Biblia este totuşi adevărată > 11. Mărturia personală > Probe exterioare


XI. MĂRTURIA PERSONALĂ

PROBE EXTERIOARE (1 Petru 1:14-25)

E BIBLIA ADEVĂRATĂ? În capitolul precedent, am căutat să dau una din dovezile puternice, care nu poate fi contrazisă, mărturia personală. Eu, pentru mine în­sumi, sînt martor că BIBLIA a adevărată.

Chiar dacă toată lumea ar tăgădui-o, eu care am gustat bucuria mîntuirii, ştiu că ea e adevărată.

Ea a spus că dacă vin la Domnul Cristos, El îmi ia povara de păcate. Eu am venit la El şi am fost uşurat şi sufletul meu care fusese chinuit, a primit pacea, a primit bucuria aceea sfîntă, pe care lumea nu o poate da.

Totuşi această probă, care e mare pentru mine, e reală; unii pot să n-o creadă. Ea e de domeniul lăuntru­lui. Pentru mine, ea rămîne de netăgăduit. Altul însă, care nu a gustat aşa ceva, nu o poate pricepe.

Eu spun unuia că mierea e dulce, dar dacă el n-a gustat niciodată miere, poate să se îndoiască că e dulce. Am eu o altă dovadă, afară de bucuria mîntuirii, să-i pot adeveri, fără posibilitate de tăgadă, ca el să trebuiască să recunoască că BIBLIA e adevărată? Am sau nu am? El spune că bucuria mîntuirii e o stare emotivă, de moment, un fel de beţie, că ea e de domeniul fanteziei, deci nu vrea s-o creadă.

1. Proba vieţii înnoite

Eu am o altă probă că BIBLIA e adevărată,chiar mai mare decît bucuria mîntuirii. Ea e văzută, e concretă, e izbitoare şi nu se poate tăgădui. E proba vieţii înoite.

Viaţa e o realitate. Ea e văzută, e simţită, e trăită. O viaţă care a fost trăită în păcat înainte, ajunge prin Cuvîntul BIBLIEI, a EVANGHELIEI, să fie schimbată. Şi asta nu se poate tăgădui.

Domnul Isus, cînd tîlcuieşte pilda semănătorului, spune: "Sămînţa este Cuvîntul lui Dumnezeu" (Luca 8:11).

În natură, noi ştim că sămînţă e bună pentru un timp, iar după un timp oarecare, unele după doi ani, altele după trei ani, îşi pierd puterea de germinaţie.

E curios, atît ca formă, cît şi ca greutate rămîne tot aşa, dar ceva s-a pierdut, e puterea de germinaţie. Ca să vezi dacă sămînţa e bună sau nu e bună o probezi. Proba o poţi face fără aparatură specială, ci simplu o pui în pămînt. Dacă încolţeşte înseamnă că are putere de germinaţie, dacă nu încolţeşte înseamnă că sămînţa e moartă şi nu are de unde să răsară, ci putrezeşte. Deci nu ai de unde să culegi roadă.

BIBLIA e Cuvîntul lui Dumnezeu, e sămînţa. Noi vom căuta să-i facem proba aceasta, să vedem dacă are puterea de germinaţie. Dacă încolţeşte şi aduce roada pe care o spune, înseamnă că e sămînţa bună, ADE­VĂRATĂ. Dacă nu încolţeşte, atunci înseamnză că nu e adevărată.

În viaţa noastră, noi am avut o zi binecuvîntată cînd am primit sămînţa, Cuvîntul lui Dumnezeu. Şi cu noi s-a petrecut ceea ce spune apostolul Petru în întîia episto­lă 1:23..." Aţi fost născuţi din nou, nu dintr-o sămînţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvîntul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămîne în veac..."

Credincioşilor din primul veac, apostolul Petru le spune: "Aţi fost născuţi din nou". Astăzi în al XX-lea veac, Evanghelia, Cuvîntul Domnului, a rămas cu aceeaşi putere de germinaţie în viaţa omenească, produce naş­terea din nou, schimbarea totală a vieţii.

Prin Cuvîntul lui Dumnezeu, se produce o schim­bare în gînduri şi sentimente. În cea mai adîncă parte e fiinţei noastre începe schimbarea. De altfel oamenii nu ne cunosc gîndurile, nici sentimentele noastre, ci doar anumite manifestări.

Dar în taina această ascunsă a omului lăuntric, se produce înnoirea. Şi omul care a gîndit într-un fel, prin Cuvîntul Evangheliei, începe să gîndească altfel. Omul care a avut unele sentimente, unele dorinţi, unele plăceri, ajunge să aibe cu totul altele.

Dumitru Cornilescu, traducătorul Bibliei, a fost un om care a crezut că există Dumnezeu, dar era necredincios, nu trăia viaţa pentru Dumnezeu, cu toate că făcuse teolo­gia şi devenise preot. În broşura: "Cum m-am întors la Dumnezeu şi cum am spus şi altora", el mărturiseşte cum s-a produs înoirea vieţii sale.

Cuvîntul lui Dumnezeu a fost sămînţa. Întrucît tradu­cerea Bibliei de Nisipeanu, precum şi alte traduceri erau într-un limbaj arhaic, el s-a hotărît să facă o nouă traducere a Bibliei.

În timp ce făcea traducerea Bibliei, şi-a văzut starea sa de păcătoşenie, s-a întors la Dumnezeu, a fost năs­cut din nou, devenind un om nou în Cristos. Pînă atunci viaţa sa creştină a fost formală, de atunci a devenit plină de vigoare, pînă atunci credea că există Dumne­zeu, dar nu L-a iubit, de atunci a început să-L iubească cu toată ardoarea; pînă atunci nu avea o plăcere deo­sebită pentru Cuvîntul lui Dumnezeu, de atunci Cuvîntul i-a devenit hrana lui. Toate aceste, fără ca să fi auzit predici excelente, fără să fi fost influenţat de alţii, ci doar prin Cuvîntul lui Dumnezeu, prin BIBLIE.

În anul 1908, în oraşul Manila din Filipine, un bărbat a fost angajat să traducă Biblia. Era necredincios. Cunoştea mai multe limbi, precum şi limbile de bază ale originalului Bibliei şi a fost însărcinat să facă tradu­cerea.

În timp ce traducea, a ajuns la Evanghelia după Ioan 4 şi s-a oprit la versetul 24 care spune: "Dumnezeu este Duh şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi adevăr."

În lumina acestui verset, el s-a verificat pe sine însu.şi şi toată religia lui pînă atunci şi a constatat că nu corespunde acestui adevăr. Religia lui era una for­mală, dumnezeii lui erau de lemn şi de piatră. Atunci şi-a zis că acesta e adevăratul Dumnezeu şi omul s-a întors la acest Dumnezeu.

Părinţii şi fraţii i-au fost împotrivă. Au văzut că atitudinea lui e neschimbată, că nu mai merge cu ei la zeităţile lor păgîne şi s-au făcut foc împotriva lui.

Ştiţi însă ce a făcut? A dat fiecăruia cîte o Biblie. Nu a căutat să le vorbească, să-i lămurească, ci le-a pus Cuvîntul lui Dumnezeu în mînă. Şi toţi au ajuns la aceeaşi convingere ca şi el.

Ce înseamnă aceasta? Cuvîntul lui Dumnezeu e sămînţa care generează o viaţă nouă; schimbă şi gîn­durile şi sentimentele.

Tertulian, un mare apologet creştin, într-o apărare adresată împăratului, căci erau vremuri de mari pri­goane, spunea aşa:... "Noi ce am urît ieri, astăzi iubim şi ce am iubit ieri, astăzi urîm..."

Ieri a iubit păcatul, astăzi a ajuns să urască păcatul. Ieri ura învăţătura creştinilor, azi a ajuns să o iubească. Era deci o răsturnare în concepţia şi sufletul lor.

Tolstoi spune el însuşi în cartea "Religia mea" ace­laşi lucru: "Acum cinci ani am primit credinţa. Am cre­zut doctrina lui Isus şi întreaga mea viaţa a devenit transformată deodată. Ceea ce am dorit altădată, acum nu mai doresc şi am început să doresc ceea ce nicio­dată mai înainte nu am dorit. Ceea ce altădată îmi părea drept bun, acum a devenit rău."

Ce înseamnă aceasta? Nimic altceva decît schim­barea vieţii. În el se petrecuse transformarea lăuntrică. Din contele renumit de altădată şi cu titlu de mare scriitor, deodată se dezbracă de onoruri, se duce şi apucă coarnele plugului şi începe să are holdele vădu­velor şi ale săracilor. Cum? De ce asta? O criză spiri­tuală au spus unii.

Ea era însă o transformare a gîndirii contelui. Din omul arogant de altădată, devine omul umil, folositor, pus în slujba altora. Schimbarea aceasta e produsul Cuvîntului lui Dumnezeu.

Dar nu numai în gîndire se petrece schimbarea. Şi pe aceasta, fiindcă e tot de ordin lăuntric, unii ar pu­tea-o pune la îndoială. Dar gîndirea şi sentimentele nu pot fi zăgăzuite, ele se transformă în trăire. Gîndul de azi e fapta de mîine. Omul care în trecut a fost rău, devine bun, omul aspru, devine blînd, omul beţiv, devine om care nu mai bea.

Odată cineva spunea unui credincios: "Religia d-tale e de domeniul fanteziei, e o iluzie, atîta tot." "Cum ilzuie?" a întrebat el. "Dacă m-ai cunoaşte cine am fost eu, n-ai vorbi aşa. Eu am fost beţiv, am fost feroce, am sfărîrmat sticla în dinţi. E iluzie religia mea? Să dea Dumnezeu iluzia aceasta la toţi beţivii, ca să scape de patima care îi chinuieşte. Nu era iluzie, ci realitatea vieţii înnoite. Omul deve­nise altul în trăirea lui.

Altul călătorea în tren. Lîngă el se aşezase un frate, care avea o servietă în care îşi pusese Biblia. Mergea într-o localitate ca să vestească Cuvîntul lui Dumnezeu. Celălalt a profitat de o clipă de neatenţie a fratelui, a pus mîna pe servietă şi a şters-o. Cînd trenul a ajuns în gara respectivă, fratele dă să ia servieta ca să coboare, dar servieta nu mai era. Paguba nu era de servieta, ci de Biblia. N-avea ce să facă, a coborît fără ea, dar s-a rugat: "Doamne fă-l să se pocăiască!"

După cîţiva ani, primeşte o scrisoare în care îi scria cam aşa:... "Iubite frate... vă înapoiez cu poşta de azi BIBLIA dv. pe care am furat-o la data... din tre­nul... Mulţumesc lui Dumnezeu, că furînd Biblia dv. am ajuns să cunosc dragostea lui Dumnezeu şi să de­vin alt om, frate cu dv. Am ţinut să vă înapoiez Biblia, căci ştiu că v-a fost scumpă, aşa cum îmi e şi mie azi, căci prin ea a ajuns să cunosc mîntuirea. Eu voi căuta să-mi găsesc alta. Vă rog să mă iertaţi, pentru fapta săvîrşită..."

Ce l-a făcut pe omul acesta, ca din hoţ să devină om cinstit? Cuvîntul lui Dumnezeu. Noi aveam aici printre noi, azi e în veşnicie, unul care în tinereţe fă­cuse parte dintr-o bandă de tîlhari de codru. Era solid, uriaş, nu se temea de nimeni. Asta pînă într-o zi.

Şi omul a ajuns să audă cuvîntul lui Dumnezeu, s-a pocăit, devenind chiar vestitor al Evangheliei. Am petre­cut cu el aici. Ne-am rugat cu el aici. La cîţiva ani după pocăinţă, a mers ca predicator al Evangheliei în co­muna Roşia, pe valea Crişului. Acolo a fost arestat de şeful de post şi bătut şi el a răbdat, el care îl putea fărîma în bucăţi.

Cum a ajuns tîlharul de codru să fie răbdător? Prin Cuvîntul Evangheliei.

Fraţii mei, aceasta e dovada palpabilă, fără să o poată tăgădui cineva, că BIBLIA e Cuvîntul lui Dumne­zeu.
Eu aş vrea ca tu să te convingi de adevărul acesta, să ajungi tu însuţi schimbat. În căminul tău să fie pace şi bucurie. În loc să fii aspru, să fii bun cu semenii tăi.

Această înnoire, Cristos Domnul e gata să o facă în viaţa fiecărui păcătos, oricît de decăzut, beţiv, destră­bălat, mincinos, bătăuş sau pătimaş ar fi. Şi omul ruinat de toate fărădelegile, putred în păcat, stricat pînă în măduva oaselor, a venit la Cristos, a îngenunchiat în faţa Celui răstignit pe cruce, şi-a predat viaţa Lui, aşa rea, murdară şi a devenit înnoit, schimbat cu totul.

Dintr-un om ce a fost un gunoi al societăţii, a deve­nit un om cu o viaţă bună, scumpă, binecuvîntată, folositoare societăţii. Aceasta datorită Bibliei. Ea e adevărată.

Te întrebi cum se poate trăi această viaţă nouă în mijlocul lumii păcătoase? Da, e posibil. Deschideţi, vă rog, la Psalmul 119:9. Şi alţii au avut aceeaşi întrebare: "Cum îşi va ţinea tînărul curată cărarea?" dar ni se dă şi răspunsul: "Îndreptîndu-se după Cuvîntul Tău." Tînărul care a ajuns să se bucure de înoirea vieţii prin Cuvîntul Sfînt, caută apoi zi de zi să se îndrepte după acest cuvînt.

Dr. Moffat, misionar în Africa, în călătoriile sale a ajuns într-un trib, unde a găsit o credincioasă. Nu era nimeni altul acolo creştin, nimeni pocăit, doar ea sin­gură.

La întrebarea cum a devenit credincioasă şi cum a putut să reziste stricăciunii ani de zile, ea a scos un Nou Testament în limba germană, pe care-l primise înainte de a se pocăi şi a spus:  "Cartea aceasta m-a învăţat."

Cuvîntul ne înnoieşte viaţa şi el ne-o sfinţeşte. Dom­nul Isus se ruga în Ioan 17:17... "Sfinţeşte-i prin ade­vărul Tău; Cuvîntul Tău este Adevărul..."

2. Proba statorniciei

Naşterea din nou e grăitoare, dar unii o pun pe seama hotărîrii omului de a o rupe definitiv cu relele. Omul s-a convins că e rău să bea şi nu mai bea. S-a convins că nu e bine să fumeze şi nu mai fumează. S-a convins că nu e bine să trăieşti în stricăciune, nici pen­tru el.nici pentru familie şi s-a despărţit de toate.

Deci, se pune pe seama puterilor fireşti. Şi cu toate că omul mărturiseşte că el n-a vrut şi n-a putut face aşa ceva, ci că e lucrarea minunată a Cuvîntului, cel necredincios nu vrea să creadă. Mărturia noastră e pentru noi suficientă. Noi ştim că a intervenit Cuvîntul lui Dumnezeu, care e viu şi lucrător. Pentru cei ce nu vor să o creadă, avem proba credincioşiei pînă la capăt.

Orice lucru, ca să ştii că e bun, trebuie probat. O casă e clădită şi pare bună şi frumoasă, dar Domnul Isus spunea că atunci se dovedeşte că e bună, dacă rezistă vînturilor, furtunilor, şuvoaielor.

Aurul e probat prin foc. Şi tot aşa şi pentru viaţa creştină există o probă a focului, ca toţi să vadă ade­vărul.

Chiar şi cei mai înrăiţi duşmani ai creştinismului au trebuit să recunoască că oamenii aceştia, care au fost înoiţi prin Cuvîntul lui Dumnezeu, nu au putut fi înfrînţi.

În timpurile bune şi cei formali şi cei adevăraţi sînt împreună, dar cînd vine proba focului, îi vezi că se deosebesc.

În bine cîntă cu noi, se şi roagă, că au învăţat, cu toate că în sufletul lor poate sînt un lup răpitor. Au interese, urmăresc poate scopuri mîrşave. Ei ţin "nu­mai pînă la o vreme", cînd vine arşiţa dogoritoare a soarelui, ei se usucă.

De îndată ce se ivesc greutăţi, prigoane, s-a ter­minat cu credincioşia lor formală. "Ei au ieşit din mijlo­cul nostru, dar nu erau dintr-ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit ca să se arate că nu toţi sînt dintre ai noştri" (1 Ioan 2:19). Deci aşa ceva se petrecuse şi în primul veac al creşti­nismului.

Unul făcea pe credinciosul, se strecurase între ei ca să vadă ce vorbesc credincioşii, parcă ei ar fi pus la cale răsturnarea statului roman. Cînd a venit vremea de prigoană, ceilalţi au mers la moarte, dar el s-a retras şi a dispărut.

Proba statorniciei e numai la cei ce sînt adevăraţi credincioşi. În vremea bună mulţi se laudă că şi ei cred în Dumnezeu, dar dacă li s-ar cere să sufere pen­tru Dumnezeu, dacă ar trebui ca credinţa lor să fie pusă în foc, să fie pusă la încercare,atunci s-ar vedea ce fel de credinţă au.

Acum eu pun problema: oamenii aceştia, care rămîn starornici şi sînt gata să sufere orice, cui îi datorează statornicia lor?

Unei iluzii? Dar cine a fost vreodată gată să sufere pentru o iluzie? Aţi auzit de vreun aşa caz? Oricît de frumoasă ar fi fost iluzia, în faţa focului ea se risipeşte, piere. La o înţepătură de ac, ea dispare.

 Dar credincioşii au rămas credincioşi statornici, nu la o înţepătură de ac, ci la toate torturile, chiar la cele mai groaznice pe care le-a putut născoci mintea ome­nească în înfierbîntarea clocotitoare a urii, şi nu s-au dat la o parte.

Statornicia e văzută în voluntarismul acesta de a suferi. În timp ce falşii creştini se retrăgeau, cei ade­văraţi stăteau cu fruntea sus şi cînd erau întrebaţi spuneau fiecare în parte: ... "DA, sînt creştin!" Ba uneori se întîmpla ca unii, care nu erau prezenţi la biserică cînd s-a făcut arestarea, se prezentau de bună voie să fie torturaţi.

Pe vremea lui Anius Antoninus, proconsul în Asia Mică, fiind prigoană, creştinii au dat dovadă de mare curaj şi s-au înfăţişat atîţia ca să fie executaţi spre a deveni martiri, încît l-au speriat pe proconsul. Acesta execută pe cîţiva, iar celorlalţi le strigă: "Nenorociţilor, dacă voi ţineţi atît de mult să muriţi, sînt funii şi pră­păstii...!"

Voluntarismul acesta dovedeşte că BIBLIA e ade­vărată. Căci dacă omul nu ar fi primit ce spune BIBLIA că dă Dumnezeu, cum credeţi că ar fi fost gata să su­fere? Cum credeţi că ar mai fi fost gata să-L asculte cu preţul vieţii?

Gîndiţi-vă aşa fireşte, vă rog. Sînt doi prieteni. Unul spune celuilalt: "Tu să asculţi de mine şi îţi dau avan­taje, te fac să trăieşti bine, îţi dau cutare înălţare în rang." Omul îl ascultă dar celălalt îl păcăleşte, nu-i dă nimic din ce i-a promis. Se duce la el, să-l scape de la necaz şi acela nici nu-l ia în seamă.

Iar peste puţin timp ajunge luat la rost pentru prie­tenia cu acel om. Vă întreb eu: din moment ce l-a înşe­lat, nu i-a dat nimic, nu a vrut să-l ajute cu nimic, mai rămîne acesta credincios celuilalt? Dar de unde? Din contră, va spune în gura mare: "Domnilor, m-a înşelat, m-a păcălit, îmi pare rău că am ţinut la el." Se leapădă de el ca de o zdreanţă murdară. Aşa au făcut creştinii? Nu, ei au rămas credincioşi şi în chip voluntar au fost gata să sufere torturile oribile şi chiar moartea. Aceasta arată că ei au primit de la Dumnezeu ceea ce a spus BIBLIA că le dă.

Dacă Cristos Domnul nu şi-ar fi îndeplinit Cuvîntul dat, nici unul nu ar fi îndurat moartea de martir. Stator­nicia lor voluntară mărturiseşte că BIBLIA e adevărată.

Unii dintre credincioşi, e adevărat că au mai avut unele căderi în viaţă. N-au fost desăvîrşiţi, au mai avut cîte o alunecare. Pentru alunecare au fost puşi sub disciplină.

Disciplina din primul veac nu era cum o aplicăm noi azi. Atunci era mai severă. Cel ce era pus sub disciplină pentru o abatere, nu avea voie să intre în adunarea Domnului. Trebuia să stea la uşă şi acolo să-şi plîngă păcatele. Acolo, la prag, era locul lui. Şi toţi care veneau, îl vedeau şi ştiau că e pus sub discip­lină, că e pedepsit, iar el suferea ocara aceasta.

Aceştia ca şi psalmistul, puteau zice: "Eu vreau mai bine să stau în pragul Casei Dumnezeului meu, decît să locuiesc în corturile răutăţii ..." (Psalm 84:10).

Şi au rămas acolo la prag, pînă ce biserica a fost gata să-i primească. Cum eşti bătut, eşti lovit de ai tăi şi nu eşti gata să te lepezi? Vă întreb: "Rămîneau ei acolo dacă nu ar fi primit harul făgăduit de Cristos Domnul?

Rămînerea lor arată că BIBLIA e adevărată, chiar dacă duşmanul i-a amăgit cu ceva, n-au fost gata să se depărteze, ci îşi plîngeau cu amar păcatul.

3. Puterea de biruinţă

Toate suferinţele şi schingiuirile pricinuite creştini­lor au scos în evidenţă o putere de biruinţă. Ei au murit, dar au învins. Nu aveţi pe seama cui să puneţi puterea aceasta, care au avut-o creştinii, dacă nu vreţi să acceptaţi că BIBLIA e adevărată.

Ea rămîne atunci o enigmă. Logica nu poate găsi o argumentare care să justifice puterea aceasta. Există un singur răspuns: PUTEREA LUI DUMNEZEU S-A DOVEDIT ÎN NEPUTINŢELE OMENEŞTI.

Oamenii au avut mult de suferit pentru cauza lui Cristos aici pe pămînt. Eu nu pot să vă înşirui toate suferinţele pe care le-au îndurat creştinii. Ele au fost prea multe şi prea grozave. Vreau să vă amintesc doar cîteva, aşa în treacăt.

Ştefan e omorît cu pietre. Lui Iacov i se taie capul cu sabia. Andrei e răstignit pe o cruce în formă de "X". Petru e răstignit cu capul în jos. Aristarh Mace­doneanul, un tovarăş de slujbă a lui Pavel, e decapitat. Trofim Efeseanul, alt tovarăş de slujba a lui Pavel, e decapitat. Marcu de Aretuza (nu evanghelistul) e uns cu miere, legat într-un copac şi dat pradă viespilor. Zoe, o tînără credincioasă, e legată cu o funie, care era dată pe după craca unui copac şi e lăsată deasupra unui foc, după ce se prăjea puţin, era ridicată în sus, apoi iarăşi i se dădea drumul deasupra focului. Se făcea aceasta, ca doar, doar, o vor face să renege şi să se lepede de creştinism. Dar a îndurat toate torturile şi n-a renunţat la Cristos. Irene, o tînără din Tesalonic, e legată la rug şi i se dă foc. Barsaba zis şi Iust, e ucis împreună cu un alt convertit. Anania din Damasc, e ucis în cetatea sa. Erast, vistiernicul cetăţii Corint, despre care pome­neşte apostolul Pavel în Romani 16:23 e martiri­zat la Filipi. Dionisie Areopagitul, care se pocăieşte la Atena, primeşte şi el moartea de martir prin tăierea capului cu sabia. Timotei, ucenicul prea iubit al lui Pavel, în Efes, la o serbare păgînă, e bătut cu nuiele pînă îşi dă sfîrşitul.

Fraţii mei, ce mare har avem noi că putem citi Biblia în casele noastre! Au fost vremuri cînd se considera ca o mare crimă să citeşti BIBLIA. Azi o poţi citi fără teama că vei fi aruncat în închisoare din cauza aceas­ta. Poţi s-o porţi la subsuoară fără nici o frică.

În Scoţia, într-o zi tot pe vremea închiziţiei, un băiat mergea pe un drum şi avea la subsuoară, o Biblie. Pe drum s-a întîlnit cu un pluton de ostaşi şi un ofiţer. Comandantui cînd l-a văzut, l-a întrebat: "Ce carte ai la subsuoară?"

"BIBLIA", răspunse băiatul. "Leapădă-o în şanţ!" tună cu vocea poruncitoare ofiţerul.

"Nu o leapăd, căci e Cuvîntul lui Dumnezeu," îi răspunse băiatul. Comandantul repetă: "Leapădă-o în şanţ." "Nu pot s-o leapăd," ripostă din nou băiatul. "Ai să fii împuşcat" spuse ofiţerul. "De ce să fiu înpuşcat?" întrebă băiatul ce ţinea strîns sub braţ BIBLIA. "Trageţi şapca pe ochi" porunci băiatului, iar soldaţilor le stri­gă: "Trageţi foc!"

Băiatul dîrz şi el, spuse: "Nu trag şapca pe ochi; aşa cum mă priviţi voi, vreau şi eu să vă privesc şi aşa cum vă privesc acuma, vă voi privi şi în ziua jude­căţii."

La început soldaţii au ezitat să tragă, dar coman­dantul în furia lui nebună, a început să ţipe: "Trageţi!" Şi şi-au descărcat armele în copil, iar el se prăbuşi cu BIBLIA la subsuoară. Nu a avut, sărmanul, nici o vină decît că purta BIB­LIA şi nu a vrut s-o lepede, nu a fost gata să se despar­tă de ea.

Fraţii mei, prietenii mei, oamenii aceştia au preţuit mult BIBLIA, pentru că au găsit în ea tot harul dumne­zeiesc. Au găsit ce lumea nu le-a putut da şi nu le-a putut lua. Au preferat să-şi dea viaţa, dar să nu renunţe la BIBLIE şi la Dumnezeul pe care L-au cunoscut prin BIBLIE.

Bătaia cu nuiele şi biciuirea au fost aplicate cleştele înroşit şi grătarul, scara de întins şi scripetele pentru desfacerea încheieturilor, scrijelirea şi presărarea cu sare, jupuirea, scoaterea ochilor cu mugurul şi smul­gerea mădularelor, iar în locul lor turnarea de plumb topit, fiarele sălbatice şi gladiatorii, rugul, crucea, şi butucul, ştreangul şi glonţul şi atîtea alte torturi în­spăimîntătoare, care nici nu pot fi spuse, au fost apli­cate creştinilor, dar ei au rămas credincioşi Domnului.

Nimic nu i-a putut despărţi de EL. Au fost gata să îndure toate, dar n-au fost gata să se despartă de Dumnezeu. Apostolul Pavel strigă fraţilor din Roma: "Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui CRISTOS? Necazul sau strîmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lip­sa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? Căci sînt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpînirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adîncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU, care este în ISUS CRISTOS DOMNUL nostru" (Romani 8:35-38).

Proba aceasta a focului adevereşte că BIBLIA E ADEVĂRATĂ.  Noi avem proba aceasta în noi înşine. Noi ştim că în vremurile de grea prigoană, căci şi noi am trecut puţin prin aşa ceva. Cîţiva fraţi au fost pe la puşcărie şi unii au coaste rupte de patul puştei. Nu puterea noastră ne-a păstrat statornici, ci PUTEREA LUI. El care ne-a făgăduit: "Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip, nu te voi părăsi..." şi-a împlinit făgă­duinţa. Noi am experimentat-o şi ştim bine în cine am crezut. Într-una din cîntările noastre, noi spunem:

"În îndurarea Domnului, cum am ajuns nu ştiu
Răscumpărat pentru ce sînt, eu care mult am greşit?
Dar ştiu bine în cine mă-ncred, nu mă va despărti nimic de El,
Îmi va da partea veşnică, cînd va fi să vină EL."

Încă o probă şi închei. Ştiţi care e?



Persoane interesate