XI. MĂRTURIA PERSONALĂ
PROBE
EXTERIOARE (1 Petru 1:14-25)
E
BIBLIA ADEVĂRATĂ? În capitolul precedent, am căutat să dau una din dovezile
puternice, care nu poate fi contrazisă, mărturia personală. Eu, pentru mine însumi,
sînt martor că BIBLIA a adevărată.
Chiar
dacă toată lumea ar tăgădui-o, eu care am gustat bucuria mîntuirii, ştiu că ea
e adevărată.
Ea
a spus că dacă vin la Domnul Cristos, El îmi ia povara de păcate. Eu am venit la
El şi am fost uşurat şi sufletul meu care fusese chinuit, a primit pacea, a
primit bucuria aceea sfîntă, pe care lumea nu o poate da.
Totuşi
această probă, care e mare pentru mine, e reală; unii pot să n-o creadă. Ea e
de domeniul lăuntrului. Pentru mine, ea rămîne de netăgăduit. Altul însă, care
nu a gustat aşa ceva, nu o poate pricepe.
Eu
spun unuia că mierea e dulce, dar dacă el n-a gustat niciodată miere, poate să
se îndoiască că e dulce. Am eu o altă dovadă, afară de bucuria mîntuirii, să-i
pot adeveri, fără posibilitate de tăgadă, ca el să trebuiască să recunoască că
BIBLIA e adevărată? Am sau nu am? El spune că bucuria mîntuirii e o stare
emotivă, de moment, un fel de beţie, că ea e de domeniul fanteziei, deci nu
vrea s-o creadă.
1. Proba vieţii înnoite
Eu
am o altă probă că BIBLIA e adevărată,chiar mai mare decît bucuria mîntuirii.
Ea e văzută, e concretă, e izbitoare şi nu se poate tăgădui. E proba vieţii
înoite.
Viaţa
e o realitate. Ea e văzută, e simţită, e trăită. O viaţă care a fost trăită în
păcat înainte, ajunge prin Cuvîntul BIBLIEI, a EVANGHELIEI, să fie schimbată.
Şi asta nu se poate tăgădui.
Domnul
Isus, cînd tîlcuieşte pilda semănătorului, spune: "Sămînţa este Cuvîntul
lui Dumnezeu" (Luca 8:11).
În
natură, noi ştim că sămînţă e bună pentru un timp, iar după un timp oarecare,
unele după doi ani, altele după trei ani, îşi pierd puterea de germinaţie.
E
curios, atît ca formă, cît şi ca greutate rămîne tot aşa, dar ceva s-a pierdut,
e puterea de germinaţie. Ca să vezi dacă sămînţa e bună sau nu e bună o
probezi. Proba o poţi face fără aparatură specială, ci simplu o pui în pămînt.
Dacă încolţeşte înseamnă că are putere de germinaţie, dacă nu încolţeşte
înseamnă că sămînţa e moartă şi nu are de unde să răsară, ci putrezeşte. Deci
nu ai de unde să culegi roadă.
BIBLIA
e Cuvîntul lui Dumnezeu, e sămînţa. Noi vom căuta să-i facem proba aceasta, să
vedem dacă are puterea de germinaţie. Dacă încolţeşte şi aduce roada pe care o
spune, înseamnă că e sămînţa bună, ADEVĂRATĂ. Dacă nu încolţeşte, atunci
înseamnză că nu e adevărată.
În
viaţa noastră, noi am avut o zi binecuvîntată cînd am primit sămînţa, Cuvîntul
lui Dumnezeu. Şi cu noi s-a petrecut ceea ce spune apostolul Petru în întîia
epistolă 1:23..." Aţi fost născuţi din nou, nu dintr-o sămînţă care poate
putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvîntul lui Dumnezeu, care
este viu şi care rămîne în veac..."
Credincioşilor
din primul veac, apostolul Petru le spune: "Aţi fost născuţi din
nou". Astăzi în al XX-lea veac, Evanghelia, Cuvîntul Domnului, a rămas cu
aceeaşi putere de germinaţie în viaţa omenească, produce naşterea din nou,
schimbarea totală a vieţii.
Prin
Cuvîntul lui Dumnezeu, se produce o schimbare în gînduri şi sentimente. În cea
mai adîncă parte e fiinţei noastre începe schimbarea. De altfel oamenii nu ne
cunosc gîndurile, nici sentimentele noastre, ci doar anumite manifestări.
Dar
în taina această ascunsă a omului lăuntric, se produce înnoirea. Şi omul care a
gîndit într-un fel, prin Cuvîntul Evangheliei, începe să gîndească altfel. Omul
care a avut unele sentimente, unele dorinţi, unele plăceri, ajunge să aibe cu
totul altele.
Dumitru
Cornilescu, traducătorul Bibliei, a fost un om care a crezut că există
Dumnezeu, dar era necredincios, nu trăia viaţa pentru Dumnezeu, cu toate că
făcuse teologia şi devenise preot. În broşura: "Cum m-am întors la
Dumnezeu şi cum am spus şi altora", el mărturiseşte cum s-a produs înoirea
vieţii sale.
Cuvîntul
lui Dumnezeu a fost sămînţa. Întrucît traducerea Bibliei de Nisipeanu, precum
şi alte traduceri erau într-un limbaj arhaic, el s-a hotărît să facă o nouă
traducere a Bibliei.
În
timp ce făcea traducerea Bibliei, şi-a văzut starea sa de păcătoşenie, s-a
întors la Dumnezeu, a fost născut din nou, devenind un om nou în Cristos. Pînă
atunci viaţa sa creştină a fost formală, de atunci a devenit plină de vigoare,
pînă atunci credea că există Dumnezeu, dar nu L-a iubit, de atunci a început
să-L iubească cu toată ardoarea; pînă atunci nu avea o plăcere deosebită
pentru Cuvîntul lui Dumnezeu, de atunci Cuvîntul i-a devenit hrana lui. Toate
aceste, fără ca să fi auzit predici excelente, fără să fi fost influenţat de
alţii, ci doar prin Cuvîntul lui Dumnezeu, prin BIBLIE.
În
anul 1908, în oraşul Manila din Filipine, un bărbat a fost angajat să traducă
Biblia. Era necredincios. Cunoştea mai multe limbi, precum şi limbile de bază
ale originalului Bibliei şi a fost însărcinat să facă traducerea.
În
timp ce traducea, a ajuns la Evanghelia după Ioan 4 şi s-a oprit la versetul 24
care spune: "Dumnezeu este Duh şi cine se închină Lui, trebuie să I se
închine în duh şi adevăr."
În
lumina acestui verset, el s-a verificat pe sine însu.şi şi toată religia lui
pînă atunci şi a constatat că nu corespunde acestui adevăr. Religia lui era una
formală, dumnezeii lui erau de lemn şi de piatră. Atunci şi-a zis că acesta e
adevăratul Dumnezeu şi omul s-a întors la acest Dumnezeu.
Părinţii
şi fraţii i-au fost împotrivă. Au văzut că atitudinea lui e neschimbată, că nu
mai merge cu ei la zeităţile lor păgîne şi s-au făcut foc împotriva lui.
Ştiţi
însă ce a făcut? A dat fiecăruia cîte o Biblie. Nu a căutat să le vorbească,
să-i lămurească, ci le-a pus Cuvîntul lui Dumnezeu în mînă. Şi toţi au ajuns la
aceeaşi convingere ca şi el.
Ce
înseamnă aceasta? Cuvîntul lui Dumnezeu e sămînţa care generează o viaţă nouă;
schimbă şi gîndurile şi sentimentele.
Tertulian,
un mare apologet creştin, într-o apărare adresată împăratului, căci erau
vremuri de mari prigoane, spunea aşa:... "Noi ce am urît ieri, astăzi iubim
şi ce am iubit ieri, astăzi urîm..."
Ieri
a iubit păcatul, astăzi a ajuns să urască păcatul. Ieri ura învăţătura
creştinilor, azi a ajuns să o iubească. Era deci o răsturnare în concepţia şi
sufletul lor.
Tolstoi
spune el însuşi în cartea "Religia mea" acelaşi lucru: "Acum
cinci ani am primit credinţa. Am crezut doctrina lui Isus şi întreaga mea
viaţa a devenit transformată deodată. Ceea ce am dorit altădată, acum nu mai
doresc şi am început să doresc ceea ce niciodată mai înainte nu am dorit. Ceea
ce altădată îmi părea drept bun, acum a devenit rău."
Ce
înseamnă aceasta? Nimic altceva decît schimbarea vieţii. În el se petrecuse
transformarea lăuntrică. Din contele renumit de altădată şi cu titlu de mare
scriitor, deodată se dezbracă de onoruri, se duce şi apucă coarnele plugului şi
începe să are holdele văduvelor şi ale săracilor. Cum? De ce asta? O criză
spirituală au spus unii.
Ea
era însă o transformare a gîndirii contelui. Din omul arogant de altădată,
devine omul umil, folositor, pus în slujba altora. Schimbarea aceasta e
produsul Cuvîntului lui Dumnezeu.
Dar
nu numai în gîndire se petrece schimbarea. Şi pe aceasta, fiindcă e tot de
ordin lăuntric, unii ar putea-o pune la îndoială. Dar gîndirea şi sentimentele
nu pot fi zăgăzuite, ele se transformă în trăire. Gîndul de azi e fapta de
mîine. Omul care în trecut a fost rău, devine bun, omul aspru, devine blînd,
omul beţiv, devine om care nu mai bea.
Odată
cineva spunea unui credincios: "Religia d-tale e de domeniul fanteziei, e
o iluzie, atîta tot." "Cum ilzuie?" a întrebat el. "Dacă
m-ai cunoaşte cine am fost eu, n-ai vorbi aşa. Eu am fost beţiv, am fost
feroce, am sfărîrmat sticla în dinţi. E iluzie religia mea? Să dea Dumnezeu
iluzia aceasta la toţi beţivii, ca să scape de patima care îi chinuieşte. Nu
era iluzie, ci realitatea vieţii înnoite. Omul devenise altul în trăirea lui.
Altul
călătorea în tren. Lîngă el se aşezase un frate, care avea o servietă în care
îşi pusese Biblia. Mergea într-o localitate ca să vestească Cuvîntul lui Dumnezeu.
Celălalt a profitat de o clipă de neatenţie a fratelui, a pus mîna pe servietă
şi a şters-o. Cînd trenul a ajuns în gara respectivă, fratele dă să ia servieta
ca să coboare, dar servieta nu mai era. Paguba nu era de servieta, ci de
Biblia. N-avea ce să facă, a coborît fără ea, dar s-a rugat: "Doamne fă-l
să se pocăiască!"
După
cîţiva ani, primeşte o scrisoare în care îi scria cam aşa:... "Iubite
frate... vă înapoiez cu poşta de azi BIBLIA dv. pe care am furat-o la data...
din trenul... Mulţumesc lui Dumnezeu, că furînd Biblia dv. am ajuns să cunosc
dragostea lui Dumnezeu şi să devin alt om, frate cu dv. Am ţinut să vă
înapoiez Biblia, căci ştiu că v-a fost scumpă, aşa cum îmi e şi mie azi, căci
prin ea a ajuns să cunosc mîntuirea. Eu voi căuta să-mi găsesc alta. Vă rog să
mă iertaţi, pentru fapta săvîrşită..."
Ce
l-a făcut pe omul acesta, ca din hoţ să devină om cinstit? Cuvîntul lui
Dumnezeu. Noi aveam aici printre noi, azi e în veşnicie, unul care în tinereţe
făcuse parte dintr-o bandă de tîlhari de codru. Era solid, uriaş, nu se temea
de nimeni. Asta pînă într-o zi.
Şi
omul a ajuns să audă cuvîntul lui Dumnezeu, s-a pocăit, devenind chiar vestitor
al Evangheliei. Am petrecut cu el aici. Ne-am rugat cu el aici. La cîţiva ani
după pocăinţă, a mers ca predicator al Evangheliei în comuna Roşia, pe valea
Crişului. Acolo a fost arestat de şeful de post şi bătut şi el a răbdat, el
care îl putea fărîma în bucăţi.
Cum
a ajuns tîlharul de codru să fie răbdător? Prin Cuvîntul Evangheliei.
Fraţii
mei, aceasta e dovada palpabilă, fără să o poată tăgădui cineva, că BIBLIA e
Cuvîntul lui Dumnezeu.
Eu
aş vrea ca tu să te convingi de adevărul acesta, să ajungi tu însuţi schimbat.
În căminul tău să fie pace şi bucurie. În loc să fii aspru, să fii bun cu
semenii tăi.
Această
înnoire, Cristos Domnul e gata să o facă în viaţa fiecărui păcătos, oricît de
decăzut, beţiv, destrăbălat, mincinos, bătăuş sau pătimaş ar fi. Şi omul
ruinat de toate fărădelegile, putred în păcat, stricat pînă în măduva oaselor,
a venit la Cristos, a îngenunchiat în faţa Celui răstignit pe cruce, şi-a
predat viaţa Lui, aşa rea, murdară şi a devenit înnoit, schimbat cu totul.
Dintr-un
om ce a fost un gunoi al societăţii, a devenit un om cu o viaţă bună, scumpă,
binecuvîntată, folositoare societăţii. Aceasta datorită Bibliei. Ea e
adevărată.
Te
întrebi cum se poate trăi această viaţă nouă în mijlocul lumii păcătoase? Da, e
posibil. Deschideţi, vă rog, la Psalmul 119:9. Şi alţii au avut aceeaşi
întrebare: "Cum îşi va ţinea tînărul curată cărarea?" dar ni se dă şi
răspunsul: "Îndreptîndu-se după Cuvîntul Tău." Tînărul care a ajuns
să se bucure de înoirea vieţii prin Cuvîntul Sfînt, caută apoi zi de zi să se
îndrepte după acest cuvînt.
Dr.
Moffat, misionar în Africa, în călătoriile sale a ajuns într-un trib, unde a
găsit o credincioasă. Nu era nimeni altul acolo creştin, nimeni pocăit, doar ea
singură.
La
întrebarea cum a devenit credincioasă şi cum a putut să reziste stricăciunii
ani de zile, ea a scos un Nou Testament în limba germană, pe care-l primise
înainte de a se pocăi şi a spus:
"Cartea aceasta m-a învăţat."
Cuvîntul
ne înnoieşte viaţa şi el ne-o sfinţeşte. Domnul Isus se ruga în Ioan 17:17...
"Sfinţeşte-i prin adevărul Tău; Cuvîntul Tău este Adevărul..."
2. Proba statorniciei
Naşterea
din nou e grăitoare, dar unii o pun pe seama hotărîrii omului de a o rupe
definitiv cu relele. Omul s-a convins că e rău să bea şi nu mai bea. S-a
convins că nu e bine să fumeze şi nu mai fumează. S-a convins că nu e bine să
trăieşti în stricăciune, nici pentru el.nici pentru familie şi s-a despărţit
de toate.
Deci,
se pune pe seama puterilor fireşti. Şi cu toate că omul mărturiseşte că el n-a
vrut şi n-a putut face aşa ceva, ci că e lucrarea minunată a Cuvîntului, cel
necredincios nu vrea să creadă. Mărturia noastră e pentru noi suficientă. Noi
ştim că a intervenit Cuvîntul lui Dumnezeu, care e viu şi lucrător. Pentru cei
ce nu vor să o creadă, avem proba credincioşiei pînă la capăt.
Orice
lucru, ca să ştii că e bun, trebuie probat. O casă e clădită şi pare bună şi
frumoasă, dar Domnul Isus spunea că atunci se dovedeşte că e bună, dacă rezistă
vînturilor, furtunilor, şuvoaielor.
Aurul
e probat prin foc. Şi tot aşa şi pentru viaţa creştină există o probă a
focului, ca toţi să vadă adevărul.
Chiar
şi cei mai înrăiţi duşmani ai creştinismului au trebuit să recunoască că
oamenii aceştia, care au fost înoiţi prin Cuvîntul lui Dumnezeu, nu au putut fi
înfrînţi.
În
timpurile bune şi cei formali şi cei adevăraţi sînt împreună, dar cînd vine
proba focului, îi vezi că se deosebesc.
În
bine cîntă cu noi, se şi roagă, că au învăţat, cu toate că în sufletul lor
poate sînt un lup răpitor. Au interese, urmăresc poate scopuri mîrşave. Ei ţin
"numai pînă la o vreme", cînd vine arşiţa dogoritoare a soarelui, ei
se usucă.
De
îndată ce se ivesc greutăţi, prigoane, s-a terminat cu credincioşia lor
formală. "Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintr-ai noştri.
Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit ca să se
arate că nu toţi sînt dintre ai noştri" (1 Ioan 2:19). Deci aşa ceva se
petrecuse şi în primul veac al creştinismului.
Unul
făcea pe credinciosul, se strecurase între ei ca să vadă ce vorbesc
credincioşii, parcă ei ar fi pus la cale răsturnarea statului roman. Cînd a venit
vremea de prigoană, ceilalţi au mers la moarte, dar el s-a retras şi a
dispărut.
Proba
statorniciei e numai la cei ce sînt adevăraţi credincioşi. În vremea bună mulţi
se laudă că şi ei cred în Dumnezeu, dar dacă li s-ar cere să sufere pentru
Dumnezeu, dacă ar trebui ca credinţa lor să fie pusă în foc, să fie pusă la
încercare,atunci s-ar vedea ce fel de credinţă au.
Acum
eu pun problema: oamenii aceştia, care rămîn starornici şi sînt gata să sufere
orice, cui îi datorează statornicia lor?
Unei
iluzii? Dar cine a fost vreodată gată să sufere pentru o iluzie? Aţi auzit de
vreun aşa caz? Oricît de frumoasă ar fi fost iluzia, în faţa focului ea se
risipeşte, piere. La o înţepătură de ac, ea dispare.
Dar credincioşii au rămas credincioşi
statornici, nu la o înţepătură de ac, ci la toate torturile, chiar la cele mai
groaznice pe care le-a putut născoci mintea omenească în înfierbîntarea
clocotitoare a urii, şi nu s-au dat la o parte.
Statornicia
e văzută în voluntarismul acesta de a suferi. În timp ce falşii creştini se
retrăgeau, cei adevăraţi stăteau cu fruntea sus şi cînd erau întrebaţi spuneau
fiecare în parte: ... "DA, sînt creştin!" Ba uneori se întîmpla ca
unii, care nu erau prezenţi la biserică cînd s-a făcut arestarea, se prezentau
de bună voie să fie torturaţi.
Pe
vremea lui Anius Antoninus, proconsul în Asia Mică, fiind prigoană, creştinii
au dat dovadă de mare curaj şi s-au înfăţişat atîţia ca să fie executaţi spre a
deveni martiri, încît l-au speriat pe proconsul. Acesta execută pe cîţiva, iar
celorlalţi le strigă: "Nenorociţilor, dacă voi ţineţi atît de mult să
muriţi, sînt funii şi prăpăstii...!"
Voluntarismul
acesta dovedeşte că BIBLIA e adevărată. Căci dacă omul nu ar fi primit ce
spune BIBLIA că dă Dumnezeu, cum credeţi că ar fi fost gata să sufere? Cum
credeţi că ar mai fi fost gata să-L asculte cu preţul vieţii?
Gîndiţi-vă
aşa fireşte, vă rog. Sînt doi prieteni. Unul spune celuilalt: "Tu să
asculţi de mine şi îţi dau avantaje, te fac să trăieşti bine, îţi dau cutare
înălţare în rang." Omul îl ascultă dar celălalt îl păcăleşte, nu-i dă
nimic din ce i-a promis. Se duce la el, să-l scape de la necaz şi acela nici
nu-l ia în seamă.
Iar
peste puţin timp ajunge luat la rost pentru prietenia cu acel om. Vă întreb
eu: din moment ce l-a înşelat, nu i-a dat nimic, nu a vrut să-l ajute cu
nimic, mai rămîne acesta credincios celuilalt? Dar de unde? Din contră, va
spune în gura mare: "Domnilor, m-a înşelat, m-a păcălit, îmi pare rău că
am ţinut la el." Se leapădă de el ca de o zdreanţă murdară. Aşa au făcut
creştinii? Nu, ei au rămas credincioşi şi în chip voluntar au fost gata să
sufere torturile oribile şi chiar moartea. Aceasta arată că ei au primit de la
Dumnezeu ceea ce a spus BIBLIA că le dă.
Dacă
Cristos Domnul nu şi-ar fi îndeplinit Cuvîntul dat, nici unul nu ar fi îndurat
moartea de martir. Statornicia lor voluntară mărturiseşte că BIBLIA e
adevărată.
Unii
dintre credincioşi, e adevărat că au mai avut unele căderi în viaţă. N-au fost
desăvîrşiţi, au mai avut cîte o alunecare. Pentru alunecare au fost puşi sub
disciplină.
Disciplina
din primul veac nu era cum o aplicăm noi azi. Atunci era mai severă. Cel ce era
pus sub disciplină pentru o abatere, nu avea voie să intre în adunarea
Domnului. Trebuia să stea la uşă şi acolo să-şi plîngă păcatele. Acolo, la
prag, era locul lui. Şi toţi care veneau, îl vedeau şi ştiau că e pus sub
disciplină, că e pedepsit, iar el suferea ocara aceasta.
Aceştia
ca şi psalmistul, puteau zice: "Eu vreau mai bine să stau în pragul Casei
Dumnezeului meu, decît să locuiesc în corturile răutăţii ..." (Psalm
84:10).
Şi
au rămas acolo la prag, pînă ce biserica a fost gata să-i primească. Cum eşti
bătut, eşti lovit de ai tăi şi nu eşti gata să te lepezi? Vă întreb:
"Rămîneau ei acolo dacă nu ar fi primit harul făgăduit de Cristos Domnul?
Rămînerea
lor arată că BIBLIA e adevărată, chiar dacă duşmanul i-a amăgit cu ceva, n-au
fost gata să se depărteze, ci îşi plîngeau cu amar păcatul.
3. Puterea de biruinţă
Toate
suferinţele şi schingiuirile pricinuite creştinilor au scos în evidenţă o
putere de biruinţă. Ei au murit, dar au învins. Nu aveţi pe seama cui să puneţi
puterea aceasta, care au avut-o creştinii, dacă nu vreţi să acceptaţi că BIBLIA
e adevărată.
Ea
rămîne atunci o enigmă. Logica nu poate găsi o argumentare care să justifice
puterea aceasta. Există un singur răspuns: PUTEREA LUI DUMNEZEU S-A DOVEDIT ÎN
NEPUTINŢELE OMENEŞTI.
Oamenii
au avut mult de suferit pentru cauza lui Cristos aici pe pămînt. Eu nu pot să
vă înşirui toate suferinţele pe care le-au îndurat creştinii. Ele au fost prea
multe şi prea grozave. Vreau să vă amintesc doar cîteva, aşa în treacăt.
Ştefan
e omorît cu pietre. Lui Iacov i se taie capul cu sabia. Andrei e răstignit pe o
cruce în formă de "X". Petru e răstignit cu capul în jos. Aristarh
Macedoneanul, un tovarăş de slujbă a lui Pavel, e decapitat. Trofim Efeseanul,
alt tovarăş de slujba a lui Pavel, e decapitat. Marcu de Aretuza (nu
evanghelistul) e uns cu miere, legat într-un copac şi dat pradă viespilor. Zoe,
o tînără credincioasă, e legată cu o funie, care era dată pe după craca unui
copac şi e lăsată deasupra unui foc, după ce se prăjea puţin, era ridicată în
sus, apoi iarăşi i se dădea drumul deasupra focului. Se făcea aceasta, ca doar,
doar, o vor face să renege şi să se lepede de creştinism. Dar a îndurat toate
torturile şi n-a renunţat la Cristos. Irene, o tînără din Tesalonic, e legată
la rug şi i se dă foc. Barsaba zis şi Iust, e ucis împreună cu un alt
convertit. Anania din Damasc, e ucis în cetatea sa. Erast, vistiernicul cetăţii
Corint, despre care pomeneşte apostolul Pavel în Romani 16:23 e martirizat la
Filipi. Dionisie Areopagitul, care se pocăieşte la Atena, primeşte şi el
moartea de martir prin tăierea capului cu sabia. Timotei, ucenicul prea iubit
al lui Pavel, în Efes, la o serbare păgînă, e bătut cu nuiele pînă îşi dă
sfîrşitul.
Fraţii
mei, ce mare har avem noi că putem citi Biblia în casele noastre! Au fost
vremuri cînd se considera ca o mare crimă să citeşti BIBLIA. Azi o poţi citi
fără teama că vei fi aruncat în închisoare din cauza aceasta. Poţi s-o porţi
la subsuoară fără nici o frică.
În
Scoţia, într-o zi tot pe vremea închiziţiei, un băiat mergea pe un drum şi avea
la subsuoară, o Biblie. Pe drum s-a întîlnit cu un pluton de ostaşi şi un
ofiţer. Comandantui cînd l-a văzut, l-a întrebat: "Ce carte ai la
subsuoară?"
"BIBLIA",
răspunse băiatul. "Leapădă-o în şanţ!" tună cu vocea poruncitoare
ofiţerul.
"Nu
o leapăd, căci e Cuvîntul lui Dumnezeu," îi răspunse băiatul. Comandantul
repetă: "Leapădă-o în şanţ." "Nu pot s-o leapăd," ripostă
din nou băiatul. "Ai să fii împuşcat" spuse ofiţerul. "De ce să
fiu înpuşcat?" întrebă băiatul ce ţinea strîns sub braţ BIBLIA.
"Trageţi şapca pe ochi" porunci băiatului, iar soldaţilor le strigă:
"Trageţi foc!"
Băiatul
dîrz şi el, spuse: "Nu trag şapca pe ochi; aşa cum mă priviţi voi, vreau
şi eu să vă privesc şi aşa cum vă privesc acuma, vă voi privi şi în ziua judecăţii."
La
început soldaţii au ezitat să tragă, dar comandantul în furia lui nebună, a
început să ţipe: "Trageţi!" Şi şi-au descărcat armele în copil, iar
el se prăbuşi cu BIBLIA la subsuoară. Nu a avut, sărmanul, nici o vină decît că
purta BIBLIA şi nu a vrut s-o lepede, nu a fost gata să se despartă de ea.
Fraţii
mei, prietenii mei, oamenii aceştia au preţuit mult BIBLIA, pentru că au găsit
în ea tot harul dumnezeiesc. Au găsit ce lumea nu le-a putut da şi nu le-a
putut lua. Au preferat să-şi dea viaţa, dar să nu renunţe la BIBLIE şi la
Dumnezeul pe care L-au cunoscut prin BIBLIE.
Bătaia
cu nuiele şi biciuirea au fost aplicate cleştele înroşit şi grătarul, scara de
întins şi scripetele pentru desfacerea încheieturilor, scrijelirea şi
presărarea cu sare, jupuirea, scoaterea ochilor cu mugurul şi smulgerea
mădularelor, iar în locul lor turnarea de plumb topit, fiarele sălbatice şi
gladiatorii, rugul, crucea, şi butucul, ştreangul şi glonţul şi atîtea alte
torturi înspăimîntătoare, care nici nu pot fi spuse, au fost aplicate
creştinilor, dar ei au rămas credincioşi Domnului.
Nimic
nu i-a putut despărţi de EL. Au fost gata să îndure toate, dar n-au fost gata
să se despartă de Dumnezeu. Apostolul Pavel strigă fraţilor din Roma:
"Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui CRISTOS? Necazul sau
strîmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau
primejdia sau sabia? Căci sînt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa,
nici îngerii, nici stăpînirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici
cele viitoare, nici înălţimea, nici adîncimea, nici o altă făptură, nu vor fi
în stare să ne despartă de DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU, care este în ISUS CRISTOS
DOMNUL nostru" (Romani 8:35-38).
Proba
aceasta a focului adevereşte că BIBLIA E ADEVĂRATĂ. Noi avem proba aceasta în noi înşine. Noi
ştim că în vremurile de grea prigoană, căci şi noi am trecut puţin prin aşa
ceva. Cîţiva fraţi au fost pe la puşcărie şi unii au coaste rupte de patul
puştei. Nu puterea noastră ne-a păstrat statornici, ci PUTEREA LUI. El care
ne-a făgăduit: "Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip, nu te voi
părăsi..." şi-a împlinit făgăduinţa. Noi am experimentat-o şi ştim bine
în cine am crezut. Într-una din cîntările noastre, noi spunem:
"În
îndurarea Domnului, cum am ajuns nu ştiu
Răscumpărat
pentru ce sînt, eu care mult am greşit?
Dar
ştiu bine în cine mă-ncred, nu mă va despărti nimic de El,
Îmi
va da partea veşnică, cînd va fi să vină EL."
Încă
o probă şi închei. Ştiţi care e?