Americanizarea creştinismului > 11. „Revelaţia” americană a bisericii



Partea a II-a
Căutând o soluţie

11. „Revelaţia” americană a bisericii

Păstorul se dă jos din maşina pe care o parcase în parcarea bisericii, priveşte la clădirile uriaşe ale bisericii şi vede culoarele pentru popice, un teren de baschet, o tabără de vară, o clădire pentru orele şcolii duminicale, o creşă de copii cu program de cinci zile pe săptămână, birourile administrative cu zece funcţionari, etc.

Este un punct geografic unde oamenii vin... o dată pe săptămână. De fapt, păstorul pretinde că acest lucru numit biserica, reprezintă doar un petec de pământ şi două ore pe săptămână (1) .

(1) O megabiserică - sau o superbiserică - poate avea un centru comercial, o piscină, o sală de gimnastică, etc. Dar toate acestea, cu un centru de cazare aruncat între ele, nu vor fi niciodată viaţa bisericii. Spre deosebire de organizaţiile parabisericeşti ele sunt îngropate în beton, într-o singură zonă restrânsă. Şi în această situaţie, păstorul şi-a rezervat activitatea pentru Împărăţia lui Dumnezeu doar la o oră sau două pe săptămână pe o suprafaţă de douăzeci de acri! Ceea ce face el pe parcela aceasta păleşte în lumina a ceea ce fac organizaţiile parabisericeşti!!!

Da, mai sunt câţiva care se urcă în maşinile lor şi vin miercurea seara la această clădire. Un număr şi mai mic de oameni slujesc într-o duzină de comitete. Dar, pentru cei mai mulţi americani, „biserica” înseamnă duminica dimineaţa la ora 11.

În general vorbind, conceptul american referitor la biserică nu este mai mult de atât. „Biserica” este un loc geografic. Te urci în maşină, conduci până acolo, stai o oră şi pleci. Biserica, de multe ori, este doar un ansamblu de clădiri care nu se mişcă. Biserica are o adresă, o parcare de maşini şi un număr de telefon la care răspunde secretarul bisericii. După acest concept, biserica este atât de lipsită de importanţă încât ocupă doar o oră pe săptămână din viaţa unui creştin. Nu-i nici o mirare că cineva a inventat organizaţiile parabisericeşti! În primul secol, biserica, viaţa creştină, 365 de zile pe an cu 24 de ore pe zi, erau unul şi acelaşi lucru.

Pentru noi, (americanii), biserica este duminica de la 10 dimineaţa la 12 la amiază. Cea care nu poate fi biruită de porţile locuinţei morţilor se rezumă la un petec de pământ, o parcare de maşini şi o oră sau două pe săptămână în care toată lumea tace din gură, cu excepţia unuia! Dragi ne-occidentali, această oră de duminica este probabil cea mai plictisitoare oră pe care a cunoscut-o omenirea.

Astăzi, biserica este literalmente ancorată într-un petec de pământ, prinsă în beton şi cărămidă. Tu trebuie să mergi la ea, nu vine ea la tine.

Biserica este atât de lipsită de importanţă încât altceva ocupă celelalte şase zile ale săptămânii. Şi nimeni nu a băgat de seamă şi nici nu i-a păsat.

Să păşim în una din cele mai mari invenţii americane: organizaţiile parabisericeşti.

Aceste organizaţii au program de douăzeci şi patru de ore pe zi şi şase zile pe săptămână. Sunt extraordinare. Şi toţi participă. Chiar dacă au clădiri, tot pot veni la tine.

Organizaţiile parabisericeşti, fără a fi stânjenite de ceva atât de plicitisitor cum este „serviciul bisericesc de duminică dimineaţa”, sunt mobile, au teatre, spectacole, concerte, orchestre, video-cluburi, studiouri de înregistrare, clase de pregătire dinamice, cântăreţi ce-ţi fură inima cu cântecele lor, banchet cu prezentatori ce-ţi transformă lacrimile în cascade, vapoare, avioane, formaţii muzicale, magicieni, grupuri de pantomimă, concerte rock, companii muzicale, edituri şi programe mondiale de radio şi televiziune. În plus, o armată de tineri care economisesc bani un an de zile pentru ca vara să se împrăştie în mare număr prin toată lumea. Aceste organizaţii au ocupat celelalte 167 de ore ale săptămânii pe care biserica nu le-a pretins timp de 1700 de ani.

În aceste zile, oganizaţiile parabisericeşti domină scena vieţii creştine. Ele au viziuni ce captează imaginaţia oricui. Provoacă tot ce are omul mai bun. Au întâlniri de rugăciune ce rivalizează cu cele din camera de sus, sateliţi ce înconjoară lumea, călătorii în zone plăcute şi îndepărtate, cum ar fi Micronezia sau în regiuni vaste cu iceberguri, cum este Groenlanda. Au reviste, rugăciuni prin poştă şi o cameră mare cât un hangar de avion unde se scriu cereri pentru primirea de ajutoare financiare.

Astăzi, sunt o mulţime de astfel de organizaţii, care se adresează aproape oricărei categorii imaginabile de oameni, de la militari la manechinele de modă.

Sunt organizaţii flexibile, fiind întotdeauna primele într-o ţară care se deschide, intrând acolo cu sunete şi trâmbiţe. Sunt elastice, dinamice şi foarte mobile. Intrarea lor este trâmbiţată peste tot - dar mai ales donatorilor - cu un fler ce ar face ca Madison Avenue să se facă neagră de invidie.

Ele fac multe lucruri; fac orice! Oriunde! Pentru fiecare! Doar un singur lucru nu au. Ele nu sunt biserica! Aceste organizaţii ne arată nouă ceva, ne dau o frântură de înţelegere despre ce ar putea şi ar trebui să fie biserica, ca dinamism, mobilitate, adaptibilitate şi deschidere faţă de toţi. Aceste organizaţii sunt o imagine deformată a ceea ce Eclesia ar fi putut fi, dacă reformatorii ar fi reformat cu ceva mai mult decât au făcut-o.

Partea nevăzută a acestor organizaţii? O uzură şi o epuizare a membrilor, de te sperii. O rată record „de păstrere a convertiţilor” ce se găseşte undeva între zero şi zero virgulă ceva. Şi un cost general ce ar face politica Washington D. C.-ului să semene cu sufletul conservativului...

Adaugă la acestea: parabisericile nu au aproape nici o pricepere în ceea ce priveşte biserica.

Dar, la urma urmei, credinţa creştină ar fi foarte plictisitoare fără ele. Sunt extraordinare. Cu totul nescripturale, un substituit slab pentru adevărata viaţă a bisericii, dar cel mai bun lucru care funcţionează.

O altă faţă a lor: niciodată să nu stai în calea lor. Biserica tradiţională este paşnică în raport cu furia pe care o poate revărsa o astfel de organizaţie asupra a oricărui creştin ce i-ar sta în cale. Ele pot persecuta din plin.

Ceea ce noi, americanii avem să vă oferim vouă, sunt acestea două: biserica moartă tradiţională şi organizaţiile parabisericeşti suprasolicitate. Misionarii vă aduc unul sau două feluri de plictisitoare de întâlniri numite „biserica”. Parabisericile sunt extraordinare. Ele sunt americane ca stil.

Astăzi, biserica şi parabiserica lucrează împreună acoperind cele 168 de ore ale săptămânii.

Dacă s-ar combina cele două, vor fi ele atât de minunate ca o biserică organică? Pot ele, împreună, să înlocuiască trupul biologic al lui Cristos?



Persoane interesate