?" ziceau
scepticii. Cu toate că ne despart cîteva mii de ani de acel eveniment, noi vrem
să ştim dacă a fost sau nu potopul. Vrem să ne convingem dacă e adevărat ce
spune Biblia sau e minciună. Cum putem şti aşa ceva? Întrebăm arheologia, ea ne
poate lămuri.
Arheologia
a scos la lumină o seamă de istorisiri ale potopului. Potopul e pomenit în
vechile scrieri caldeene, chineze, mexicane, greceşti, egiptene şi feniciene.
Iar la multe popoare, care nu cunoşteau tehnica scrisului, cunoştinţa despre
potop a rămas pe cale de tradiţie, adică s-a transmis oral din tată în fiu. În
Germania, Dr. Johannes Riem a făcut un studiu aprofundat asupra tradiţiei
potopului la multe popoare şi rezultatul l-a consemnat în cartea sa: "Die
Sintflut in Sage und Wissenschaft." În introducere, el zice: "Dintre
toate tradiţiile, nici una nu e atît de generală, atît de răspîndită pe
pămînt... ca tradiţia potopului." Iar Dr. Richard Andree, alt învăţat
german, a colectat 88 de tradiţii diferite ale potopului: 20 din Asia, 5 din
Europa, 7 din Africa, 10 din Australia şi 46 de la popoarele din America.
Faptul că sînt diferite, ar putea obiecta cineva, arată că nu sînt adevărate.
Da, ele sînt diferite, spune şi autorul, însă toate au trei lucruri comune: 1)
Toate mărturisesc că a fost un potop de ape pe pămînt, care a nimicit omenirea.
2) Toate afirmă că mijlocul de salvare a fost o corabie. 3) Toate spun că o
sămînţă de oameni a fost salvată de la nimicire; unele chiar precizează cifra
de opt.
Arheologia
a scos la suprafaţă mai multe tăbliţe de teracotă, un fel de plăci de lut, care
erau scrise cînd erau moi, apoi se puneau la uscat, iar după aceea se aşezau în
bibliotecă. După mii de ani, cu ajutorul hîrleţului şi a tîrnăcopului,
arheologia a reuşit să scoată de sub dărîmături, tăbliţe pe care sînt relatări
în legătură cu potopul.
O
expediţie arheologică sub conducere lui A.H.Layard a făcut săpături la Ninive
între anii 1845-1847 şi a dezgropat unul din palatele lui Sanherib. Layard a
adus mult material arheologic pentru Muzeul Britanic. Camera Comunelor a votat
suma de 3.000 lire pentru muzeu şi Layard a fost trimis din nou pentru
excavaţii. Între anii 1849-1851, el dezgroapă alt palat al lui Sanherib şi
palatul lui Asurbanipal. Un îmbelşugat material arheologic a fost adus la
Muzeul Britanic. După mai mulţi ani, un tînăr geniu, George Smith, funcţionar
la muzeu şi cunoscător al scrierii cuneiforme, a fost însărcinat cu sortarea
materialului şi cu copierea inscripţiilor de pe tăbliţele cele mai importante
pentru cercetătorii străini. Lucrînd astfel, într-o zi, dădu peste un fragment
de tăbliţă pe care erau următoarele cuvinte:
"Corabia
s-a oprit pe muntele Nisir. Eu am trimis un porumbel, şi el s-a dus. Porumbelul
a mers şi s-a întors şi un loc de odihnă nu a găsit şi s-a reîntors."
Smith
şi-a dat seama de asemănarea acestor rînduri cu relatarea potopului din
Geneza. Numaidecît a început să caute după cealaltă bucată ruptă a tăbliţei.
Căutînd, a găsit alte două tăbliţe, cu alte relatări tot despre potop. El a
anunţat marea lui descoperire la 30 dec.1872, înaintea Societăţii Biblice de
Arheologie din Londra. Aceasta a fost ceva senzaţional nu numai pentru bărbaţii
de ştiinţă, ci chiar şi pentru public în general.
Pînă
atunci se cunoştea o versiune babiloneană a potopului, descrisă de istoricul
Berosus, un contemporan cu Alexandru Macedon. Toţi presupuneau însă că Berosus
a împrumutat istoria potopului de la evreii care au fost în captivitatea
babiloneană. Iată că acum se găsi o descriere a potopului, care era mult mai
veche ca perioada captivităţii şi care se asemăna pînă în cele mai mici
detailii cu istorisirea biblică.
Imediat
după anunţarea acestei descoperiri, proprietarii ziarului "Daily
Telegraph" din Londra au pus la dispoziţia lui George Smith suma de 1.000
lire însărcinîndu-l să meargă la Ninive să caute celelalte fragmente de
tabliţe, spre a întregi această versiune asiriană a potopului.
Conform
cu Enciclopedia Americană, 1946, vol. 2 pag. 433, George Smith a mers la Ninive
şi a făcut săpături arheologice în anul 1873. Munca lui a fost încununată de
succes prin descoperirea fenomenală a unei imense biblioteci cu 30.000 de
tăbliţe şi cilindri, care au aparţinut colecţiei împăratului Asurbanipal,
668-626 în.Cr., ultimul mare înpărat al Asiriei. Tot materialul descoperit l-a
adus Muzeului Britanic. Această descoperire a dat un imbold deosebit arheologiei.
El a fost trimis încă în trei expediţii. Cea din urmă n-a reuşit s-o ducă la
sfîrşit, căci moare de febră la Alepo în 19 aug.1875.
Între
tăbliţele descoperite, mai multe cuprind anumite versiuni ale potopului. O
tăbliţă spune că toată omenirea a fost nimicită de potop; se precizează că a
fost nimicită din cauza păcatelor, cu excepţia celor care s-au refugiat în
corabia unuia numit Phitutroth. Doar acesta împreună cu cîteva persoane şi cu
cîteva animale au scăpat. Deci, este un fel de Noe caldeian. Mai spune că
potopul a pustiit şapte zile, iar după ce s-a terminat pustiirea, cei din
corabie au dat drumul la trei păsări ca să cerceteze pămîntul: un corb, o
rîndunică şi un porumbel. Observaţi cum se aseamănă relatarea caldeiană cu cea
biblică?
Să
luăm o altă tăbliţă din biblioteca lui Asurbanipal. Tabliţa este înscrisă la
Muzeul Britanic sub nr.3375. Ea spune că dumnezeii, la un sfat, au hotărît
potopul şi au cerut lui Karitadra să-şi facă o corabie destul de mare pentru
el, familie şi animale. Cînd corabia a fost gata, au intrat în ea, au închis
uşa şi îndată a început potopul, care a distrus omenirea.
Pe
alte tăbliţe s-a găsit un poem epic, care vorbeşte despre un personaj numit
Ghilgameş. Poemul a fost scris pe 12 tăbliţe cu un total de vreo 3.000 rînduri
din care noi avem abia vreo jumătate. Acest poem a fost tradus şi în româneşte
şi editat la Bucureşti. Poemul a fost scris în cuneiformă cu mult înainte de
scrierea Genezei de către Moise. În rîndurile 132 şi 133 din acest poem se
spune:
"Am
privit deasupra apelor, era linişte,
Şi
toată omenirea era întoarsă în ţărînă."
Şi
în acest poem sînt multe asemănări cu istorisirea biblică: îndrumarea dată,
pregătirea corabiei, potopul cu furtună, nimicirea oamenilor, păstrarea vieţii,
oprirea corăbiei pe un munte, trimiterea de păsări pentru cercetarea
pămîntului, aducerea unei jertfe de mulţumire şi că această jertfă a fost
acceptată, dîndu-se asigurarea că nu va mai fi un alt potop.
În
descrierea potopului de către Berosus apar cam aceleaşi lucruri. Iată o parte
din relatarea lui:
"În
timpul domniei lui Xisutros, al zecelea împărat al Babilonului, a fost un mare
potop. Înainte de a veni potopul, zeul Cronos a apărut regelui în vis şi l-a
înştiinţat că pe ziua a 15-a a lunii Daisios, toţi oamenii vor pieri prin
potop. El i-a spus... să-şi facă o corabie şi să intre în ea cu familia sa, cu
prietenii săi cei mai dragi, să depoziteze în corabie provizii de mîncare şi
băutură, să determine animale sălbatice, păsări şi patrupede, să intre...
Xisutros a ascultat şi a clădit o corabie... A adunat tot ce i s-a poruncit şi
s-a îmbarcat cu soţia, cu copiii şi cu prietenii săi cei mai intimi. Potopul a
venit..."
Şi
în această descriere, corabia s-a oprit pe un munte în Armenia, el a dat drumul
la păsări şi a adus jertfă de mulţumire.
Ziarul
"Buffalo Courier Express" a descris cum o expediţie recentă a lui
Dana şi Ginger, într-o regiune neexplorată din Mexic, au găsit o veche descriere
Mayaa potopului. Unele detalii ale acestei istorisiri, ce era cunoscută de
vechile triburi de băştinaşi ai Americii Centrale, sînt puţin fantastice,
totuşi elementele de bază sînt comune cu cele biblice: că a fost un potop care
a acoperit tot pămîntul; că potopul a nimicit oamenii şi vieţuitoarele; că un
om cu familia sa a fost salvat într-o corabie, împreună cu animale şi păsări;
că la sfîrşitul potopului s-a dat drumul la păsări şi chiar nici frunza de
măslin nu a fost omisă.
Povestiri
despre potop s-au găsit la vechii locuitori ai Sudanului, Africa, la indigenii
din Alaska, din Hawaii din Groenlanda, din Sumatra, Borneo, Polinezia, Micronezia,
Melanezia, Noua Guinee, la tribul Batac, la chinezi, la indieni, la egipteni şi
la greci.
Apoi
potopul se constată din termenii folosiţi în precizarea timpului. Istoricul
antic Berosus şi scrierile cuneiforme pomenesc de 10 monarhi, care au trăit
"înainte de potop", deci se afirmă că a existat potopul.
Cercetătorii
Bibliei fac legătură între aceşti 10 monarhi şi cap.5 din Geneza, unde sînt
înşiraţi cei 10 patriarhi de la Adam la Noe.
Ceva
mai mult, Berosus susţine că scrisul a fost inventat nu după potop ci înainte
de potop. Pe o tăbliţă cu scriere cuneiformă se păstrează relatarea cu privire
la un împărat, care avea mare plăcere să citească scrierile rămase
"dinaintea potopului". Împăratul Asurbanipal, care a înfiinţat
vestita bibliotecă de la Ninive, aminteşte de "inscripţiile din timpul
dinaintea potopului."
Deci,
termenii "înainte de potop", "scrieri dinaintea potopului",
"inscripţii din timpul dinaintea potopului" găsiţi pe tăbliţele
dezgropate de arheologie, dovedesc că a fost potopul.
Ceea
ce spune Biblia e confirmat şi de săpăturile făcute de arheologi în solul
pămîntului. Descoperiri deosebit de interesante şi izbitoare, cu mare cîştig
pentru adevărul Bibliei, au fost făcute în anul 1929, cînd trei echipe de
savanţi în arheologie au făcut săpături în Mesopotamia. Materialul documentar
scos la suprafaţă stabileşte că în trecutul îndepărtat, un mare potop de ape a
îngropat toată civilizaţia. S-au descoperit sute de scule şi obiecte cu o
vechime de circa trei mii de ani înainte de împăratul Dariu.
O
expediţie arheologică condusă de Sir C.Leonard Woolley a făcut săpături la
vechea cetate Ur în Caldeea, la vreo 18 km depărtare de locul unde se crede că
a fost grădina Eden. După ce au coborît cu săpăturile la peste 20 m adîncime,
au dat peste un strat de noroi aluvial. Acest strat e de aproape trei metri grosime.
În stratul acesta nu s-a găsit nici o urmă de civilizaţie. Pînă la el s-au
găsit cioburi, unelte, obiecte, la fel şi sub el, dar nimic în el. Dr. Woolley,
examinînd vestigiile civilizaţiei găsite sub depozitul de noroi aluvial, care
erau cu totul deosebite de cele de deasupra acestui strat, a exclamat:
"Trebuie să fi fost o dezlănţuire năpraznică, grozavă şi definitivă, care
a rupt continuarea istoriei anterioare..."
Altă
expediţie a făcut săpături la cetatea Fara. Aceasta era sub conducerea lui Dr.
E.Schmidt de la Universitatea din Pennsylvania. Cetatea Fara este la vreo 75 km
mai la nord pe valea Eufratului. Se presupune că aici a trăit Noe şi şi-a
făcut corabia. Expediţia lui Dr. Schmidt
la fel a găsit stratul de noroi aluvial, care era compus dintr-o amestecătură
de pămînt galben şi nisip. Sub strat s-au găsit cărbuni de lemn şi cenuşă,
vase decorate artistic, schelete, sigilii cilindrice, unelte de casă, toate
avînd aparenţa că populaţia lovită pe neaşteptate de o mare catastrofă,
"a fugit grăbită în dezordine, părăsind case şi toate cele aparţinătoare".
Cealaltă
echipă de arheologi sub conducerea prof.Dr. S.Langdon de la Universitatea din
Oxford a făcut săpături la cetatea Chiş, vreo 150 km în sus pe Eufrat. Şi aici
s-a găsit stratul de noroi aluvial în grosime de 1,65 m fără nici un fel de
obiecte. Astfel, hîrleţul şi lopata au dat grai pămîntului, care mărturiseşte
că a existat potopul.
În
legătură cu potopul, ing.Theodor Thaut, cercetător ştiinţific la Institutul de
Fizică Atomică al Academiei R.S.România, într-un documentar intitulat
"Potopul: mit şi ipoteză ştiinţifică" spune: "...şi totuşi
potopul biblic a existat. Este vorba nu atît de un "potop" (termenul
e incorect, ci de o catastrofă ce a cuprins, la vremea aceea, aproape întreaga
suprafaţă terestră; un cataclism cu cutremure şi erupţii vulcanice, cu inundaţii,
cu deplasarea uscatului, cu mişcări ale continentelor şi scufundarea unor
întregi regiuni ale globului."
"Numărul
argumentelor ştiinţifice, care confirmă potopul biblic, începînd cu mitologia
comparată şi terminînd cu metodele moderne, nucleare, de măsurare a vîrstelor
diferitelor vestigii ce susţin teza, este din ce în ce mai mare."
"În
ce priveşte faptul în sine, (eliberat fireşte de aura mitului) s-ar părea că nu
mai există suspiciuni."
După
ce face o analiză a mitologiei comparate, continuă: "Argumentele
ştiinţifice care susţin ideea "potopului" pot fi dispuse în mai multe
grupe. Una din acestea îl constitue domeniul ştiinţelor exacte: climatologia,
hidrografia şi arheologia."
Deci,
ceea ce veacuri de-a rîndul a fost tăgăduit de unii, în numele ştiinţei, cu
scopul de a compromite Biblia, de a arăta că e o carte cu minciuni ce nu pot fi
crezute, azi este confirmat ca adevăr, de ştiinţele exacte ale secolului al
douăzecilea.
Biblia
este stînca neclintită de la malul mării. Cu cît este mai lovită de valuri, cu
atît devine mai sclipitoare în bătaia soarelui. Cu cît unii luptă împotriva
ei, cu atît adevărul ei străluceşte mai mult.
Arheologia
depune mărturie că potopul a existat, deci Biblia este adevărată.
2. Nimicirea Sodomei
Un
alt text din Biblie de care scepticii au rîs şi şi-au bătut joc, este cel din
Geneza 19:12-29, care descrie nimicirea Sodomei şi a Gomorei, împreună cu alte
două cetăţi, din pricina păcătoşeniei. Nimicirea a fost prin pucioasă şi foc,
iar soţia lui Lot, care n-a ascultat de porunca Domnului, ci s-a uitat înapoi,
a fost prefăcută într-un stîlp de sare.
Unora
li se părea prea de tot această relatare. Cu toate că acest text şi-a primit
adeverirea din gura Domnului Isus (Luca 17:28,29,32), pentru ei n-a avut mare
importanţă. Dar iată că descoperirile arheologice au înăbuşit sarcasmul lor.
În
anul 1928, Dr. Kyle a condus o expediţie arheologică la locul vechilor cetăţi
Sodoma şi Gomora. Regiunea este situată lîngă Marea Moartă. Făcînd săpături
au descoperit un zăcămînt de sare. Stratul de sare se întinde pe o lungime de
10 km şi are o grosime în unele locuri de 50 cm. Deasupra stratului de sare
este un strat de pucioasă. De notat e că toată partea locului are zăcăminte de
asfalt, de smoală la suprafaţă. În Geneza 14:10 citim: "Valea Sidim era
acoperită cu fîntîni de smoală." Valea Sidim era în partea de sud a Mării
Moarte, mai jos de peninsula Lisan, parte acoperită azi de apele mării.
Arheologul
Howard F.Vos spune: "E clar că un belşug de material combustibil era în
jurul cetăţilor din cîmpie. Şi nu există motive de îndoială cu privire la
relatarea din Geneza despre foc, fum gros şi ploaia de pucioasă, probabil ca un
rezultat al unei explozii, care a aruncat în aer materialul inflamabil şi l-a
aprins. Fie că un fulger a atins această regiune şi a aprins-o provocînd
explozii, fie că un cutremur a creat o reacţie în lanţ..." Avînd în vedere
că zona era bogată în păcură, smoală şi sulf, nu a fost nici o greutate ca
Dumnezeu s-o nimicească prin foc.
O
altă mărturie despre nimicirea Sodomei e o tăbliţă scrisă în acadiană,
descoperită de arheologi. Ea sună astfel: "Din mijlocul adîncimii cerului
s-a pogorît furtuna; din mijlocul tăriei se ivi pedeapsa meritată. Sabia
fulgerului a tocat pămîntul ca pe nişte iarbă. În cele patru vînturi, vîlvăia
fulgerul, asemenea focului, distrugînd totul. El a lovit pe oameni în oraşele
lor, a nimicit trupurile lor. În oraş şi în ţară s-a instaurat jalea. Pe cel
liber şi pe rob l-a lovit el deopotrivă. El a umplut pămîntul de durere; în cer
şi pe pămînt a bîntuit el asemenea unei grozave furtuni şi totul a fost făcut
scrum."
Istoricul
evreu Iosif Flaviu, în cartea sa "Războaiele iudaice" spune:
"Provincia din preajma lacului Sodomei era cîndva o ţară binecuvîntată
prin rodnicia sa şi se împodobea cu multe oraşe, dar acum este cu totul arsă.
Se spune că pentru nelegiuirile locuitorilor ei, a fost distrusă de fulger.
Chiar şi pînă azi se pot vedea unele rămăşiţe ale focului ceresc şi urmele a
cinci oraşe. Pînă şi în fructe se arată cenuşa: după exterior şi culoare, ele
par adevărate fructe, dar îndată ce le sfărîmi cu mîna, ele se prefac în
cenuşă." Flaviu face aluzie la aşa numitul "măr al Sodomei",
care pe din afară e ca merele, dar miezul e ca un fel de cenuşă.
Istoricul
Tacitus la fel confirmă nimicirea descrisă în Biblie. El zice: "Şesul
vecin cu Marea Moartă, cîndva roditor şi populat cu oraşe mari, a fost nimicit
prin fulger, urmele căruia se vede pe pămîntul ars, azi cu totul
neroditor."
La
fel şi geograful Strabo pomeneşte nimicirea Sodomei în lucrarea sa
"Geografia" XVII, 2, 44.
Pe
vremea lui Iosif Flaviu ruinele nu erau acoperite de apă. Pe vremea stăpînirii
romane, un drum trecea din apus înspre răsărit, pe la sudul Mării Moarte pe
unde e peninsula Lisan, deci aproape pe la jumătatea ei. Cu vremea apele au
crescut şi au acoperit partea de teren dinspre sud. În 1960, Dr. Ralph E.Baney
în urma unor cercetări care au durat trei luni, a anunţat că a identificat
Sodoma şi Gomora cu rămăşiţele lor sub apele din partea de sud a Mării
Moarte."
Aceste
confirmări arată că Biblia este adevărată.
3. Împărăţia hetiţilor
Multă
vreme împărăţia hetiţilor a constituit pricină de aprinse discuţii şi
controverse. Biblia vorbeşte despre "fiii lui Het", ei fiind
proprietarii peşterii Macpela pe care o cumpără Avram spre a îngropa pe Sara
(Geneza 23:3). În Geneza 26:34 ni se spune că Esau s-a căsătorit cu una din
"fetele lui Het." Chiar şi mai tîrziu avem menţiuni despre acest
popor. În armata lui David găsim pe Ahimelec Hetitul şi pe Urie Hetitul. În 1
Împăraţi 10:29 ni se spune că Solomon făcea comerţ aducînd cai din Egipt
"pentru toţi împăraţii hetiţilor". Deci, poporul era mare şi avea
mai mulţi împăraţi. Pe vremea lui Elisei, cînd sirienii au despresurat Samaria
şi au fugit, au zis: "Împăratul lui Israel a tocmit împotriva noastră pe
împăraţii hetiţilor".
Cum
în manualele de istorie antică, înainte nu se pomenea nimic despre hetiţi,
foarte mulţi necredincioşi rîdeau de Biblie că vorbeşte despre un popor care
n-a existat şi încă afirmă că avea mai mulţi împăraţi. Împotriva acestora nu
aveai cu ce te apăra. Ei afirmau sus şi tare că Biblia nu e adevărată.
În
secolul trecut, arheologia a descoperit cîteva scrieri asiriene şi cîteva
scrieri hieroglifice aparţinătoare dinastiei a optsprezecea a Egiptului,
precum şi tăbliţele de la Tel-el-Amarna, care pomenesc despre hetiţi.
Tel-el-Amarna
e o localitate la aproape 160 mile sud de Cairo. Înainte se numea Aketaton şi a
fost capitala Egiptului pe vremea lui Amenhotep IV, care a domnit între anii
1387-1366 în.Cr. Aici în 1887, în mod întîmplător, o ţărancă a descoperit 300
tăbliţe cu scriere cuneiformă în limba acadiană, reprezentînd corespondenţa
diplomatică dintre regii hetiţi şi canaaniţi, care erau tributari Egiptului şi
faraonilor. Documentele reflectează condiţiile existente în Palestina, pe
vremea cuceririi Canaanului de către evrei sub Iosua.
Cercetări
arheologice cu privire la hetiţi au fost făcute între anii 1820-1830, dar fără
rezultate. Misionarul William Wright din Damasc şi orientalistul A.H.Sayce au
fost primii care, cu ajutorul monumentelor risipite, au reuşit să dea o imagine
slabă a acestui popor. Lucrarea lui Wright intitulată "Imperiul
hetiţilor" a apărut în 1884.
Săpăturile
arheologice făcute sub îndrumarea germanului Hugo Winckler în anii 1906-1907,
lîngă localitatea numită azi Bogaz-Koi, la răsărit de Ankara, în Turcia
asiatică, au scos la suprafaţă ruinele marelui oraş Hattuşaş, fosta capitală a
hetiţilor. Aici au dat şi peste arhiva imperială cu vreo 20.000 documente cuneiforme.
Dar miile de texte erau într-o limbă necunoscută şi nu puteau fi înţelese.
După multă muncă, doi savanţi au reuşit să descifreze acest scris. Unul era
elveţian E. Forrer, celalalt ceh, B. Hrozny.
Datorită
acestor documente, astăzi se ştie că împărăţia hetiţilor se întindea în
regiunea de nord a Siriei. Prin sec. al XVII-lea în.Cr. pornesc o serie de
războaie şi ajung pînă înspre Mesopotamia. Ocupă chiar Babilonul prin 1650 şi
îl jefuesc. Culmea puterii o ating sub împăratul lor Suppiluliuma, 1388-1347
în.Cr., cînd forţează chiar pe Egipteni să se retragă din Siria.
Din
documente ştim că împărăţia hetiţilor avea în fruntea sa pe marele împărat, iar
sub el erau regi mai mici peste provincii. Deci, Biblia avea dreptate cînd
vorbea la plural de "regii hetiţilor". Dărîmăturile hetiţilor
mărturisesc că Biblia e adevărată.
4.
Avram nomadul
Multă
vreme criticii Bibliei s-au poticnit în Avram, omul care se muta cu cortul din
loc în loc. Ei spuneau că Avram nu este un personaj istoric, ci doar mitologic.
Deci, toate relatările despre el nu sînt adevărate, ci legende ticluite de
mintea omenească. Ei susţineau că nivelul de viaţă şi civilizaţie redat în
Biblie în legătură cu viaţa lui Avram, era mult mai ridicat decît cel real în
acea vreme. Avram călătoreşte din Ur la Haran, de la Haran la Hebron în Canaan.
Aici face afaceri cu hetiţii, face tratate cu filistenii, formează alianţe militare
cu amoriţii, se luptă cu împăraţii din îndepărtatul Şinear şi Elam, este întîmpinat
de împăratul Salemului, călătoreşte în Egipt, toate acestea arată un nivel mai
înalt de civilizaţie decît cel din epoca patriarhală. Afirmînd că Avram este o
persoană legendară, concluzia logică urmează, că Biblia nu este adevărată. Se
poate? Cine are dreptate: Biblia sau criticii? Vrem să cunoaştem adevărul. Dar
cum îl putem afla? Recurgem la arheologie şi-i cerem să ne spună ea cum stau
lucrurile. Şi ea ne spune. Sapa şi lopata au scos adevărul la suprafaţă şi în
legătură cu viaţa lui Avram.
În
conformitate cu Geneza 11, Avram s-a născut în cetatea Ur din Caldeea. Aici
şi-a petrecut copilăria şi tinereţea pînă după căsătorie. Deşi Urul a fost oraş
de seamă, el a dispărut din istorie, după Cir, adică prin secolul al VI-lea
în.Cr., ca rezultat al schimbării albiei fluviului Eufrat. Nu s-a mai ştiut
nici locul unde a fost.
În
1854 J.E.Taylor a făcut săpături arheologice la Tell Muquyyar, 150 mile
nord-vest de Golful Persic şi a descoperit vechea cetate Ur. În 1918, H.R.Hall,
sub auspiciile Muzeului Britanic, a făcut săpături la Ur. Între anii 1922-1934,
eforturi comune au fost depuse de Muzeul Britanic şi Muzeul Universităţii din
Filadelfia, cu echipe de cercetători sub conducerea vestitului arheolog Sir
Leonard Woolley. Cele mai spectaculare descoperiri au fost făcute în mormintele
împărăteşti. Sir Woolley a trasat istoria cetăţii Ur de la cel de-al patrulea
mileniu înainte de Cr. pînă către anul 300 în.Cr.
Aceste
săpături au scos la lumină că cetatea Ur avea o civilizaţie foarte avansată.
Templele, palatele, casele şi mormintele dezgropate arată că, cu 2500 de ani
în.Cr., ei aveau instrumente muzicale, aveau bijuterii, felurite unelte,
căruţe şi animale de povară, arme de aramă. Cunoşteau prelucrarea metalelor, a
pietrelor preţioase; făceau comerţ cu aramă, pe care o aduceau din munţii
Anatoliei, cu aur, cu fildeş, cu anumite pietre şi cu lemn. Aveau unele fabrici
sau ateliere unde produceau textile, metale şi bunuri de consum. Din fericire
pentru arheologie, cei din Ur întocmeau documente pentru toate tranzacţiile
lor. Astfel s-au găsit facturi sau scrisori de trăsură, acte de împrumuturi,
contracte, sentinţe judecătoreşti, dări de seamă, jurnale de casă, precum şi
lecţii de şcoală. Educaţia a atins un înalt nivel de dezvoltare. Se cunoştea tabla
înmulţirii şi a împărţirii, extragerea rădăcinii pătrate şi a cubului şi se
făceau exerciţii de geometrie. Casele erau cu două etaje şi aveau cîte 10 pînă
la 20 de camere.
Sir
Woolley spune: "Conţinutul mormintelor ilustrează o stare foarte înaltă
de dezvoltare a societăţii de tip urban, a societăţii în care arhitectul era
familiar, cu toate principiile de bază ale construcţiei cunoscute nouă azi...
meşteşugarii în metal posedau o cunoştinţă a metalurgiei şi o dibăcie tehnică
căreia puţini îi puteau rivaliza; negustorii îşi purtau mărfurile pînă departe
şi ţineau evidenţe scrise de tranzacţiile lor; armata era bine organizată şi
biruitoare; agricultura era prosperă şi marea bogăţie a dat loc luxului... şi
cum s-a demonstrat deja... această civilizaţie avea vechime de mai multe
secole."
Astfel
aceste descoperiri arheologice, au spulberat obiecţiile criticilor. Avram nu e
o persoană legendară, ci istorică. El a crescut în mijlocul unei civilizaţii
avansate. În trăirea ca nomad, el aplică totuşi cunoştinţele care şi le
însuşise la Ur. A preferat să trăiască în corturi, "mărturisind prin
aceasta că e străin şi călător pe pămînt." Discordanţa dintre cort şi
civilizaţie a dispărut cu ajutorul tîrnăcopului şi a hîrleţului. Ştiinţa şi-a
spus cuvîntul. Biblia a spus adevărul despre Avram.
5. Iosif în Egipt
Nici
relatarea biblică cu privire la Iosif în Egipt nu a fost crezută de mintea
ascuţită a criticilor. Şi aceasta, cu atît mai mult că numele lui Iosif nu e
pomenit în scrierile egiptene.
Biblia
ne spune că Iosif, fiind vîndut de fraţii săi, negustorii ismaeliţi l-au dus în
Egipt. Ajuns ca sclav în casa lui Potifar, datorită comportării sale şi binecuvîntării
lui Dumnezeu, stăpînul îl face şef peste toţi ceialalţi sclavi din casa sa.
Fiindcă nu consimte să trăiască în adulter cu stăpîna, e aruncat în închisoare.
Arheologia
recunoaşte că asemenea cazuri s-au petrecut în Egipt. Soţia lui Potifar nu a
fost singură în felul acesta. Povestirile egiptene arată multe cazuri
asemănătoare. Unul similar e redat într-un document arheologic ce poartă
denumirea "Istoria celor doi fraţi". Asemănarea e atît de
remarcabilă, încît crezi că e exact acelaş caz.
Biblia
spune că Iosif în închisoare s-a întîlnit cu "mai marele
paharnicilor" şi cu "mai marele pitarilor" lui Faraon; că mai
marele paharnicilor visase că înaintea lui era o viţă cu trei mlădiţe, pe care
erau struguri, că paharul lui Faraon era în mîna lui şi că a luat struguri pe
care i-a stors şi a dat paharul lui Faraon.
Criticii
au rîs zicînd: "Nu vedeţi că nu se potriveşte? Cine storcea strugurii
chiar în faţa faraonului? Datoria lui era să aducă paharul cu băutură, nu să
stoarcă acolo strugurii."
Dacă
întrebăm arheologia, ea ne dă lumină şi asupra acestui caz. Egiptologii au
constatat exactitatea obiceiurilor din Egipt cu cele relatate în Geneza cap.
45-50. Profesorul Yahuda, care a făcut un studiu special al acestor asemănări
din literatura egipteană şi Biblie, le consemnează în două lucrări: "The
language of the Pentateuh în its Relation to Egyptian" apărută la Londra
în 1933 şi "The Accuracy of the Bible" (Exactitatea Bibliei), apărută
tot la Londra în 1934. În Egipt era titlul de "căpetenie a
străjerilor", rang pe care îl avea Potifar. La fel era "mai marele
paharnicilor" şi "mai marele pitarilor".
Apoi
inscripţiile egiptene spun că mustul era băutura preferată a faraonilor din
acea epocă, iar paharnicul trebuia să stoarcă strugurii nu într-un vas, ci
direct în pahar înaintea lui Faraon. S-au găsit chiar şi anumite scene desenate
pe mai multe pietre de mormînt, care îl arată pe paharnic storcînd mustul
înaintea lui Faraon, deci exact cum spune Biblia.
În
Geneza 41:14 citim că "Iosif s-a ras". Inscripţiile egiptene spun că
nu era îngăduit să te prezinţi în faţa Faraonului nebărbierit. Amănuntul e mic,
dar de mare importanţă.
Biblia
spune că în urma explicării visurilor lui Faraon, Iosif a fost ridicat la cea
mai înaltă treaptă. Arheologia confirmă că în Egipt, visurilor li se dădea mare
importanţă. Între scrierile egiptene s-a găsit un papirus care spune: "Un
străin a fost ridicat la rangul cel mai înalt în Egipt". Cei mai mulţi
cercetători susţin că relatarea e făcută cu privire la Iosif. În colecţia
M.Allemant este un inel de iaspis negru, gravat cu un şarpe înaripat şi două
semne semitice; pe partea opusă este o inscripţie evreiască. Datează din
vremea hicşoşilor. Se susţine că ar fi inelul lui Iosif.
Biblia
vorbeşte despre cei şapte ani de foamete din Egipt. O inscripţie descoperită de
arheologi menţionează foametea de şapte ani. La fel în mormîntul El Kab este o
inscripţie a guvernatorului Baba, care se crede că însuşi faraonul Apepi III,
domnitorul din timpul lui Iosif, a poruncit să fie scrisă: "Am adunat
grîu, ca prieten al Dumnezeului secerişului, după ce fusesem foarte băgător de
seama la timpul semănatului. Şi acum în timpul foametei, care durează de mai
mulţi ani, eu împărţesc grîu prin oraş, fiecărui lovit de foamete."
Bingsch susţine că este vorba de foametea pomenită în Geneza. La fel crede şi
profesorul Kittel. Iar în 1947, mai multe reviste anunţau o nouă descoperire
arheologică în Egipt. S-a găsit un templu pe a cărui lespezi erau menţionaţi
cei şapte ani de foamete din Egipt şi se spune că s-a datorat lipsei de
inundaţii a Nilului.
Biblia
spune că Iosif şi-a adus fraţii cu familiile şi pe bătrînul Iacov în Egipt,
aşezîndu-i în ţinutul Goşen. Denumirea semitică a unor oraşe din Egipt ca:
Sucot, Baal-Ţefon, Migdol, Zilu, confirmă această aşezare. Un papirus, cam
fragmentat, are înscris un raport al grănicerilor de prin anul 1210, care au
permis unor semiţi să treacă frontiera în Egipt. El spune: "Am permis tranzitul
unor beduini din Edom prin fortăreaţa Merneptah... în Teku spre lacurile de la
Pitom din Merneptah... ca să-şi susţină viaţa lor şi a turmelor în domeniul
lui Faraon, bunul soare al oricărei ţări..." Ceva care ilustrează acelaş
adevăr este o sculptură pe mormîntul lui Khnumhotep la Beni Hasan. Acesta a
fost un dregător sub Senworset al II-lea. Scena reprezintă un grup de
imigranţi semiţi coborînd în Egipt, sub conducerea "Şeicului ţinuturilor
de sus, Ibşe." Atît numele cît şi feţele îi arată ca semiţi.
În
Geneza 50:2 citim că la moartea lui Iacov, Iosif a poruncit doctorilor lui să
îmbalsămeze pe tatăl său. Arheologia adevereşte că lucrul acesta se practica în
Egipt.
Toate
aceste date arheologice mărturisesc că istoria lui Iosif este reală, deci
Biblia e adevărată.
Totuşi
unora le vine greu să o creadă. Mai ales ridicarea în rang a lui Iosif şi
aşezarea evreilor în ţinutul Goşen, cea mai mănoasă regiune din Egipt, le pare
absurdă. Dar trebuie ţinut cont de realitatea istorică. Egiptul în această
perioadă era condus de dinastia hicşoşilor, a regilor păstori. Ei nu erau de
rasă hamită ca egiptenii, ci erau semiţi, care au pus mîna pe tronul Egiptului.
Cei şase monarhi care au condus pe rînd Egiptul au purtat nume egiptene.
Conform analelor egiptene, ei au venit din răsărit sub Salatis, primul lor
rege, şi au cucerit Memfisul, supunînd Egiptul. Singura dare de seama detailată
despre ei, este un pasaj dat de Iosif Flaviu dintr-o lucrare a lui Maneto,
scriitor antic, lucrare pierdută azi. Ei vorbeau limba semită, ca şi evreii,
aveau fizionomia feţei ca ei şi se ocupau cu creşterea oilor. Din această
cauză, egiptenii urau păstorii (Geneza 46:34). Numai cine nu cunoaşte istoria
se poticneşte. Biblia este adevărată.
6. Hurianii sau horiţii
Biblia
vorbeşte despre horiţi. Prima pomenire a acestui popor o găsim în Geneza 14:6,
unde ni se spune că au fost bătuţi de Chedorlaomer şi împăraţii aliaţi cu el.
După Geneza 36:20 şi mai ales după 1 Cronici 1:38, la simpla privire, ar părea
că horiţii se trag din Esau, dar ei au fost vechii locuitori ai Seirului unde
s-a aşezat Esau, iar mai tîrziu, urmaşii lui au izgonit pe horiţi (Deuteronom
2:12,22).
Cîteva
mii de ani nu s-a ştiut nimic despre acest popor. Istoria nu vorbea nimic
despre ei. Mulţi au rîs de Biblie şi spuneau că vorbeşte de popoare care n-au
existat, de hetiţi, de horiţi.
În
secolul nostru, arheologia a confirmat şi acest adevăr al Bibliei. Între anii
1925-1931, Şcoala Americană de Cercetări Orientale din Bagdad, împreună cu
Universitatea Harvard au făcut săpături într-un deal la Yoghlan Tepe, vreo 150
mile nord de Bagdad. Aici au dat peste cetatea Nuzi, care a fost locuită de
vechii horiţi sau huriani. Înainte de horiţi, cetatea se numea Gasur şi a fost
locuită de subariani. Aici au fost descoperite mii de texte scrise pe tăbliţe
cu scriere cuneiformă. Tăbliţele de la Nuzi ne arată că horiţii nu erau
semiţi. Ei apar la orizontul istoriei cam pe la anul 2400 în.Cr. Din regiunea
de sud a Caucazului, ei au migrat în părţile de nord-est a Mesopotamiei. Alte
tăbliţe cu texte horite au fost dezgropate la Arrapka, modernul Kirkuk, la vreo
nouă mile la est. Toate aceste tăbliţe nu numai că arată existenţa poporului
hurian, dar aruncă o lumină deosebită asupra vieţii patriarhale descrisă în
Geneza. Ele vorbesc despre posibilitatea de a face pe un sclav moştenitorul
averii, cum zicea Avram despre Eliezer; arată că în contractul de căsătorie pe
lîngă mireasă se dădea şi o sclavă, cum a dat Laban (Geneza 29:24,29);
precizează posibilitatea vinderii dreptului de întîi născut, cum făcuse Esau;
explică că necunoscuţii "terafimi" erau un fel de zeităţi mici ale
familiei, de mărimea bibelourilor de azi; stabilesc că soţia avea dreptul de
soră şi că în anumite împrejurări era numită aşa, cum spusese Avram despre
Sara. Documentele de la Nuzi sînt de o deosebită valoare pentru confirmarea
adevărului biblic.
7. Scrisorile de la Mari şi
amoriţii
Un
alt popor necunoscut de care vorbea Biblia au fost amoriţii. Săpăturile făcute
de Andre Parrot sub auspiciile Muzeului Luvru începute în 1933, întrerupte din
cauza războiului şi continuate între 1951-1956, la cetatea Mari, modernul
Tell-el-Hariri, pe Eufrat, au scos la lumină temple, statui, palatul regal cu
300 de camere precum şi biblioteca regală compusă din vreo douăzeci mii de
tăbliţe. Ele sînt scrisori ale împăraţilor, corespondenţa diplomatică şi
cronici. Documentele sînt scrise în vechiul dialect babilonean.
Palatul
regal de la Mari, contemporan cu prima dinastie a Babilonului, a fost de o
mărime împunătoare. Sala tronului cu specimene de pictură rară, apartamentele
împăratului, birourile administrative, şcoala scribilor, toate sînt o
minunăţie. E considerat cel mai bine păstrat dintre toate palatele din Orientul
mijlociu. Palatul a fost clădit de amoriţi.
Descoperirea
arheologică de la Mari, are o deosebită valoare pentru cercetătorul Bibliei.
Denumirea "Habiru" (evreul) pe care o avem în Biblie în legătură cu
Avram (Geneza 14:13), se întîlneşte frecvent în scrisorile de la Mari. Numele
lui Nahor (Geneza 24:10) e menţionat mai de multe ori în aceste scrisori. El
era bine cunoscut împăratului. Documentele precizează că împăratul Samşi-Adad
I al Asiriei, 1748-1716 în.Cr. era contemporan cu împăratul Hamurabi al Marelui
Babilon, al cărui cod de legi s-a descoperit la Susa în 1901. Datorită acestor
scrisori s-a stabilit că Hamurabi e Amrafel din Geneza 14:1, rezolvîndu-se
astfel o veche enigmă. Descoperirea de la Mari dă multă lumină asupra vieţii
din perioada patriarhală şi asupra istoriei amoriţilor. Astfel acest popor mare
de care vorbeşte Biblia, este confirmat de arheologie.
8. Textele feniciene de la Ugarit
O
altă descoperire importantă s-a făcut la Ugarit, modernul Raş Samra, din
Fenicia de altă dată. Cetatea a fost necunoscută pînă în 1928, cînd un ţăran
arîndu-şi holda, a scos cu plugul la suprafaţă anumite antichităţi, la Minet
el-Beida. Anul următor, la 2 apr.1929, aici au început excavaţiile sub
conducerea lui Claude F.Schäffer.
După o lună s-au mutat la Ras, Samra şi la 20 Mai au fost dezgropate primele
tăbliţe. Săpăturile au continuat între 1929 şi 1937. Între două mari temple,
unul dedicat lui Baal şi altul lui Dagon, s-a descoperit o bibliotecă cu sute
de tăbliţe cu texte religioase feniciene. Ele arată o mare asemănare între
stilul şi vocabularul fenician şi cel evreesc.
Textele
de la Ugarit arată imoralitatea în cultul şi viaţa canaaniţilor. Criticii
Bibliei spuneau că nu e adevărată afirmaţia, că din cauza păcătoşeniei mari,
popoarele canaanite au fost date spre nimicire. Nelegiuirea amoriţilor care nu
şi-a atins vîrful pe vremea lui Avraam, arheologia arată că a ajuns la culme
spre, sfîrşitul perioadei patriarhale. Documentele acestea mărturisesc că
Biblia este adevărată, deci Dumnezeu este drept în judecăţile Sale.