Partea a II-a
Căutând o soluţie
11.
„Revelaţia” americană a bisericii
Păstorul se
dă jos din maşina pe care o parcase în parcarea bisericii, priveşte la
clădirile uriaşe ale bisericii şi vede culoarele pentru popice, un teren de
baschet, o tabără de vară, o clădire pentru orele şcolii duminicale, o creşă de
copii cu program de cinci zile pe săptămână, birourile administrative cu zece
funcţionari, etc.
Este un
punct geografic unde oamenii vin... o dată pe săptămână. De fapt, păstorul pretinde
că acest lucru numit biserica, reprezintă doar un petec de pământ şi două
ore pe săptămână (1) .
(1) O
megabiserică - sau o superbiserică - poate avea un centru comercial, o piscină,
o sală de gimnastică, etc. Dar toate acestea, cu un centru de cazare aruncat
între ele, nu vor fi niciodată viaţa bisericii. Spre deosebire de
organizaţiile parabisericeşti ele sunt îngropate în beton, într-o singură zonă
restrânsă. Şi în această situaţie, păstorul şi-a rezervat activitatea pentru
Împărăţia lui Dumnezeu doar la o oră sau două pe săptămână pe o suprafaţă de
douăzeci de acri! Ceea ce face el pe parcela aceasta păleşte în lumina a ceea
ce fac organizaţiile parabisericeşti!!!
Da, mai sunt
câţiva care se urcă în maşinile lor şi vin miercurea seara la această clădire.
Un număr şi mai mic de oameni slujesc într-o duzină de comitete. Dar, pentru
cei mai mulţi americani, „biserica” înseamnă duminica dimineaţa la ora 11.
În general
vorbind, conceptul american referitor la biserică nu este mai mult de atât.
„Biserica” este un loc geografic. Te urci în maşină, conduci până acolo, stai o
oră şi pleci. Biserica, de multe ori, este doar un ansamblu de clădiri care nu
se mişcă. Biserica are o adresă, o parcare de maşini şi un număr de telefon la
care răspunde secretarul bisericii. După acest concept, biserica este atât de
lipsită de importanţă încât ocupă doar o oră pe săptămână din viaţa unui
creştin. Nu-i nici o mirare că cineva a inventat organizaţiile parabisericeşti!
În primul secol, biserica, viaţa creştină, 365 de zile pe an cu 24 de ore pe
zi, erau unul şi acelaşi lucru.
Pentru noi,
(americanii), biserica este duminica de la 10 dimineaţa la 12 la amiază. Cea
care nu poate fi biruită de porţile locuinţei morţilor se rezumă la un petec de
pământ, o parcare de maşini şi o oră sau două pe săptămână în care toată lumea
tace din gură, cu excepţia unuia! Dragi ne-occidentali, această oră de
duminica este probabil cea mai plictisitoare oră pe care a cunoscut-o omenirea.
Astăzi,
biserica este literalmente ancorată într-un petec de pământ, prinsă în beton şi
cărămidă. Tu trebuie să mergi la ea, nu vine ea la tine.
Biserica
este atât de lipsită de importanţă încât altceva ocupă celelalte şase zile ale
săptămânii. Şi nimeni nu a băgat de seamă şi nici nu i-a păsat.
Să păşim în
una din cele mai mari invenţii americane: organizaţiile parabisericeşti.
Aceste
organizaţii au program de douăzeci şi patru de ore pe zi şi şase zile pe
săptămână. Sunt extraordinare. Şi toţi participă. Chiar dacă au clădiri, tot
pot veni la tine.
Organizaţiile
parabisericeşti, fără a fi stânjenite de ceva atât de plicitisitor cum este
„serviciul bisericesc de duminică dimineaţa”, sunt mobile, au teatre,
spectacole, concerte, orchestre, video-cluburi, studiouri de înregistrare,
clase de pregătire dinamice, cântăreţi ce-ţi fură inima cu cântecele lor,
banchet cu prezentatori ce-ţi transformă lacrimile în cascade, vapoare,
avioane, formaţii muzicale, magicieni, grupuri de pantomimă, concerte rock,
companii muzicale, edituri şi programe mondiale de radio şi televiziune. În plus,
o armată de tineri care economisesc bani un an de zile pentru ca vara să se
împrăştie în mare număr prin toată lumea. Aceste organizaţii
au ocupat celelalte 167 de ore ale săptămânii pe care biserica nu le-a pretins
timp de 1700 de ani.
În aceste
zile, oganizaţiile parabisericeşti domină scena vieţii creştine. Ele au
viziuni ce captează imaginaţia oricui. Provoacă tot ce are omul mai bun. Au
întâlniri de rugăciune ce rivalizează cu cele din camera de sus, sateliţi ce
înconjoară lumea, călătorii în zone plăcute şi îndepărtate, cum ar fi
Micronezia sau în regiuni vaste cu iceberguri, cum este Groenlanda. Au reviste,
rugăciuni prin poştă şi o cameră mare cât un hangar de avion unde se scriu
cereri pentru primirea de ajutoare financiare.
Astăzi, sunt
o mulţime de astfel de organizaţii, care se adresează aproape oricărei
categorii imaginabile de oameni, de la militari la manechinele de modă.
Sunt
organizaţii flexibile, fiind întotdeauna primele într-o ţară care se deschide,
intrând acolo cu sunete şi trâmbiţe. Sunt elastice, dinamice şi foarte
mobile. Intrarea lor este trâmbiţată peste tot - dar mai ales donatorilor - cu
un fler ce ar face ca Madison Avenue să se facă neagră de invidie.
Ele fac
multe lucruri; fac orice! Oriunde! Pentru fiecare! Doar un singur lucru
nu au. Ele nu sunt biserica! Aceste organizaţii ne arată nouă ceva, ne dau o
frântură de înţelegere despre ce ar putea şi ar trebui să fie biserica, ca
dinamism, mobilitate, adaptibilitate şi deschidere faţă de toţi. Aceste
organizaţii sunt o imagine deformată a ceea ce Eclesia ar fi putut fi, dacă
reformatorii ar fi reformat cu ceva mai mult decât au făcut-o.
Partea
nevăzută a acestor organizaţii? O uzură şi o epuizare a membrilor, de te
sperii. O rată record „de păstrere a convertiţilor” ce se găseşte undeva între
zero şi zero virgulă ceva. Şi un cost general ce ar face politica Washington
D. C.-ului să semene cu sufletul conservativului...
Adaugă la
acestea: parabisericile nu au aproape nici o pricepere în ceea ce priveşte
biserica.
Dar, la urma
urmei, credinţa creştină ar fi foarte plictisitoare fără ele. Sunt
extraordinare. Cu totul nescripturale, un substituit slab pentru adevărata
viaţă a bisericii, dar cel mai bun lucru care funcţionează.
O altă faţă
a lor: niciodată să nu stai în calea lor. Biserica tradiţională este paşnică în
raport cu furia pe care o poate revărsa o astfel de organizaţie asupra a
oricărui creştin ce i-ar sta în cale. Ele pot persecuta din plin.
Ceea ce noi,
americanii avem să vă oferim vouă, sunt acestea două: biserica moartă
tradiţională şi organizaţiile parabisericeşti suprasolicitate. Misionarii vă
aduc unul sau două feluri de plictisitoare de întâlniri numite „biserica”.
Parabisericile sunt extraordinare. Ele sunt americane ca stil.
Astăzi,
biserica şi parabiserica lucrează împreună acoperind cele 168 de ore ale
săptămânii.
Dacă s-ar
combina cele două, vor fi ele atât de minunate ca o biserică organică? Pot ele,
împreună, să înlocuiască trupul biologic al lui Cristos?