Introducere
Aceste rânduri sunt
scrise cu dorinţa de a avertiza pe cititori că o rătăcire periculoasă se străduieşte
să treacă peste frontierele libere ale României, sub un nume care induce în
eroare. Adepţii acestei rătăciri se autonumesc „Biserica lui Cristos a
sfinţilor din zilele de pe urmă"; cum vom vedea în rândurile care urmează,
titlul acestei denominaţii este cu totul mincinos.
— Oamenii care
împărtăşesc această religie falsă nu sunt creştini: ei nu cred în veşnica
dumnezeire a Domnului Isus Cristos, nici în lucrarea Lui de mântuire împlinită
la cruce;
— apoi, ei se pretind
sfinţi, dar resping singura cale prin care omul, păcătos din naştere şi trăind
în păcat, poate deveni sfânt. Sfinţirea este opera harului lui Dumnezeu, pentru
cei care îl primesc pe Domnul Isus ca Stăpân şi Mântuitor, care potrivit celor
arătate de Biblie au iertarea păcatelor, îndreptăţirea, sfinţirea şi slăvirea —
acte divine, conferite prin har de Dumnezeu numai celor care cred în Domnul
Isus Cristos;
— se pretind sfinţi,
dar doctrina lor este cu totul străină de adevărata sfinţenie şi viaţa lor este
o dovadă a necunoaşterii sfinţeniei lui Dumnezeu.
Biserica lui Cristos,
cea reală, nu cea pretinsă, trăieşte adevărurile creştinismului la izvorul lui,
când, aşa cum se spune la Faptele Apostolilor 2.42: „Ei stăruiau în învăţătura
apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni."
La izvorul creştinismului, în viaţa personală a creştinului, în familia
creştină, în adunările creştine strălucea Cristos. „N-am avut de gând să ştiu
între voi nimic altceva decât pe Isus Cristos şi pe El răstignit" (1 Corinteni
2:2). Cristos nu are o biserică separată a sfinţilor din „zilele de pe
urmă". Biserica lui Cristos, trupul Lui, mireasa este formată din toţi
câţi au crezut în Cristos sau vor crede în El în perioada de la coborârea
Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii şi până la răpirea Bisericii (venirea
Domnului Isus pentru ai Săi). Nu există nici o discontinuitate în istoria
Bisericii, Biserica este aceeaşi de la începutul până la sfârşitul existenţei
ei. Este aceeaşi Carte Sfântă, Biblia, acelaşi Nume în jurul căruia se strâng
laolaltă creştinii. Acelaşi Duh Sfânt care lucrează în Biserică, aceeaşi
mântuire, aceeaşi nădejde păstrează şi sfinţii din zilele din urmă. Este
aceeaşi mântuire şi nădejde pe care au avut-o apostolii, sfinţii din biserica
creştină primară, martirii primelor secole, credincioşii prigoniţi din timpul
Inchiziţiei, miile şi miile de creştini care au dus şi duc şi în zilele noastre
celor care nu-L cunosc, mărturisirea unui Mântuitor puternic, mare pe pământ
şi-n cer.
„Sfinţii din zilele din
urmă" — cum se numesc în chip mincinos — n-au zel pentru Cristos, ci
pentru „altceva". Vom vedea pentru ce.
Trebuie să mărturisim
că scriem aceste rânduri cu durere: durere, pentru că în lume mai bine de 7
milioane de adepţi au căzut în rătăcirea mormonismului; durere, pentru că ei
se pretind „biserica lui Cristos" dar L-au lepădat pe Cristos; durere,
pentru că se socotesc „biserică" şi sunt o sectă înşelătoare; durere,
pentru că duc sufletele în rătăcire şi din rătăcire la pierzare.
Dar scriem aceste
rânduri şi cu nădejde: nădejdea că, dezvăluind mocirla nimicitoare în care se
afundă aceşti aşa-zişi credincioşi mormoni, vom putea preveni pe aceia de care
s-ar putea apropia aşa zişii „misionari" ai sectei — şi, prevenindu-i,
sufletele sincere vor putea înţelege limpede că trebuie să se ferească de
astfel de oameni; nădejde, că aceste câteva gânduri vor dezvălui că singura
soluţie reală pentru un suflet care doreşte să fie în legătură cu Dumnezeu este
Cristos. De El avem nevoie, în El este lumina noastră.
Depărtarea de El este
depărtarea de izvor, este un drum sigur către mocirlă, o mocirlă aşa cum este
cea a mormonismului!