Cuvânt înainte
În marile întreprinderi
industriale unii oameni sunt folosiţi numai în cazuri de urgenţă. Când se
strică o maşină undeva, aceştia intră în acţiune ca să găsească problema, să
facă reparaţiile necesare, ca fabrica să funcţioneze mai departe.
Pentru oamenii aceştia o
fabrică ce funcţionează normal nu prezintă mult interes. Ei sunt interesaţi în
problemele care se ivesc; sunt specialişti în rezolvarea lor.
În Împărăţia lui Dumnezeu
lucrurile stau cam la fel. Dumnezeu a avut întotdeauna specialiştii Lui
interesaţi în problemele decăderii morale, a bolii spirituale a vreunei naţiuni
sau biserici. Din categoria lor sunt Ilie, Ieremia, Maleahi, şi proroci ca ei,
oameni care au apărut la momente critice în istorie ca să mustre, să atragă
atenţia, să îndemne pe oameni în numele lui Dumnezeu şi a dreptăţii Lui.
O mie sau zece mii de simpli
preoţi sau păstori şi învăţători au putut lucra liniştiţi şi aproape
neobservaţi cât timp viaţa spirituală în Israel sau În Biserică a decurs normal.
Dar în momentul când poporul lui Dumnezeu a pornit pe căi de rătăcire, imediat
a apărut, nici nu ştii de unde, „specialistul". E mânat de un
instict deosebit, care îl face să simtă necazul şi îl mobilizează în ajutorul
Domnului şi al lui Israel.
Un aşa om de obicei e drastic,
radical, adesea violent; iar cei care se adună să-l vadă îl etichetează imediat
ca extremist, fanatic, negativist. Şi într-o privinţă au dreptate. E adevărat
că are o gândire unidirecţională, e sever, fără teamă; dar acestea sunt tocmai
calităţile pe care momentul istoric le cere imperios. Pe unii i-a şocat, pe
alţii i-a îngrozit, nu pe puţini şi i-a făcut duşmani; dar el ştie ceva: Cine
l-a chemat şi ce trebuie să facă. Misiunea sa e pentru momentele acestea
neobişnuite de urgenţă. De aceea şi este el un om aparte, diferit, neobişnuit.
Faţă de aşa oameni biserica are
o datorie mult prea mare ca să poată fi plătită. Faptul interesant e că rareori
încearcă să-i răsplătească cu ceva în timpul vieţii lor. Abia generaţia
următoare le zideşte mormântul şi le scrie biografia, ca şi cum ar vrea, stângaci,
să scape de o obligaţie pe care generaţia trecută n-a împlinit-o.
Cei care l-au cunoscut pe
Leonard Ravenhill vor recunoaşte în el pe „specialistul lui Dumnezeu", omul trimis de Dumnezeu nu
să ducă lucrarea bisericii în mod convenţional, ci, dimpotrivă, să apuce de
barbă pe preoţii lui Baal chiar pe vârful muntelui lor, să facă de râs pe
preoţii neglijenţi la altare, să înfrunte profeţii mincinoşi şi să avertizeze
poporul dus în rătăcire.
Un om ca el nu e un tovarăş
comod de drum. Pe evangheliştii de profesie care ies imediat după ce şi-au
terminat predica şi se retrag în cel mai luxos restaurant şi se îndoapă la masă
şi la glumele prietenilor lor, omul acesta îi jenează, e un om cu care nu vor
să aibă de-a face. Pentru că un astfel de profet nu poate să scape de povara pe
care i-a pus-o Duhul Sfânt pe umeri, aşa cum închizi robinetul de apă. Omul
acesta insistă şi pledează pentru un creştinism permanent, nu când şi când;
pretutindeni, nu ici şi colo. Iată de ce omul acesta e diferit.
Faţă de Leonard Ravenhill e
imposibil să fi neutru. Cei ce-l cunosc se împart în două tabere: cei care îl
iubesc şi îl admiră cu devotament, şi cei care îl urăsc cu înverşunare. Ce se
poate spune despre om, se poate spune şi despre cărţile lui, şi despre această
carte. Cititorul ori va închide paginile ei ca să caute un loc de rugăciune,
ori o va arunca mânios, cu inima închisă la avertismentele şi apelurile din ea.
Nu toate cărţile, nici chiar
toate cărţile bune, vin ca o voce de sus; dar cred că această carte vine. Ştiu
lucrul acesta fiindcă ştiu că inspiraţia autorului ei vine de sus, şi se simte
pe toate paginile acestei cărţi.
A. W.
Tozer (1972)