13.
Misionarul american, un turist
Noi,
americanii, trăim într-o ţară izolată. Deasupra noastră este gheaţă, dedesupt
deşert, iar de o parte şi de alta ocean. Ne urcăm într-un avion, zburăm spre
Europa de Vest şi ne mirăm descoprind că europenii au băi în case.
De asemenea,
noi nu pricepem geografie şi nici nu avem nevoie să ştim aşa ceva pentru că pur
şi simplu, nu sunt alte ţări pe lângă noi. Mulţi dintre noi nu ştiu ce şi unde
este Canada sau Mexic. Sau Maine!
Întreabă-l
pe un american unde este Uruguay! Noi locuim în case plăcute, cu aer condiţionat,
cu două televizoare, cu o curte mare (sau poate o piscină) şi avem două maşini.
De ce am avea nevoie să ştim unde este Uganda?
Dar suntem
religioşi. Da, noi încă mai suntem probabil cea mai creştină naţiune de pe
pământ, ca număr de creştini.
Avem anual
conferinţe misionare uriaşe la care participă zeci de mii de tineri. La aceste
conferinţe noi ascultăm mesaje mişcătoare despre cât de săraci şi nevoiaşi
sunteţi voi. Apoi, un vorbitor întreabă câţi tineri sunt gata să meargă ca
lucrători creştini în ţara voastră ca să vă conducă. Culoarele se umplu în timp
ce mulţi iasă oferindu-se ca voluntari. Şi, Domnul ştie că suntem serioşi în
ceea ce facem! Suntem sinceri, Dumnezeu să ne binecuvinteze. Suntem
americani. Şi, mulţi dintre noi Îl iubesc pe Domnul cu adevărat.
Şi dăm bani.
Dăm mai mulţi bani decât orice alt popor din istoria creştină (bineînţeles, că
avem mai mulţi ca alţii). Să nu suestimaţi niciodată dragostea noastră pentru
Cristos, sinceritatea sau devotamentul nostru. Dar, atunci când păşim în
faţă ca să devenim misionari, fiecare dintre noi se vede liderul vostru.
Şi venim în ţara voastră ca să vă conducem.
Acum
urmăriţi-ne când ajungem în câmpul de misiune (adică la voi), căci aveţi ce
vedea.
Vă voi
împărtăşi câteva lucruri despre noi. Dar, când citiţi aceste rânduri gândiţi-vă
că urmează să tragem o concluzie.
Prima mea
experienţă legată de „câmpul de misiune” o am de când aveam vârsta de
nouăsprezece ani. eram în Israel. Primul cuplu american cu care devenisem
prieten era în câmpul de misiune de şase săptămâni. Soţia nu era în măsură să
facă nimic. Ar fi omorât cu drag pe cineva pentru nişte Coca Cola. Îmi aduc
aminte cum se ruga de mine: „Când te întorci în America, trimite-mi te rog
câţiva litri de esenţă de Coca Cola”. Am văzut-o implorându-şi soţul să meargă
la Haifa sau Iope şi să caute vreun vapor în port doar-doar va găsi nişte Cola.
Nimeni nu se
întoarce din alte ţări atât de şocat cum se întorc americanii. Nu ştiu dacă
consideri Spania ca fiind puţin dezvoltată economic, greu accesibilă pentru
misionari. (Personal, eu n-o consider.) Ei bine, din 100 de misionari care merg
în Spania, 95 nu se mai întorc a doua oară.
De ce? Şoc
cultural! Cei mai mulţi americani nu se mai întorc în câmpul de misiune după cinci
ani. Adaptarea la condiţiile din ţara voastră aproape că ne distruge. Şi,
interesant, când ne întoarcem acasă avem alt şoc cultural. Noi trecem prin
profunde probleme fizice şi psihice când ne întoacem acasă.
Un prieten
misionar mi-a spus că după ce s-a întors acasă a fost sedat cu morfină timp de
două săptămâni atât era de afectat. Unele borduri de misiune spun că până la
douăzeci şi cinci la sută din misionarii trimişi în misiune au depresiuni
nervoase.
Află, te
rog, că noi suntem foarte încântaţi de ţara voastră când sosim pentru prima
dată. Suntem numai ochi şi urechi, facem poze, filmăm, fiind foarte
entuziasmaţi de noua lume pe care ajungem s-o cunoaştem. Este o aventură! Şi
când ne întoarcem seara la apartamentul nostru (când nici un străin nu este în
jurul nostru) stăm şi povestim cât de „pitoresc” arătaţi, şi cât de „minunată”
vă este cultura. S-ar putea să ne auziţi spunând: „Iubim aceste locuri şi
oamenii aceştia minunaţi. Vrem să lucrăm aici pentru veci de veci.”
Aşa vorbim în
primele două săptămâni!
Dar să vedem
cum e după şase luni. Urâm sistemul vostru telefonic, felul vostru de a conduce
maşina, ne e silă de meniurile voastre şi am face crimă pentru un hamburger
american. Am călca legile internaţionale pentru o banană. Am da în cap dacă am
putea obţine în felul acesta o budincă americană. Ne-am vinde sufletele numai
să vedem sâmbăta un meci de fotbal american.
În timp ce
ne veţi cunoaşte, îţi vei da seama de complexul de superioritate pe care îl
avem? Noi nu ne dăm seama. Aflaţi vă rog, că noi nu suntem conştienţi de faptul
că ne considerăm superiori vouă. Nu ne dăm seama.
Când ne
îmbolnăvim noi nu ne ducem la un doctor de-al vostru, şi nici în
spitalele voastre. Mergem acasă, la un doctor american şi într-un spital
american! Pentru noi, medicii voştri seamănă cu un om de ştiinţă imprudent ce
umblă murdar şi cu mâinile murdare. „Nici morţi” nu ne-am lăsa internaţi
într-un spital de-al vostru!
Observaţi de
asemenea, cu cine ne petrecem vacanţele şi cine ne sunt prietenii cei mai
apropiaţi. Ce facem în timpul nostru liber? Ne petrecem timpul cu colegi
americani. În timpul liber, noi nu avem aproape deloc prieteni apropiaţi dintre
creştini de-ai voştri. (Voi nu veţi fi invitaţi în vacanţele noastre; noi ne
petrecem vacanţele cu americani.)
Într-un
cuvânt, noi suntem consumatorul american de tip misionar-turist. După câteva
luni în câmpul de misiune, cei mai mulţi s-ar transfera cu drag în Elveţia,
Hawaii sau Paris. Sau, şi mai bine, „Să mi se ofere o slujbă la birou în ţară!”
De-a dreptul
ironic, când ne întoarcem acasă, noi petrecem doi ani de zile călătorind şi
povestind creştinilor americani tot felul de povestiri mişcătoare până la
lacrimi despre voi şi despre ţara voastră minunată. Şi mai mult, noi sfătuim pe
tinerii noştri să se facă misionari şi să meargă în ţara voastră. (În
ţara pe care noi tocmai am părăsit-o din cauza unei depresiuni nervoase.)
Care este
concluzia acestui capitol? Aceasta: nouă niciodată nu ne trece prin cap să stăm
acasă.
Nu ne trece
niciodată prin cap că, voi localnicii, puteţi face o activitate misionară în
mijlocul poporului vostru mult mai bună decât noi. La urma urmei, voi nu
trebuie să învăţaţi propria limbă. Nu trebuie să vă adaptaţi la o cultură
străină. Voi nu aţi avut niciodată un şoc cultural trăind în ţara voastră.
Şi costă mult mai puţin să fiţi voi finanţaţi în activitatea misionară decât
nişte americani. Cam de zece ori mai puţin.
Noi, pur şi
simplu, nu înţelegem şi nici nu gândim în termenii: biserici organice,
întâlniri compatibile cultural sau misiuni indigene. Trimitem americani!
Atât.
De ce?
Pentru că...