CAPITOLUL 11
RECUPERAREA
„Atunci ce este Împărăţia
lui Dumnezeu? Este Isus Cristos şi, prin Biserică, unirea tuturor lucrurilor în
EL” (*)
Howard A. Snyder
(*) Din The Community of the King de Howard A.
Snyder (Downers Grove, 111.: Inter-Varsity Press, 1978, p. 16.
Criza
integrităţii nu va fi rezolvată de Radiodifuziunea Religioasă Naţională, de
Comisia Federală a Comunicaţiilor sau de orice altă autoritate religioasă sau
guvernamentală. Asemenea organizaţii pot să ajute prin înfiinţarea de noi
garduri sau angajarea de noi paznici, dar toate acestea nu vor garanta
niciodată dispariţia criminalilor. Criza poate fi rezolvată numai de către
credincioşii din Bisericile locale, fiindcă aici este locul unde organizaţiile
de la televiziune, bune sau rele, îşi găsesc susţinătorii lor. În timpul
lucrării mele ca pastor, am fost uimit de numărul mare de creştini
fundamentalişti, care erau captivaţi de diferite programe religioase dubioase
de la televizor; şi nimic din ce le-am spus nu le-a putut schimba părerea. Mii
de oameni, care ar fi trebuit să ştie mai bine au susţinut şi au contribuit la
dezvoltarea PTL; chiar şi astăzi unii dintre ei, orbiţi, nu vor să recunoască
faptele.
Responsabilitatea
finală pentru schimbări în mediul religios trebuie să le revină conducătorilor
şi membrilor Bisericilor locale; dar - şi aici este problema - multe Biserici
locale nu vor putea schimba nimic, până când nu se vor schimba ele însele.
Televiziunea religioasă a avut succes fiindcă oamenilor din Biserică le-a
plăcut creştinismul „gen afacere". Mă tem că Biserica locală are propria
ei criză de integritate.
De câte
ori ceva fals are succes, este un indiciu că ceva adevărat a falimentat. Un soţ
şi o soţie, fericiţi în căsătorie, nu vor căuta după ceva senzaţional în afara
căsătoriei; ei sunt foarte mulţumiţi unul de celălalt. S-a arătat în mod
frecvent că ereziile din Biserică indică adesea o cădere în Biserică; undeva
s-a schimbat balanţa. Cred că aceasta se aplică îndeosebi acestei crize.
Ce
lipseşte în Bisericile noastre locale? De ce oameni buni se simt atraşi să caute
înlocuitori altundeva? Să începem prin a observa lipsa de autoritate spirituală
din Bisericile noastre. Prin aceasta înţeleg lipsa domniei lui Isus Cristos
peste lucrători şi peste adunările Lui. La două zile după moartea lui A. W.
Tozer, Martorul Alianţei a publicat pătrunzătorul lui articol: „Dispariţia
autorităţii lui Cristos în Biserici", în care el a afirmat: „Astăzi, Isus
Cristos nu mai are aproape nici o autoritate în grupurile care se
autointitulează după Numele Lui". El a condamnat această situaţie pentru
două motive: influenţa tradiţiei şi a obiceiurilor şi „trezirea intelectualismului
printre evanghelici". Vă recomand acest articol, atât vouă, cititorii
mei, cât şi Bisericilor voastre.
Probabil
că simptomul principal al acestei eroziuni a autorităţii este obsesia „independenţei"
Bisericilor locale. Bisericile şi membrii lor fac ce este drept în proprii lor
ochi. Un membru al unei Biserici, căruia nu-i mai place de pastor, adună un
grup de disidenţi şi începe o nouă Biserică sau invadează o altă Biserică pe
care încearcă s-o acapareze. A căutat cineva în Scripturi să vadă ce vrea Duhul
să spună Bisericilor? A chemat cineva la o oră de rugăciune? A întrebat cineva
sub a cui autoritate încep ei o nouă Biserică? A cerut cineva ajutorul altor
Biserici să se roage şi să se sfătuiască? Nu, este mai uşor să urmezi un
conducător cu aureolă şi să fii independent!
Dacă
înţeleg eu bine, potrivit cu 1 Corinteni 12, nu există Biserici „independente".
Bisericile pot să fie autonome şi să nu aparţină vreunei denominaţiuni, dar nu
pot fi independente. „Noi" suntem mădulare unii altora" (Efeseni
4:25). Bisericile noastre locale pot avea diferite forme de conducere şi
diferite forme de închinare, dar toţi suntem sub conducerea Aceluiaşi Domn,
Isus Cristos. Poate s-ar părea că nu este chiar aşa, dar Cristos încă este
„Căpetenie peste toate lucrurile Bisericii" (Efeseni 1:22).
Acest
spirit de independenţă creează probleme serioase atât în interiorul Bisericii
cât şi printre Bisericile noastre. Apostolul Pavel ne avertizează: „Ştiu bine
că, după plecarea mea, se vor vârî printre voi lupi răpitori, care nu vor cruţa
turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri
stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor" (Faptele Apostolilor
20:29-30). Dacă oile sunt sub autoritatea Marelui lor Păstor, ele vor
recunoaşte păstorii falşi când îi vor vedea şi nu-i vor urma (Ioan 10:4-5).
În
Bisericile nou-testamentale, conducerea este bazată pe predare, caracter şi
purtare. Trebuie să îndeplineşti anumite condiţii biblice, bine definite
înainte ca Biserica să te ordineze şi să se supună conducerii tale. Astăzi în
Biserică, prea adesea conducerea este bazată pe farmecul personal; omul
talentat nu cel evlavios este urmat şi îşi construieşte o împărăţie religioasă
pentru el însuşi. Prea adesea lucrul important este personalitatea, nu
spiritualitatea.
Se pare
că Bisericile locale adeseori au un timp dificil să lucreze împreună şi să
prezinte o mărturie de unitate şi de dragoste în comunitatea respectivă. De
multe ori pastorii se suspectează unul pe celălalt, se întrec unul cu altul,
chiar dacă predică aceeaşi Evanghelie, se roagă aceluiaşi Domn şi au pretenţia
că ascultă de acelaşi Cuvânt. Aproape în fiecare oraş, indiferent de mărime, de
obicei există o „Biserică independentă", care procedează cum vrea şi nu dă
atenţie altor Biserici, decât atunci când oile ei sunt atrase de alte turme.
Nu
cunosc soluţia finală pentru această problemă. Sunt zile când aş dori ca
fiecare comunitate să aibă un episcop care să ajute ca oile să meargă împreună,
iar păstorii să conlucreze. Dar dacă am avea acest fel de conducere, presupun
că unii păstori vor începe să dorească să devină ei episcopi. Un răspuns ar fi
un botez de dragoste şi de umilinţă, care să fie rezultatul ascultării noastre
de cuvintele din Filipeni 2:1-18 şi Romani 14-15. Răspunsul este: renaşterea.
Despre aceasta vom vorbi însă mai târziu.
Un alt
lucru care lipseşte în Bisericile noastre este închinarea spirituală. Adevărata
închinare biblică satisface aşa de total personalitatea noastră, că nu trebuie
să mai căutăm de jur-împrejur după înlocuitori făcuţi de mâna omenească.
William Temple a arătat clar aceasta în deosebita sa definiţie a închinării: „Pentru
că închinarea este predarea întregii noastre fiinţe lui Dumnezeu; este înviorarea
conştiinţei de către sfinţenia Sa; este hrănirea minţii cu adevărul Lui;
curăţirea imaginaţiei cu frumuseţea Lui; deschiderea inimii la dragostea Lui;
predarea voinţei noastre pentru scopurile Lui - şi toate acestea strânse în
adorare, cea mai sinceră emoţie de care este capabilă fiinţa umană şi de aceea
remediul de bază contra eului, care este păcatul nostru original şi sursa
tuturor păcatelor actuale".
În
lumina acestei definiţii, care este nivelul celor mai multe programe religioase
de la televiziune? Care este nivelul Bisericilor locale? „Într-un serviciu
religios obişnuit", scria A. W. Tozer, „cel mai real lucru este irealitatea
oricărei lucrări". Vai, cât este de adevărat!
Şi chiar
cu această irealitate, serviciul de închinare de duminică-dimineaţa este aşa de
comun că n-ai nevoie să te uiţi în buletin ca să ştii ce va urma şi este aşa de
plictisitor că ce se întâmplă în continuare nu prezintă nici o diferenţă. Satan
ştie că adevărata închinare este înălţătoare şi că sfinţii înflăcăraţi îi
produc probleme, aşa că el lucrează ore suplimentare ca să ne împiedice să ne
consacram, într-o atitudine de închinare către Dumnezeu, cu toate facultăţile
noastre, facultăţi pe care de fapt Dumnezeu ni le-a dat. Citiţi din nou
definiţia despre închinare a lui William Temple şi întrebaţi-vă: „Sunt toate laturile
personalităţii mele devotate lui Dumnezeu atunci când mă închin? Am eu ocazia
în timpul serviciului divin să mă predau cu totul lui Dumnezeu?"
Unii
dintre teologii şi evangheliştii noştri ne-au avertizat aşa de mult cu privire
la simţăminte încât am scos emoţiile noastre în afara Bisericii şi le-am împins
direct pe stadion. Aproape că singura ocazie pe care o avem ca să ne exprimăm
emoţiile noastre în mod cinstit este la o căsătorie, dar chiar şi acolo trebuie
să fim atenţi. Bisericile evanghelice sunt înalte în intelectualizare şi joase
în celebrare. Prea adesea mergem acasă după o predică, cu o nouă idee în mintea
noastră, dar cu aceleaşi simţăminte reci în inima noastră.
Nu
pledez pentru fanatism sau emoţionalism. Pledez doar pentru acel gen de închinare
care satisface în întregime fiinţa omenească, creată în asemănarea lui Dumnezeu.
Dacă copiii lui Dumnezeu nu se dăruiesc pe ei înşişi într-o adevărată
închinare, ei se vor atrofia emoţional sau vor considera acel sentiment,
ilegal. Ei vor căuta după înlocuitori şi treptat vor fi mulţumiţi cu ceva ce nu
este pâine. Putem critica lucrarea de la televiziune cât ne va plăcea, dar nu
vom aduce oile flămânde înapoi la turmă.
A treia
deficienţă este o paralelă despre care am discutat: înflăcărarea şi
expansiunea în lucrare. Ce tragic când oamenii trebuie să meargă în afara
programului Bisericii locale pentru ca să se identifice cu lucrări care îi mişcă
şi îi determină la acţiune. Îmi dau seama că Dumnezeu i-a chemat pe unii din
oamenii Săi să lucreze în organizaţii paralele cu Biserica, în cazul meu,
emisiunea „înapoi la Biblie". Dar când o organizaţie paralelă cu Biserica,
începe să ia locul părtăşiei Bisericii locale, ceva este greşit. Când
Bisericile rezistă la schimbări şi practică sistemul „nimic deosebit", ele
invită membrii să caute ocaziile în alte părţi.
Aceasta
aduce subiectul delicat al lucrărilor care merg în paralel cu Bisericile.
Jerry
White defineşte o lucrare paralelă cu Biserica „orice lucrare spirituală a
cărei organizare nu este sub controlul sau autoritatea unei adunări
locale". Aceasta include şi lucrarea prin intermediul televiziunii. Mulţi
pastori nu acceptă ca membrii lor să susţină vreo organizaţie care este în
afara sferei Bisericii locale, chiar dacă este o lucrare bună. Aceasta n-a fost
niciodată poziţia mea, nici chiar atunci când am lucrat într-o Biserică locală,
şi am păstorit trei.
Oamenii
care spun că în Noul Testament nu a existat nici o lucrare în paralel cu
Biserica au dreptate, dar atunci probabil că nu erau nici Şcoli Duminicale,
nici seminarii. Nu cunosc nici un principiu în Noul Testament care să interzică
credincioşilor individuali şi Bisericilor să lucreze împreună ca să împlinească
voia lui Dumnezeu. De fapt o lucrare în paralel cu Biserica, în care lucrează împreună
mulţi credincioşi din mai multe Biserici, poate că este o unitate mai apropiată
de aceea pentru care S-a rugat Domnul Isus (Ioan 17:20-23), decât Bisericile
care sunt marcate de disensiuni şi divizări.
„Comitetul
de ajutorare" al lui Pavel, format din membri ai Bisericilor dintre
Neamuri este probabil cel mai potrivit exemplu de lucrare în paralel cu
Biserica, care este menţionat în Faptele Apostolilor. Dar nu uitaţi că Pavel a
avut o lucrare mai independentă, chiar dacă el raporta „Bisericii de acasă"
când se întorcea din vreo călătorie. El n-a putut să păstreze contactul cu
Biserica aşa cum procedează misionarii de astăzi; într-un anume sens, Pavel şi
„echipa" lui nu erau diferiţi de o lucrare paralelă cu Biserica.
Toată
viaţa mea am fost asociat într-un fel sau altul cu lucrări paralele cu
Biserica, deşi în inima mea sunt pastor. Am fost convertit la o adunare a
„Tineretului pentru Cristos" şi câteva din primele mele slujbe creştine,
ca adolescent, au fost în cadrul acestei organizaţii. Când m-am retras de la
prima mea Biserică şi m-am alăturat conducerii organizaţiei internaţionale „Tinerii
pentru Cristos", un pastor prieten mi-a spus: „Îmi pare rău că părăseşti
lucrarea". Aceasta m-a necăjit. Sugera el că păcătuiam fiindcă am părăsit
pastoralul ca să lucrez în cadrul unei organizaţii paralele cu Biserica?
În
timpul acestor aproape patruzeci de ani de lucrare am avut numeroase ocazii să
urmăresc multe organizaţii în acţiune. Am fost în conducerea a două organizaţii
(„Tinerii pentru Cristos" şi „Înapoi la Biblie"), am predat într-un
institut biblic şi la un seminar, am fost în diferite comitete, am scris pentru
câteva edituri şi câteva publicaţii, am vorbit la multe adunări ale acestor
organizaţii şi am avut ocazia să cunosc personal pe mulţi din conducătorii lor.
Cred că pot vorbi atât cu autoritate cât şi cu simpatie despre aceste
organizaţii şi despre relaţia lor cu Bisericile locale.
Voi
începe prin a afirma că nu-mi place acest cuvânt parabiserică. El înseamnă
„alături de biserică", şi nu este o descriere exactă a oricărei lucrări pe
care o cunosc. Alături de Biserică? Care adunare din comunitatea voastră este
„adevărata Biserică"? Dacă există o asemenea adunare, atunci toate
celelalte Biserici din oraş sunt lucrări paralele cu Biserica. Are aceasta
vreun înţeles?
Merită să
observăm că în Marea Britanie, cuvântul parabiserică s-a referit la o
congregaţie care există alături de biserica oficială. Era o „biserică
alternativă", „biserica viitorului" şi nu o organizaţie diferită de
Biserică. Desigur nu acesta este înţelesul astăzi.
Aş dori
să avem un cuvânt nou, fiindcă de câte ori folosim această expresie veche,
perpetuăm confuzia şi divizarea. Poate metabiserică, „cu biserica", ar fi
o variantă. După câte ştiu, lucrările paralele cu Biserica, cu adevărat
biblice, lucrează cu Biserica şi servesc Biserica. Ele nu-şi fac lucrarea
„alături de Biserică"‘şi în competiţie cu Biserica.
Dacă
aceasta nu este adevărat, sunt în încurcătură. În timpul săptămânii pregătesc
studii biblice şi 8-10 programe la emisiunea „Înapoi la Biblie", o
organizaţie paralelă cu Biserica. Uneori la sfârşitul săptămânii, împreună cu
soţia mea, mergem la vreo Biserică unde predic de două sau trei ori. Sunt eu o
parte a Bisericii lui Dumnezeu la sfârşitul săptămânii mai mult decât în restul
zilelor? Când particip la o şedinţă a comitetului organizaţiei sau ţin o
cuvântare la o şcoală, părăsesc Biserica sau o servesc?
Într-un
fel misterios mă mut în Biserică şi apoi alături de Biserică, încercând să-mi
folosesc darurile mele spirituale? Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât pare mai
absurd.
Am un
prieten pastor care simte că Dumnezeu nu poate binecuvânta o lucrare în afara
Bisericii locale. Totuşi ultima dată când am fost în biroul său am observat
două diplome de la şcoli paralele cu Biserica, o colecţie mare de cărţi şi
reviste publicate de edituri care lucrau paralel cu Biserica, corespondenţă de
la o agenţie care se ocupa de programul său la radio şi casete pentru casetofon
imprimate la un studio paralel cu Biserica. Se pare că pentru el este dificil
să fie consecvent în această privinţă. Am impresia că el vede o lucrare
paralelă cu Biserica drept o ameninţare atât pentru influenţa lui personală cât
şi pentru bugetul Bisericii. Este greşit în amândouă privinţele.
Dacă ar
fi să rezum câteva convorbiri recente, avute în special cu pastori, ar suna cam
aşa:
"Da,
PTL este o lucrare paralelă cu Biserica", spune prietenul meu. ”Nu mai
este nici o răspundere! Un singur lucru bun ar putea să iasă de aici: o
organizaţie mai puţin care să apeleze la susţinere. Sunt deja prea multe organizaţii
paralele cu Biserica ".
„Au avut
vreodată Bisericile locale scandaluri?" întreb.
Ezitând,
el răspunde: “Da". Probabil a citit prima epistolă către corinteni.
„Dau
socoteală Bisericile locale vreunei autorităţi din afara Bisericii lor? Au loc
revizii contabile din afară?" Ezitând şi mai mult: „Nu".
„Crezi
că sunt prea multe Biserici locale în oraşul vostru?"
„Da,
cred. După fiecare colţ aproape, cineva începe o nouă Biserică. Este ultimul
lucru de care avem nevoie”.
“Deci,
acuzaţiile pe care le ai contra lucrărilor în paralel cu Biserica, se pot
aplica şi Bisericilor locale?"
“Da...
cred că...". Astfel se încheie discuţia.
Lucrările
paralele cu Biserica încep într-unul din aceste trei feluri. Uneori Duhul Sfânt
uneşte oameni şi Biserici cu o sarcină şi o viziune comună, şi ele înfiinţează
o organizaţie care să îndeplinească acel scop. Unele din primele societăţi
biblice şi agenţii misionare au început în felul acesta.
O a doua
cale de a începe o lucrare paralelă cu Biserica este atunci când un om sau un
grup de oameni au parte de o binecuvântare specială, într-un mod deosebit, dar
Biserica locală nu le face loc în planurile sale. Dacă lucrarea rămâne într-o
singură Biserică ar putea compromite şi Biserica, aceea şi lucrarea
respectivă. Vinul nou trebuie pus în burdufuri noi, pentru ca binecuvântarea să
fie păstrată şi împărtăşită. Despărţirea este prietenoasă. Biserica acceptă
noua misiune şi toţi lucrează împreună! Organizaţii ca „Tinerii pentru
Cristos", „Societatea Evanghelizării Copiilor", şi „Comitetul
Oamenilor de Afaceri Creştini" par să intre în această categorie.
Al
treilea fel de misiuni paralele cu Biserica încep prin eforturile determinate
ale unor oameni care vor să-şi realizeze planul lor, fie că altora le place sau
nu. Un florar se converteşte şi doreşte să înfiinţeze o organizaţie care să
mărturisească în special florarilor. (Puteţi să înlocuiţi florar cu şoferi de
autocamioane, tăbăcari, medici, etc.) Nu toate misiunile paralele cu Biserica
încep în acest fel, dar din nefericire sunt destul de multe. De aceea avem prea
multe.
Mi s-a
spus că aceasta nu s-ar întâmpla dacă Bisericile locale n-ar impune restricţii
şi n-ar înăbuşi creştinii talentaţi. În definitiv, dacă un creştin simte o
sarcină pentru o lucrare specifică, dar Biserica nu cooperează, de ce să nu-şi
înceapă propria lui organizaţie? A fost un timp când aş fi pledat pentru aceşti
asupriţi, dar nu acum. Cu cât trece mai mult timpul, cu atât văd mai multe
dispariţii ale unor lucrări care susţineau că Dumnezeu le-a înfiinţat, dar se
pare că nimeni nu le poate face să funcţioneze.
„Simt că
mă apasă o sarcină să încep o emisiune la radio", mi-a scris cineva. „Ce
sugestii aveţi?"
Răspunsul
meu: „Vă sugerez să începeţi lucrarea în Biserica locală unde sunteţi membru.
Dacă Dumnezeu vede că sunteţi credincios şi aţi putea atinge mai mulţi oameni,
El va deschide uşile. Vă rog, nu începeţi o nouă emisiune la radio până când nu
deschide Dumnezeu uşa; deja avem mai multe decât ne trebuie!"
Când
Neemia şi prietenii săi au reconstruit zidurile Ierusalimului, unii oameni au
lucrat chiar în faţa caselor lor (Neemia 3:10, 23, 28-30). Este un loc bun
pentru fiecare de unde poate începe. Dacă noi toţi, din Bisericile locale, am
urma exemplul lor, am începe să rezolvăm criza integrităţii. Sunt recunoscător
organizaţiilor menţionate, care stabilesc standarde înalte pentru lucrarea din
domeniul jurnalisticii şi televiziunii, dar atâta timp cât membrii Bisericilor
locale susţin afacerişti şi angajaţi, n-am rezolvat problema.
Ne-au
trebuit ani ca să încurcăm lucrurile şi nu le vom rezolva imediat.
Numai
dacă - şi scriu aceasta cu frică şi tremurând - numai dacă Dumnezeu în harul
Său, ne va trimite o renaştere.