PREFAŢĂ
LA EDIŢIA ÎN LIMBA ROMÂNĂ
„‘La lege şi la
mărturie!’ Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul
acesta"
(Isaia 8:20)
O notă
predominantă a profeticelor „vremuri grele" pe care le trăim o constituie
crizele. Grave. Şi profunde. Şi dureroase. Şi dezastruoase. De toate tipurile:
individuale şi familiale; locale şi generale; materiale şi spirituale,
economice, politice, morale. De resurse energetice, de materii prime, de locuri
de muncă, de timp. De autoritate, de dragoste, de încredere, de integritate...
Oare
sunt crizele actuale ultimele „valuri înfuriate ale mării care îşi spumegă
ruşinile lor", fiind declanşate de „domnul puterii văzduhului,
stăpânitorul lumii acesteia"?
Sunt ele
ultimele zvârcoliri zadarnice ale Şarpelui cel vechi, al cărui cap a fost zdrobit
prin jertfa de pe Golgota? Sau poate mai degrabă un preludiu al iminentei furtuni
violente, personificată în „omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care
se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de
închinare"?
Unul din
semnele premergătoare apariţiei lui Anticrist - pe lângă multe altele:
materialism, ateism, intoleranţă, violenţă, corupţie, etc. - este „lepădarea de credinţă". Nu lepădare de sine (condiţie primară
pentru a merge pe urmele Mântuitorului), lepădarea de un Eu orgolios,
răzvrătit, pervertit, egocentric, ci lepădare de credinţă. Nu de o credinţă
cerebrală, înşelătoare, moartă, ci de credinţa veritabilă, biblică, mântuitoare,
sfinţitoare.
Spre
această cumplită perspectivă ne-a orientat gândurile Domnul Isus când a lansat
întrebarea: „Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?"
Întrebare destinată a răscoli conştiinţele, a înlătura măştile, a spulbera
paravanele dogmatice, a sfărâma adăposturile construite din tradiţii deşarte, a
lămuri aurul şi pleava... Va găsi Domnul Isus credinţă sau religii?! Adevărata
credinţă care schimbă viaţa sau o credinţă care trebuie schimbată? Credinţa
„care lucrează prin dragoste" sau credinţa fără fapte, moartă? Credinţa
nou-testamentală sau doar o formă de evlavie"? Creştini care Îl cinstesc
cu buzele, dar străini de El cu inima, sau suflete drept credincioase,
îndrăgostite de El şi de cuvintele Lui dătătoare de viaţă?
Va găsi
oare Cristos credinţă?... Cu siguranţă, căci, în caz contrar, s-ar desfiinţa
toate profeţiile şi promisiunile privind pe sfinţii care vor fi preschimbaţi la
venirea Mirelui, fără a gusta moartea. Dar cine şi unde sunt aceştia?
„Criza
integrităţii" anticipează „strigătul de la miezul nopţii: “Iată Mirele! Iesiţi-I
în întâmpinare!” O trezire a creştinilor, în general, şi a slujitorilor
Evangheliei, în special, este mai mult decât necesară, pentru că „dacă trâmbiţa
dă un sunet încurcat, cine se va pregăti de luptă?" (1 Corinteni 14:8).
Comoditatea,
compromisurile, formalismul, fariseismul, legalismul, libertinajul,
sectarismul, ecumenismul au luat proporţii alarmante. Oare dacă Ioan
Botezătorul ar fi trimis să predice generaţiei noastre, care ar putea fi
mesajul lui? Dacă lui Ieremia i s-ar da să trăiască printre creştinii sec. XX,
ce plângeri ar scrie el?! Sau la câţi ani de temniţă ar fi condamnat?! Dacă
apostolul Pavel ar trebui să scrie fiecăreia dintre Bisericile noastre, pe câţi
creştini ar trebui să-i plângă el deoarece „se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui
Cristos", pentru că „dumnezeul lor este pântecele, slava lor este ruşinea
lor şi se gândesc la lucrurile de pe pământ"?! O reformă profundă şi
generală în sânul creştinătăţii este mai mult ca oricând necesară. Şi ea se va
produce cu siguranţă. Înapoi la Biblie, înapoi la pilda vie a înaintaşilor,
înapoi la curăţie, la sfinţire, la rugăciunea de mijlocire - pârghia care pune
în mişcare braţul lui Dumnezeu!
Fără o
întoarcere „la lege şi la mărturie", Dumnezeu declară categoric: „nu vor
mai răsări zorile pentru poporul acesta"! Unui adevărat copil al lui
Dumnezeu nu-i poate fi indiferent nimic din ceea ce se petrece în Biserică şi
nici chiar în sânul creştinătăţii.
Editura
Stephanus îşi face o datorie de cuget şi de simţire creştină românească punând
cartea de faţă la dispoziţia cititorilor săi de pretutindeni. Warren W. Wiersbe
a lansat o provocare solemnă şi a tras un serios semnal de alarmă. Acolo unde
păcatul a întrecut orice măsură, puterea izbăvitoare şi reparatoare a harului
divin trebuie să-şi facă lucrarea măreaţă. Pe temeiul pocăinţei noastre: „Dacă
poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, va căuta
Faţa Mea şi se va abate de la căile lui rele - îl voi asculta din ceruri, îi
voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara" (2 Cronici 7:14).
Eu şi tu
avem datoria sfântă şi oportunitatea fericită de a rezolva o criză a integrităţii.
Trezirea trebuie să înceapă azi. Chiar acum. Cu mine şi cu tine. Vom asculta
noi oare? Suntem chemaţi nu la cesiune, ci la intercesiune. Moise a fost nu
numai un legislator inspirat şi un conducător abil, dar şi un înfocat
mijlocitor pentru poporul lui. Biblia prezintă cel puţin 25 de cazuri când el
se roagă pentru copiii lui Israel. Această conduită a lui anticipează
rugăciunea de pe Calvar: „Tată, iartă-i căci ei nu ştiu ce fac!"
Samaria
păgână de altădată a fost zguduită şi trezită din somnul păcatului. Nu de
profeţi. Nici de apostoli. De o femeie. De o mare păcătoasă, trezită ea însăşi
mai întâi şi adusă la o viaţă nouă. Prin harul lui Dumnezeu şi printr-o
credinţă simplă în cuvintele calde ale Mântuitorului.
Sfânta
Scriptură zice: “Deşteaptă-te tu, care dormi, scoală-te din morţi, şi Cristos
te va lumina!" (Efeseni 5:14).
CONSTANTIN
MOISA
Bucureşti
18 octombrie 1996