CAPITOLUL 13
Încercări
de reformă în Biserica Ortodoxă Română
Cartea
aceasta ar fi putut să se încheie cu capitolul intitulat „Ce înseamnă
spiritualitate?". Dar datorită faptului că această carte li se adresează
românilor ortodocşi, ca să-i ajute să înţeleagă care sunt opţiunile care le
stau astăzi în faţă pe plan spiritual, şi datorită faptului că istoria ne ajută
să ne înţelegem mai bine propriile noastre opţiuni, credem că este bine să ne
uităm în istoria recentă a Bisericii Ortodoxe române şi să învăţăm din
experienţa câtorva înaintaşi - preoţi ortodocşi români - care, în prima
jumătate a secolului nostru, au descoperit ei înşişi adevăratul miez al
Evangheliei şi care au încercat să predice în Biserica Ortodoxă mântuirea
personală prin Isus Cristos, prin credinţa în jertfa Lui pe cruce în locul
nostru.
Cum au
ajuns aceşti preoţi la înţelegerea esenţei Evangheliei? Cum au văzut ei
Biserica şi starea ei după ce au ajuns ei înşişi la această înţelegere şi cum
şi-au văzut ei locul şi menirea în Biserică din momentul acela? Cum a
reacţionat ierarhia Bisericii când ei au început să predice Evanghelia aşa cum
este ea scrisă în Sfânta Scriptură?
Experienţa
lor istorică ne va pune şi mai cu hotărâre întrebarea: poate fi schimbată
Biserica Ortodoxă? Poate ea să fie reînnoită sau chiar renăscută? Există chiar
acum în sânul ei mulţi preoţi şi mireni care se roagă pentru o astfel de reînnoire
şi care speră că acest lucru se va întâmpla. Citind mărturia istoriei oamenilor
de care ne vom ocupa în continuare, vă veţi da seama de toate problemele care
se ridică atunci când cineva vrea să aducă un suflu înnoitor în Biserica
Ortodoxă. Experienţa lor trebuie să fie cunoscută. Aflând care au fost
lucrurile de care s-au izbit ei, nu veţi fi surprinşi de lucrurile de care vă
veţi izbi voi, cei ce veţi lucra din interiorul Bisericii la înnoirea şi la
renaşterea ei.
Vom reda
deci experienţa a trei preoţi ortodocşi români: Dumitru Cornilescu, Tudor
Popescu şi Iosif Trifa. Vom relata pe scurt istoricul lor şi vom cita din
scrierile lor, ca să ştiţi exact ce au crezut şi ce au vrut ei să realizeze, şi
apoi vom arăta cum a reacţionat ierarhia Bisericii Ortodoxe la acţiunile lor.
DUMITRU
CORNILESCU
Dumitru
Cornilescu s-a născut în anul 1881 în comuna Slasoma din judeţul Mehedinţi.
Tatăl lui era învăţător, dar bunicii lui, atât dinspre tată cât şi dinspre
mamă, fuseseră preoţi. Dumitru a simţit şi el chemarea spre preoţie şi s-a dus
să studieze teologia la Bucureşti.
Dumitru
nu se mulţumea cu formele şi cu ritualurile. El voia să pătrundă mai adânc, în
adevăratul înţeles al creştinismului. Directorul Seminarului Teologic i-a văzut
această dorinţă şi i-a dat un catalog de cărţi religioase din străinătate,
sugerându-i să-şi comande acele cărţi şi să le citească. Prin acestea a început
adevărata formare a lui Dumitru. Citind aceste cărţi, în engleză, franceză şi
germană, el a constatat că toate vorbeau despre o viaţă creştină deosebită, cu
totul diferită de viaţa religioasă pe care o vedea în ţara lui. În curând i-a
venit ideea să traducă din aceste cărţi şi să publice din ele în revistele de
pe atunci. Apoi a început să şi tipărească unele dintre aceste cărţi în întregime.
Scriitorii care i-au căzut în mână şi din care a tradus se numeau: Frank
Thomas, F. Bettex, R.A. Torrey, S.D. Gordon, J.H.M. Conkey, George Müller, C.H.
Mackintosh şi alţii.
În acei
ani de studenţie la seminar, Dumitru Cornilescu s-a alăturat bisericii Sf.
Ştefan, numită şi Cuibul cu Barză din Bucureşti, unde preot era Tudor Popescu,
un tânăr cu o ţinută morală aleasă şi cu un excelent dar de vorbitor. Predicile
lui începuseră să atragă mulţi oameni, printre care şi o seamă de intelectuali
din capitală.
Tudor
Popescu l-a făcut pe Dumitru Cornilescu diacon al bisericii şi i-a dat
posibilitatea să-şi distribuie tipăriturile în biserică.
În
cărţile pe care le citea cu aviditate şi pe care le traducea cu pasiune,
Dumitru Cornilescu observa repetate referiri la Biblie. El însă încercase să
citească Biblia în româneşte şi nu înţelesese nimic din ea. El nu ştia de ce
străinilor le place Biblia atât de mult. Treptat însă a ajuns să înţeleagă că
problema nu era Biblia însăşi, ci modul în care era ea tradusă în româneşte.
Şi, pentru un om pasionat de traduceri, gândul următor a venit în mod natural:
să facă o nouă traducere a Bibliei în limba română modernă, o traducere într-un
stil cursiv, pe înţelesul tuturor. Şi-a dat însă seama că o asemenea lucrare
cere mulţi ani de lucru şi el nu vedea cum ar putea să se dăruiască ani de zile
în exclusivitate acestei lucrări.
Dumnezeu
însă lucrează pe multe planuri deodată. În timpul acesta, o doamnă din înalta
societate românească, prinţesa Raluca Calimachi, se afla în Elveţia cu soţul ei
Cantacuzino Paşcani, care era preşedintele Camerei Conservatoare a României din
acea vreme. Frecventând cercuri religioase de la Geneva, prinţesa a ajuns la o
cunoaştere personală a Domnului Isus şi la o înţelegere a valorii pe care o are
Biblia în viaţa unei naţiuni. Ea tocmai primise o moştenire substanţială de la
mama ei, şi a decis să o cheltuiască pentru tipărirea Bibliei în limba română.
S-a întors la Bucureşti şi a intrat în discuţii cu câţiva prelaţi pentru realizarea
proiectului. Unul dintre aceştia i-a explicat că traducerile Bibliei în limba
română sunt toate prea fidele limbii slavone şi deci nu merită să fie
retipărite. Ceea ce ar trebui făcut ar fi o nouă traducere, direct din ebraică
şi din greacă, într-o limbă populară românească.
Prinţesa
a pornit atunci în căutarea unui tânăr traducător şi... l-a găsit pe Dumitru
Cornilescu. În 1916, Dumitru a absolvit Seminarul şi a fost hirotonisit ca
preot-călugăr la Huşi. Prin înţelegere între prinţesa Calimachi şi episcopul
Nicodim, a doua zi după hirotonisire, Dumitru Cornilescu a plecat la conacul
prinţesei din satul Stăuceşti, judeţul Botoşani, şi a început să lucreze la
traducerea Bibliei. După un lucru neîntrerupt de patru ani, Biblia era gata
pentru tipărit. În anul 1920 a tipărit la Bucureşti „Cartea Psalmilor sau Psaltirea împăratului David", în editura
Societatea Evanghelică Română, tipografia Gutenberg. În anul 1921 a tipărit
Noul Testament şi, mai târziu în acelaşi an, întreaga Biblie, în aceeaşi
editură.
Lucrând
la traducerea Bibliei şi citind în paralel alte cărţi care-l ajutau să înţeleagă
textul biblic, Dumitru Cornilescu a ajuns să înţeleagă cu adevărat lucrarea pe
care a făcut-o Dumnezeu prin Fiul Său Isus Cristos, pentru mântuirea noastră,
şi modul în care se poate obţine această mântuire.
Din
fericire pentru noi, Dumitru Cornilescu a scris mai târziu o broşură în care a
povestit modul în care a ajuns să vadă lumina adevărului dumnezeiesc. Vom reda
acum în continuare, în întregime, această povestire.
CUM M-AM ÎNTORS LA
DUMNEZEU ŞI CUM AM SPUS ŞI ALTORA
O istorie adevărată
de
Dumitru Cornilescu
Spre traducerea Bibliei
Eram la seminar şi
învăţam pentru a deveni preot. Nu ştiam ce înseamnă să ai un Mântuitor
personal. Dintr-o pornire lăuntrică îl iubeam fără să-L cunosc.
Câteodată mă
gândeam la viitoarea mea slujbă, dar nu puteam vedea cum va fi. într-o zi am
primit de la directorul seminarului un catalog cu foarte multe cărţi religioase
din străinătate. Am rămas uimit când am văzut atât de multe cărţi creştine,
întrucât pe vremea aceea, la noi în ţară, erau foarte puţine.
Am început să
comand aceste cărţi şi să le citesc. Pe când le citeam, am aflat că toate
vorbeau despre o viaţă creştină deosebită, cu totul diferită de viaţa
religioasă de la noi. Ideea unei astfel de vieţi mă înflăcăra din ce în ce mai
mult şi îmi ziceam mereu: „Asta are să fie slujba mea când mă voi face preot:
să fac cunoscut poporului nostru această viaţă". Dar cum?
Nu m-am mulţumit să
aştept până mă fac preot. Am început încă din seminar să traduc câteva capitole
din aceste cărţi; uneori chiar cărţi întregi, şi să le trimit spre publicare
aproape la toate revistele religioase din ţară. Mă aşteptam să văd viaţa despre
care îmi vorbeau ele. Dar viaţa nu venea.
Când eram la Universitate,
din economiile mele şi banii pe care-i primeam ca pedagog la seminar şi
cântăreţ la biserică, am început să tipăresc câteva din aceste capitole şi
chiar cărţi şi tractate, şi să le împart prin ţară. Dar cu toată această
lucrare, viaţa pe care o aşteptam nu venea.
Mă miram şi ziceam:
„Ciudat lucru! Sunt aceleaşi cărţi, aceleaşi gânduri: de ce nu vine aceeaşi
viaţă despre care vorbesc ele?" Am început să mă gândesc mai temeinic şi
să citesc cărţile cu mai multă atenţie. Cu prilejul acesta, am băgat de seamă
că toate cărţile vorbeau de o singură carte: Biblia, în ele se spune că fiecare
trebuie să aibă Biblia, s-o citească zilnic şi s-o trăiască. „Hm, îmi ziceam
eu, iată un lucru pe care nici eu nu-l fac. Asta trebuie să fie pricina pentru
care viaţa zăboveşte să vină". Am început să citesc Biblia în fiecare zi
dar - după câteva zile - Biblia nu-mi mai plăcea. Aveam înaintea mea o
traducere aşa de proastă că n-o puteam înţelege. Mă miram cum de putea cineva
să laude Biblia aşa de mult, când eu nu găseam nimic demn de laudă în ea. Dar
când am început s-o citesc într-o altă limbă, am înţeles-o şi mi-a plăcut.
„Hei, mi-am zis eu,
dacă e ca poporul nostru să capete viaţa creştină prin Biblie, trebuie să aibă
o traducere pe care s-o înţeleagă. Dacă eu nu înţeleg traducerea de faţă, cum
vor putea s-o înţeleagă ei?!"
Atunci am început
să mă gândesc să fac o altă traducere. Am început să traduc Evanghelia după
Matei pentru mine. Dar greutatea era cu ce să o tipăreşti? Nu puteam să mă
gândesc să tipăresc Biblia cu economiile mele, fiindcă era prea mare, în
acelaşi timp, tipăream mereu cărţi mai mici, apoi am tipărit un calendar cu
gânduri creştine pentru fiecare zi. Cineva a trimis acest calendar doamnei C.,
care era la Geneva. Era ceva nou la noi în ţară. Dânsa mi-a scris apoi cu
privire la el. Când a venit în ţară, m-a rugat să vin s-o văd. Am vorbit despre
lucrarea mea, i-am spus că mă gândesc să fac o nouă traducere a Bibliei:
„Tocmai acesta este şi gândul meu", mi-a răspuns dânsa.
Avea o sumă de
bani, pe care o consacrase Domnului tocmai pentru acest scop: răspândirea
Bibliei în ţară.
Aşa că s-a bucurat
când a văzut că eu sunt gata să fac o altă traducere. Acum tiparul era
asigurat, deci m-am apucat imediat de lucru.
Întoarcerea mea
Pe când lucram la traducerea
Noului Testament, a trebuit să caut fiecare cuvânt în greceşte, într-un
dicţionar, ca să-i văd înţelesul. Şi pe când făceam lucrul acesta, m-am trezit
cu totul cu alte păreri despre lucrurile cele mai obişnuite. De pildă, când am
văzut că Biblia vorbeşte aşa de mult despre păcat, m-am gândit că păcatul
trebuie să fie ceva grozav înaintea lui Dumnezeu, dacă El vorbeşte atât de mult
despre păcat. Negreşit, totdeauna am crezut că păcatul trebuie să fie ceva
foarte rău înaintea lui Dumnezeu, dar dacă m-ar fi întrebat cineva: Ce este
păcat? I-aş fi răspuns: Dacă omori pe cineva, ai făcut un păcat. — Cine e un
păcătos? — Ucigaşul e un păcătos şi locul lui este la închisoare.
Dar când am citit
că „oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii"
(Matei 5.22), am rămas uimit, fiindcă ştiam că toţi se mânie în fiecare zi.
Dacă ai de a face cu persoane supărăcioase, nu poţi altfel decât să te superi.
Şi dacă toţi se supără, nu se poate ca lucrul acesta să fie aşa de grav. N-am
putut să pricep versetul acesta şi am trecut mai departe. Când am ajuns la
versetul din epistola către Romani, care spune că: „Toţi au păcătuit", nu
am putut fi de acord cu el, fiindcă ziceam: „Eu cunosc foarte multe persoane
care n-au omorât niciodată pe nimeni şi nu sunt în închisoare. Nu pot pricepe
de ce spune Biblia că toţi au păcătuit. Dacă nu cunosc pe alţii, măcar mă
cunosc pe mine însumi. Eu n-am omorât pe nimeni, n-am fost în închisoare, aşa
că nu pot spune că sunt un păcătos". N-am putut înţelege nici versetul
acesta, l-am lăsat şi am trecut mai departe.
Când am ajuns la
celălalt verset: ,Nu este nici un om neprihănit. Nu este nici un om care să
facă binele..." m-am înfuriat puţin pe locul acesta., Asta n-o pot
crede", mi-am zis eu. „Fiindcă eu cunosc multe persoane care au făcut
multe lucruri bune. Şi dacă nu cunosc pe alţii, mă cunosc pe mine. Am făcut o
mulţime de lucruri bune, împărţind broşuri, dând ceva bani pentru Dumnezeu şi
aşa mai departe. Şi acum ce fac? Fac o foarte frumoasă lucrare: traduc Biblia în
limba poporului meu. Dar atunci de ce spune Biblia că «nu e niciunul care face
binele», când eu văd că este cel puţin unul... sunt eu însumi." N-am putut
pricepe şi am mers mai departe. Când am venit la un alt verset din epistola
către Romani, care spune că: „Plata păcatului este moartea", am zâmbit şi
am zis: „E cu putinţă să crezi asemenea lucruri, fiindcă toată lumea moare: fie
buni, fie răi. Ce fel de plată a păcatului e aceea dacă fiecare o capătă?"
Aşa că nici asta n-am înţeles-o şi am mers mai departe.
Când am ajuns la
versetul din Apocalipsa 20.14 care vorbeşte despre a „doua moarte", adică
iazul de foc, mi-am zis: .Asta-i moartea ca plată a păcatului. Dar asta-i ceva
groaznic. Aş vrea să ştiu cine e acolo în iazul de foc". Şi, când am văzut
că în iazul cu foc sunt ucigaşii (Apocalipsa 20.8), mi-am zis: „Foarte bine,
ucigaşii trebuie să fie acolo, pentru că sunt mai păcătoşi". Apoi am
cercetat mai îndeaproape tot versetul ca să văd cine mai e acolo. Şi, spre
marea mea uimire,, am descoperit că acolo sunt şi mincinoşii.
„Cum" mi-am
zis eu, e minciuna un păcat aşa de mare ca să fie pedepsită cu aceeaşi pedeapsă
ca uciderea? Doar orice om spune minciuni în fiecare zi. Şi nu numai una, ci
multe şi de felurite soiuri: minciuni de afaceri, minciuni de nevoie, minciuni
de linguşire, minciuni de politeţe, etc. Şi dacă e aşa, mi-aduc aminte că şi eu
am spus o mulţime de minciuni în viaţa mea. De pildă, când eşti acasă şi vine
cineva pe la tine şi tu nu vrei să te vadă, spui că nu eşti acasă. Asta
înseamnă o minciună." Aşa că acum m-am încredinţat de-a-binelea că eram un
păcătos. Dar nu numai un păcătos, ci un păcătos osândit, care mergea spre iazul
cu foc. Atunci a început să-mi fie frică şi îmi ziceam mereu: „Nu vreau să mă
duc acolo în ruptul capului".
Nu cunoşteam însă
calea mântuirii. Nu ştiam ce să fac ca să nu merg în iazul cu foc. Am cercetat
mai departe. Când am ajuns la versetul acela din epistola către Romani, care
spune că: „toţi sunt socotiţi neprihăniţi fără plată", am zâmbit şi am
zis: „Ce ciudat! Cartea asta e plină de lucruri care se bat cap în cap. Până
acum am văzut că toţi sunt păcătoşi, osândiţi să meargă în foc şi acum deodată
iată-i pe toţi «socotiţi neprihăniţi fără plată». Care e deosebirea?" Şi,
citind mai cu luare aminte versetul acesta, am văzut că era şi e o deosebire.
Da, „socotiţi
neprihăniţi fără plată", dar prin credinţa în sângele lui Isus Hristos, pe
care Dumnezeu L-a dat ca jertfă de ispăşire pentru păcate. „A", mi-am zis,
„Domnul Isus a murit pentru păcate. E adevărat?" învăţasem la şcoală că el
a murit pentru păcatele întregii lumi (1 Ioan 2.2). Dar la ce-mi foloseşte mie
lucrul acesta, când eu sunt un păcătos şi păcatele mele nu sunt iertate? Dar,
dacă a murit pentru păcatele întregii lumi", mi-am zis eu, „a murit pentru
păcatele mele, fiindcă şi eu sunt unul din lume". Oricum ar fi, văd din
cartea aceasta că este o iertare a păcatelor, că Domnul Hristos a murit şi
pentru mine, deci iertarea aceasta e şi pentru păcatele mele. Slavă Domnului!
Dacă voi zice lui Dumnezeu: „Doamne, eu nu cunosc decât cartea aceasta. Tu ai
zis că e Cuvântul Tău. Eu am citit în ea că Domnul Hristos a murit pentru mine,
am luat iertarea pentru mine. Dacă mă vei osândi, nu-i vina mea, fiindcă am
crezut ce spune Cuvântul Tău." Şi aşa am luat pentru mine iertarea
păcatelor.
Acesta a fost cel
dintâi pas. Al doilea pas a fost când am descoperit că n-aveam un Mântuitor
mort, ci un Mântuitor viu, cu care puteam intra • în legătură. El a murit
pentru păcatele noastre, dar a şi înviat ca să ne facă neprihăniţi. Şi acum e
un Mântuitor viu. ,,Bun", mi-am zis, „tocmai asta e ce-mi trebuia, îmi
place să am o persoană vie, căreia să-i pot vorbi". Dar cea mai mare
bucurie a mea a fost când am descoperit că El este nu numai un Prieten viu,
căruia îi pot vorbi, ci că în Mântuitorul cel viu am puterea să birui păcatul,
pentru că El a frânt puterea vrăjmaşului prin învierea Lui. Dacă lucrul acesta
e adevărat, vreau să-l iau pentru mine însumi, fiindcă nu mai vreau să trăiesc
în păcatul care a omorât pe Mântuitorul meu.
Eu îmi închipuiam
că păcatul face parte din firea noastră, că nu puteam altfel, că trebuie să
păcătuim. Ce bucuros am fost când am descoperit că există o astfel de putere
care biruie păcatul. Astfel L-am luat ca Mântuitor viu al meu. Cel din urmă pas
a fost când am descoperit că El e şi Domn. Domn înseamnă stăpân. El e stăpân,
iar noi suntem robi. Noi nu mai suntem ai noştri, ci suntem ai Lui cu tot ce
avem şi cu tot ce suntem. Când am văzut că apostolul Pavel era un rob al lui
Isus Hristos, am zis: „dacă apostolul Pavel era un rob, cu atât mai mult
trebuie să fiu eu rob." Şi aşa L-am luat ca Domn şi Stăpân al meu, care
n-are decât să poruncească, iar eu să ascult. Şi ce Domn şi Stăpân minunat e
El, căci te poţi încrede deplin în El.
Aşa m-am întors la
Dumnezeu. Acum ştiam că eram născut din nou, un copil al lui Dumnezeu. Ştiam că
de acum trebuia ca toate să se înnoiască în viaţa cea nouă. Şi cel dintâi lucru
pe care ar trebui să-l înnoiesc a fost traducerea Bibliei, la care lucram. Căci
îmi ziceam: „Traducerea de până acum e făcută de omul cel vechi. Eu sunt un om
nou şi trebuie să am o nouă traducere făcută de omul cel nou. Am început
traducerea din nou, dar acum nu mai citeam Biblia cu întrebările de mai
înainte, când ziceam: Se poate? Să fie adevărat? etc., ci cu alte întrebări, şi
anume: Am eu ce spune cartea aceasta? Sunt eu ce spune ea? Dacă nu, de ce nu
sunt şi de ce n-am? Dacă da, slavă Domnului!
O întărire şi un început
Acum greutatea era
că eram singura persoană care începuse o viaţă nouă în felul acesta. Citisem şi
alte cărţi care întăreau cele de mai sus. Dar erau... cărţi. Aşa că am început
să mă gândesc: „viaţa asta e foarte frumoasă, dar cine ştie dacă nu e numai o
închipuire a mea, fiindcă am căpătat-o numai prin citirea şi cercetarea Bibliei!"
Dar acum fiecare verset mi se înfăţişa într-o lumină nouă. Şi versetul acesta
din Filipeni 4 mi-a venit în minte: „În orice lucru aduceţi cererile voastre la
cunoştinţa lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri". „Doamne", am zis
eu, „nu pot să spun că sunt un necredincios. Cred orice lucru din Cuvântul Tău,
dar nu ştiu dacă sunt pe calea cea bună. însă dacă îmi dai prilej să văd un alt
suflet venind la Tine, în acelaşi fel, voi fi deplin încredinţat că sunt pe
calea cea bună."
M-am rugat. După
trei luni, m-am pomenit, într-o dimineaţă, cu doi tineri de la Şcoala Militară
din Botoşani care m-au întrebat cum pot să fie pregătiţi pentru moarte.
„Fiindcă", ziceau ei, „trebuie să plecăm în curând pe front şi cine ştie
dacă nu vom muri! Şi trebuie să spunem adevărul că nu suntem gata de moarte.
Dumneavoastră ca preot trebuie să ştiţi cum poate fi cineva pregătit pentru
moarte",,Da", am zis eu, „bine că aţi venit acum, fiindcă dacă aţi fi
venit acum trei luni, n-aş fi putut să vă răspund la această întrebare. Domnul
Hristos a murit pentru păcatele voastre şi, dacă luaţi pentru voi acest fapt şi
vă daţi viaţa şi inima în mâna Lui, aveţi iertarea păcatelor chiar în această
clipă. Iar dacă vă duceţi pe front şi muriţi, Mântuitorul vă aşteaptă să vă
primească la El. Dar dacă vă veţi întoarce, veţi avea de făcut ceva pentru el
şi anume să spuneţi şi altora cum pot fi pregătiţi pentru moarte". S-au
bucurat de această veste. Au primit-o îndată şi s-au întors la cazarmă, spunând
celorlalţi că sunt mântuiţi şi că păcatele le sunt iertate. Unii i-au luat în
râs, alţii doreau să mai audă despre aşa ceva. Duminica următoare, au mai venit
cu alţii şi le-am spus adevărul şi lor. Unii din ei s-au hotărât pentru Domnul
şi, după câtăva vreme, era un număr destul de mare de suflete, cu care
petreceam fiecare duminică după masă împreună, de la ora două până pe la nouă
seara.
Aveam mult timp la
dispoziţie, aşa că am simţit nevoia unei schimbări. Fiindcă toţi eram tineri,
ne-ar fi plăcut să cântăm, dar nu ştiam ce să cântăm. Cântece din lume nu
puteam cânta, iar cântări creştineşti nu aveam nici una. Dar, printre cărţile
pe care le comandasem, la început, era şi o carte de cântări. M-am uitat prin
ea şi am văzut că erau foarte frumoase Într-adevăr. Păcat că erau în altă
limbă, nu în româneşte.
Acum însă obişnuiam
să mă duc la Mântuitorul cu toate problemele şi i-am zis: „Mântuitorule, vezi
în ce greutate mă aflu. Eu nu sunt un mare muzicant, dar Tu poţi să-mi dai
putere să traduc câteva cântări". M-am rugat astfel mai multă vreme, apoi
am încercat, şi, după multă trudă, am tradus o cântare şi apoi altele, în
duminica următoare, când au venit tinerii la mine, le-am spus că toate trebuie
să se înnoiască în viaţa cea nouă, chiar şi cântarea. Ca urmare, am început să
le cânt cântarea pe care o tradusesem. Le-a plăcut foarte mult şi, la ultima
strofă, au început toţi să cânte. Am cântat timp de o oră, încât au învăţat
cântarea pe dinafară, apoi s-au întors la cazarmă şi au cântat-o şi acolo.
Mulţi din camarazii lor au început să zică: .Asta-i frumos, aceştia se duc şi
petrec cu muzică duminica. Trebuie să ne ducem şi noi la petrecere". Au
venit să petreacă şi mulţi dintre ei s-au hotărât pentru Domnul. Aşa a fost
începutul.
Câteva fapte
izbitoare au făcut să se întindă mişcarea.
Una dintre ele a
fost întoarcerea la Dumnezeu a unui necredincios. Era un tânăr cult, dar care
nu credea în nimic. Prietenii noştri, la început, doreau să-l facă şi pe el să
vină să audă Evanghelia, dar el nu voia. Unul dintre cei care s-au hotărât
pentru Dumnezeu s-a îmbolnăvit. Doctorul i-a spus să mănânce miere, dar miere
nu se găsea în oraş în timpul războiului. El şi-a adus aminte că la mine
mâncase miere la ceai. A rugat pe prietenul lui necredincios să vină la mine şi
să-i aducă puţină miere. Necredinciosul nu voia să vină, căci zicea: „Omul
acela îşi are părerile lui, eu le am pe ale mele, şi nu vreau să mă cert cu
el". Dar prietenul lui i-a zis: „Dacă tu n-aduci vorba de credinţă, el nu
începe". „A, dacă e aşa", a zis el în cele din urmă, „am să mă
duc".
A venit, şi a mai
luat un alt prieten cu el. „Fiindcă" zicea el, „cine ştie, poate că
ajungem la ceartă din cauza părerilor noastre deosebite şi măcar să fim noi
doi, iar el unul". Când au venit, am început să vorbim despre toate: cum e
vremea, cum merge războiul, etc., dar nici vorbă despre credinţă. Prietenul
lui, care nu ştia nimic despre hotărârea camaradului său, şi-a zis: „Suntem în
casa unui preot. Vorbim despre toate, numai despre religie nu. Nu este frumos.
Trebuie să vorbim puţin şi despre credinţă, chiar dacă nu credem". Şi a
început să spună că „acum lumea nu mai crede în nimic". Fără îndoială,
m-am folosit de prilejul acesta şi am început să vorbesc despre Evanghelie.
Necredinciosul s-a supărat foc. A început să-mi spună o mulţime de lucruri
neplăcute.
Eu am aşteptat până
s-a liniştit şi apoi am început să vorbesc despre Mântuitorul. El a ascultat
foarte liniştit şi, la urmă, a zis doar atât: „De ce nu ni se spun astfel de
lucruri la şcoală?" „Pentru că", am zis eu, „n-au trecut prin ele şi
nu le au". Lui îi plăcea să citească. I-am dat o carte şi l-am rugat să
vină duminica viitoare şi să-mi spună dacă i-a plăcut.
în duminica
viitoare, când a venit, l-am întrebat despre carte. A spus că i-a plăcut foarte
mult şi că tot ce a găsit în ea era foarte adevărat. „Dacă e adevărat",
i-am zis eu „trebuie să iei o hotărâre". „Am şi luat-o", a răspuns
el. „Ce hotărâre?" l-am întrebat eu nerăbdător. „M-am hotărât pentru
Domnul Hristos". Ce bucurie pe noi, mai ales că el avea oarecare trecere
printre tovarăşii lui, ca unul care era citit. El, prin pilda lui, a adus şi pe
alţii.
Aveam şi un foarte
bun muzician, care a pregătit un cor. într-o zi, el era la carceră şi citea o
carte despre rugăciune. Un prieten al lui l-a văzut şi a început să râdă de el.
Apoi, a zis:„Dacă este adevărat că prin rugăciune se poate face atât de mult,
roagă-te ca diseară pe la ora şase să-mi dea drumul din carceră şi să mă duc la
Iaşi. Atunci am să mă întorc şi eu la Domnul". Muzicianul şi-a zis: De ce
n-ar putea face Dumnezeu lucrul acesta? Doar este spre slava lui". Apoi a
zis prietenului său:„Dorinţa ţi se va împlini". Apoi s-a retras pentru
câteva minute, s-a rugat într-un colţ şi a început să citească mai departe.
Spre marea mirare a
celorlalţi, pe la şase seara, a venit un soldat şi a zis: „L. e liber şi are
ordin să plece îndată la Iaşi". Ce răsunet a avut această întâmplare în
cazarmă! Fiecare a ştiut de ea. Duminica viitoare, şi mai mulţi au venit să
audă vestea Evangheliei. Aşa a început mişcarea
Lucrul la o şcoala normală
Când s-a terminat
războiul, doi dintre cei întorşi la Dumnezeu datorită întâlnirilor noastre
duminicale au fost nevoiţi să se ducă la şcoala normală de la B. să-şi
finalizeze studiile ca să se facă învăţători. Simţeau că trebuie să facă şi
acolo ceva pentru Domnul, dar nu vedeau ce. Nu puteau nici să predice, nici să
vorbească prea mult cu colegii lor despre Domnul Isus. Erau într-o mare
încurcătură.
Puteau însă să se
roage. S-au hotărât să se ducă pe malul râului, în pădure, şi să se roage. Au
spus Domnului cam aşa: „Doamne, Tu ştii că noi nu putem să predicăm şi nu putem
vorbi prea mult colegilor despre Tine. Dar Tu cunoşti sufletele din şcoala
aceasta şi nevoia lor de un Mântuitor. Te rugăm să faci pe cei ce sunt
frământaţi de gândul mântuirii să vină la adunarea noastră . Noi nu vrem să
vorbim nimănui şi nu chemăm pe nimeni". Aşa au şi făcut. După patru zile,
a venit la ei un coleg şi le-a zis: „Am băgat de seamă că în fiecare seară voi
vă duceţi în pădure. Puteţi să-mi spuneţi şi mie ce faceţi acolo?" Cei doi
au rămas cam încurcaţi, dar au spus: „Ce facem noi poate nu ţi-o plăcea".
„Ce anume?" a întrebat el. „Ei, ne rugăm şi noi". „Tocmai de asta am
nevoie şi eu", a zis el. „Cam bănuiam eu aşa ceva. Vreţi să mă lăsaţi să
vin şi eu cu voi?" „Cu siguranţă!" a fost răspunsul celorlalţi. Ce
bucurie a fost pe ei când au văzut că rugăciunea lor fusese ascultată aşa de
curând. Acesta a fost începutul. Apoi au venit şi alţii, aşa că, după o vreme,
erau destul de mulţi cei care se duceau frecvent şi se rugau.
Mulţi dintre ei
s-au întors la Domnul numai venind la această adunare de rugăciune. Fără
îndoială, n-au mai putut rămâne ascunşi acum. Colegii lor au auzit. Unora le-a
plăcut, altora nu. Se înţelege, nu prea le plăcea să se lase de păcat. Aşa că a
început, ca de obicei, o mică prigonire.
Câţiva colegi neîntorşi
la Domnul s-au hotărât într-o seară să se ducă după ei la adunarea de rugăciune
şi să arunce cu pietre în ei. Credincioşii au auzit, dar au luat hotărârea să
se ducă fără teamă, ca de obicei. S-au dus şi au început să se roage. Apoi au
venit cei neîntorşi la Domnul cu pietre în mâini. Cel ce se ruga i-a văzut
venind şi a început să spună în rugăciunea lui: „Şi acum, Doamne, ai milă de
cei ce vin cu gânduri rele împotriva noastră şi atinge-le inima". Deodată
cel care era în fruntea cetei a aruncat şapca şi pietrele jos, şi a
îngenuncheat şi el, mişcat de cuvintele rugăciunii pe care o auzise. Toţi
ceilalţi au făcut la fel. Astfel i-a izbăvit Domnul şi au avut o foarte bună
adunare de rugăciune în seara aceea. După două luni, au isprăvit şcoala şi a
trebuit să plece. S-au despărţit la gară, după o foarte frumoasă adunare de
rugăciune pe care au avut-o pe marginea râului pe o lună frumoasă, înainte de
venirea trenului, trenul care avea să-i împrăştie în lungul şi în latul ţării.
Iată încă o
întâmplare din viaţa lor. Unul dintre aceştia, necredinciosul de care am vorbit
la început, care era un bun creştin acum, era foarte sărac pentru că războiul
abia se terminase, înainte de izbucnirea războiului, unul dintre prietenii lui
i-a lăsat ca moştenire, în caz de moarte, un cufăr cu cămăşi pe care le-a dat
spre păstrare unui alt prieten care locuia prin apropiere. Proprietarul
cămăşilor murise, iar tânărul era acum stăpân pe ele. Gândul la aceste cămăşi a
pus aşa de mult stăpânire pe el, încât nu putea să mai vadă sau să se mai
gândească la altceva decât la cămăşi. Se gândea bietul om ce bine are să fie
când are să pună mâna pe ele! Dar în curând şi-a dat seama că gândul la cămăşi
era gata să ia locul Mântuitorului. Atunci a luat o hotărâre bărbătească. S-a
dus la prietenul lui, a luat cufărul cu toate cămăşile acelea frumoase şi a
venit pe marginea râului. A desfăcut cufărul şi a început să arunce în apă
toate cămăşile una câte una, numai ca să scape de gândul grozav care pusese
stăpânire pe el. „Şi astfel", zicea el, „am fost slobod. Mi-am căpătat iar
pacea tulburată de cămăşi. Era mai bine să fiu slobod şi cu Mântuitorul decât
cu cămăşile şi fără Mântuitorul. Din clipa aceea viaţa mea a fost plină de
bucurie şi putere. Mai târziu Domnul mi-a dat alte cămăşi în locul celor pe
care le pierdusem pentru El".
ÎNTOARCEREA
UNUI PREOT ŞI LUCRAREA SA
Tudor Popescu
de
la
Biserica
„Cuibul cu barză”
Cam pe vremea aceea
a trebuit să mă duc la Bucureşti ca să-mi tipăresc traducerea. Acolo aveam un
prieten preot. Era văduv. După moartea soţiei sale, îl frământa mult gândul să
aducă suflete la Domnul Hristos. Dar nu ştia cum. El auzise despre întoarcerea
mea şi despre lucrarea începută. Eram în corespondenţă. I-am scris câte ceva, dar
n-a înţeles nimic. Când am venit la Bucureşti, l-am văzut şi am început să stăm
de vorbă asupra Evangheliei. Nu putea pricepe că el, preot cum se cade şi
dintre cei mai buni, era un păcătos şi nu putea să creadă că el trebuie să se
întoarcă la Dumnezeu: era prea bun pentru aşa ceva! După multă vorbă şi
supărare din partea lui, a spus că vrea să mă audă predicând în biserica lui şi
că, dacă mai multă lume o să se întoarcă la Dumnezeu, „are să vadă". După
ce am predicat de câteva ori, mi-a spus că vrea să înceapă să predice şi el,
despre „întoarcerea la Dumnezeu". ,Bun", i-am răspuns eu, „dar
trebuie să fii întâi tu întors la Domnul". „N-are a face", a zis el,
„am să predic altora". Şi a început să predice.
Convingând pe alţii, s-a convins pe sine
Într-o duminică, pe
când predica şi zugrăvea grozăvia păcatului, a sfârşit prin a vedea grozăvia
propriului său păcat şi s-a întors la Dumnezeu prin propria sa predică, în timp
ce căuta să întoarcă pe alţii la Dumnezeu. De atunci a început să predice prin
puterea Duhului lui Dumnezeu. Venea lume din toate părţile. Biserica era plină,
dar nu se vedea nici un rod. „Ce va să zică asta?" mă întreba el într-o
zi. „Sunt întors la Dumnezeu, predic Evanghelia, dar nimeni nu se întoarce la
Dumnezeu". Eu i-am zis: „Vezi că unii din ascultători sunt foarte atenţi
la predică. Cheamă pe câţiva dintre ei la tine acasă marţi seara să vorbim cu
ei despre sufletul lor".
Pentru prima dată
ne-am adunat cinci persoane. După ce am vorbit mai mult asupra Evangheliei,
urmarea a fost lămurirea unui suflet. Acesta a fost începutul. Apoi au venit
alţii şi, în curând, odăiţa preotului a fost plină. La început lucram numai
pentru bărbaţi. Pe femei nu le lăsam să vină. Ele auzeau însă acasă de la
bărbaţii lor şi ne-au cerut voie să vină şi ele. Le-am spus să mai aştepte. Au
aşteptat, până când într-o seară au venit acolo fără să ne mai ceară voie. Aşa
că a trebuit să le vestim Evanghelia şi lor. Dar, în curând, odaia devenise
neîncăpătoare şi a trebuit să luăm sala unei şcoli. Acolo predicam amândoi, o
dată pe săptămână, şi venea multă lume să asculte Evanghelia. Mulţi s-au întors
pe atunci la Dumnezeu.
În acelaşi timp
mi-am tipărit traducerea Bibliei, apoi mai multe tractate şi cărţi pentru
înaintarea în viaţa creştină, precum şi publicaţia „Adevărul Creştin"
pentru evanghelizare. Mulţi şi-au pus pentru prima oară întrebarea dacă sunt
sau nu mântuiţi, şi unii dintre ei s-au întors la Dumnezeu prin citirea
tractatelor, cărţilor sau a publicaţiei.
Se înţelege că o
asemenea lucrare hotărâtă după Evanghelie nu putea să fie lăsată în pace de
marele vrăjmaş al sufletelor: Satana. El nu poate fi mulţumit şi nici n-a fost.
Ba încă a fost foarte furios şi a stârnit o mare împotrivire. Domnul a biruit,
măcar că prietenul meu a fost dat afară.
Mulţi dintre cei
întorşi la Dumnezeu au fost o dovadă minunată despre lucrarea Duhului în
sufletele lor. Unii din ei au învăţat carte numai ca să poată citi Noul
Testament.
Iată acum şi o
pildă despre felul cum lucra Duhul în suflete. Noi obişnuiam să învăţăm pe cei întorşi
la Domnul că, îndată ce s-au hotărât pentru Hristos, Satana are să vină să-i
încerce din nou, fiindcă nu-i place niciodată să urmăm pe Mântuitorul. „Când
faci ceva care ţine de omul cel vechi", ziceam noi, „Satana se bucură, dar
Mântuitorul e foarte trist". O femeie întoarsă la Domnul a luat aceste
cuvinte pentru ea. într-o zi, pe când mătura casa şi voia să pună nişte
perdele, iată că ele au căzut, înainte de întoarcerea ei, femeia se supăra foc
când i se întâmpla aşa ceva şi drăcuia şi blestema. Acum însă şi-a adus minte
că „lucrurile vechi au trecut" şi că era „o făptură nouă în Hristos".
S-a uitat împrejur şi, ca şi când Satana ar fi fost de faţă şi l-ar fi văzut,
i-a zis: „Nu zic, mă, nu zic! Degeaba vrei să mă faci să zic vorbe rele".
Apoi a încercat din nou să pună perdele. Dar iar au căzut. Atunci iar s-a
întors într-o parte şi a zis:,,Nu zic, mă, nu zic! Să faci tu ce ai vrea, nu
zic!" Iar a încercat să pună perdele. Dar înainte de a încerca, s-a uitat
la Domnul şi a zis în inima ei: „Acum, Doamne, e rândul Tău! El a încercat de
două ori! Ajută-mi Tu". Şi când a încercat din nou, perdelele nu au mai
căzut, iar femeia a lăudat pe Domnul pentru biruinţa câştigată.
Şi câte astfel de
pilde s-ar putea înşira!
Cuvântul într-o şcoală de fete
Voi încheia cu o
frumoasă dovadă despre puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Am fost rugat să dau
lecţii de religie într-o şcoală, unde erau mai multe fete de la ţară. La
început, nu voiam, fiindcă mă temeam să nu-mi pierd vremea vorbindu-le. Mai pe
urmă, am acceptat, în primele luni, a fost extrem de greu. Bietele fete n-aveau
nici o idee de Cuvântul lui Dumnezeu şi erau pline de credinţe deşarte. Am dat
fiecăreia un Nou Testament şi le-am rugat să citească în fiecare zi. Apoi am
început să citesc şi eu cu ele, căutând să le lămuresc un verset pe săptămână
prin întrebări şi răspunsuri. Se înţelege că, în toate aceste lecţii, căutam să
le pun înainte cât se poate de lămurit calea mântuirii. După câteva luni, totul
părea în zadar. Dar, la urmă, a început să se vadă ceva rod şi multe din ele
s-au hotărât pentru Isus. Clipele cele mai frumoase au fost la examenul de la
sfârşitul anului. Nu-mi plăcea să fac un examen, dar regula şcolii îl cerea.
Trebuia ca ele să înveţe în fiecare săptămână versetul pe care li-1 lămuream
când făceam lecţia. Aşa că acum ştiau multe versete pe dinafară. Pentru examen,
le-am spus să pregătească fiecare câte un verset, ca apoi să văd ce au înţeles
din el. în ziua examenului, am rămas mirat, cât de mult ştiau aceste fete
simple despre calea mântuirii. De pildă una din ele mi-a spus versetul 28 din
Matei 11: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da
odihnă." „Ce înseamnă asta?" am întrebat-o eu. „Ce înseamnă Veniţi la
Mine? „Ei", a răspuns ea, „înseamnă ce spune. Dumneavoastră staţi acolo şi
eu aici. Dacă îmi spuneţi să vin la dumneavoastră, pornesc îndată şi vin la
dumneavoastră". „Bine dar cum poţi să vii la Domnul Isus în felul
acesta?" „La fel, Domnul Isus este aici, chiar dacă nu-L vedem cu ochii
trupului. Aşa că n-avem nevoie să mergem cu picioarele ca să venim la El.
fiindcă El este aici. Doar îi pot spune că vin la El acum". „Dar ce
înseamnă să fii împovărat?" „Vedeţi dumneavoastră, noi de multe ori lucrăm
din greu aici. Şi câteodată avem de purtat lucruri cam grele. Am vrea aşa de
mult atunci să ne odihnim puţin. La fel e şi cu păcatele. Noi suntem împovăraţi
din pricina păcatului. Vina păcatului e foarte grea. Aşa că, venind la Isus cu
păcatele noastre, El ne iartă şi ne dă odihnă". „Dar tu ai venit la Isus?"
„Da!" „Când şi cum?" „în cutare zi, când vorbeaţi despre versetul
acesta, eu am făcut întocmai ce ne-aţi spus. Am văzut că eram vinovată din
pricina păcatului. Şi am zis Domnului: «Acum, Doamne, sunt împovărată. Vin la
Tine şi Te rog să-mi ierţi păcatele». Şi El mi le-a iertat". „De unde
ştii?" „Aşa a spus El". „A fost vreo schimbare în viaţa ta de
atunci?", Da. înainte spuneam minciuni, dar acum nu mai mint, înainte mă
mâniam, acum nu mă mai supăr, etc." „Cum poţi să faci aşa ceva?" „Cer
putere de la Domnul. El mi-o dă, eu o iau şi aşa birui". „Adevărat?",
am întrebat eu pe directoare, care era de faţă la examen.„Da, da", a
răspuns dânsa, cu lacrimi în ochi. „Eu am băgat de seamă că de la o vreme
fetele mele erau cu totul schimbate, dar n-am ştiut până azi că această
schimbare s-a făcut prin lecţia de religie".
Ce bucurie a fost
când am văzut că 20 de fete din 30 câte erau în clasă erau hotărâte pentru
Domnul Hristos. Într-adevăr, Evanghelia este vestită săracilor" şi e o
„putere a lui Dumnezeu pentru oricine crede".
*
* *
Mă opresc aici.
Cred că am scris destul ca să arăt că Domnul e acelaşi şi puterea Duhului este
aceeaşi azi ca şi în paginile Noului Testament. Lăudat să fie Numele Lui în
veci! S ă ne încredem tot mai mult în El. El este vrednic de încredere.
Şi acum, dragul meu
cititor, te întreb: ce ţi-au spus şi ce ţi-au adus ţie aceste rânduri? Dacă
eşti întors la Dumnezeu, hotărât că vei fi îmbărbătat văzând cât de minunat
lucrează Domnul. Şi nu mă îndoiesc că te vei ruga pentru această lucrare
începută de El.
Dar dacă nu eşti
mântuit, de ce n-ai vrea să fii tu mântuit acum, prietene dragă, după citirea
acestor rânduri? Mântuitorul e acelaşi şi tu ai nevoie de El, cum am avut şi
eu. El te iubeşte şi te aşteaptă să vii la El. Vrei tu să-L primeşti acum şi aici?
Să facă Domnul ca acesta să fie rodul citirii acestei „istorii adevărate"!
DUMITRU
CORNILESCU
TUDOR
POPESCU
În
istoria lui, Dumitru Cornilescu ne-a relatat deja cum s-a întors la Dumnezeu şi
preotul Tudor Popescu de la Biserica Cuibul cu Barză din Bucureşti şi despre
noul lui fel de a predica Evanghelia. El ne-a spus şi despre succesul mare pe
care l-a avut Tudor Popescu cu aceste predici şi despre împotrivirile pe care
le-au stârnit aceste predici din partea altor preoţi, dar nu ne-a spus care a
fost cauza acelor împotriviri şi cum s-au sfârşit ele. Ori, tocmai lucrul
acesta trebuie să-l afle cei ce vor să facă noi încercări de înnoire în
Biserica Ortodoxă.
Câţiva
preoţi din Bucureşti, probabil geloşi pe succesul de public enorm pe care-l
avea preotul Tudor Popescu, au început să-l acuze că ceea ce predică el este de
fapt protestantism. Le era însă greu să dovedească acest lucru, deoarece Tudor
Popescu se limita doar la explicarea Bibliei, şi le era greu să afirme că
explicarea Bibliei este protestantism. Preoţii aceştia trimiteau spioni la
Biserica Cuibul cu Barză, să noteze atent tot ce face preotul Tudor Popescu, în
speranţa că într-o zi acesta va spune ceva sau va face ceva care poate fi
dovedit a fi erezie.
În cele
din urmă, speranţa lor a fost împlinită. Preotul Tudor Popescu, atent la tot
ceea ce spune textul liturghiei, a observat într-o bună zi că are în acest text
o problemă. În textul liturghiei exista şi o rugăciune prin care preotul cerea
ca păcatele oamenilor să fie iertate datorită rugăciunilor pe care i le fac
sfinţii, în ceruri, lui Dumnezeu. Tudor Popescu şi-a zis: „Eu predic oamenilor,
după Biblie, că iertarea păcatelor noastre se face datorită jertfei Domnului
Isus pe cruce în locul nostru şi prin credinţa noastră în această jertfă. Cum
pot eu atunci să-I cer lui Dumnezeu să ne ierte păcatele pentru rugăciunile
sfinţilor? Aceasta este o contradicţie!"
Şi Tudor
Popescu a decis să sară în liturghie peste rugăciunea aceea. Omisiunea aceasta
a fost imediat observată de spionii prezenţi în Biserică. Cineva l-a întrebat
pe Tudor Popescu de ce a omis rugăciunea aceea din textul liturghiei şi el a
răspuns că a făcut-o deoarece el nu crede că păcatele noastre sunt iertate
fiindcă se roagă sfinţii pentru noi, ci sunt iertate pentru că a murit Domnul
Isus pentru ele.
Tudor
Popescu a fost imediat acuzat la Patriarhie că se face vinovat de erezia că nu
crede în funcţia sfinţilor de a mijloci pentru noi, şi că nu se închină la
sfinţi. Patriarhia i-a cerut atunci o explicaţie. Textul apărării pe care şi-a
făcut-o preotul Tudor Popescu este deosebit de instructiv şi de aceea îl redăm
în continuare în întregime. Mai târziu preotul Tudor Popescu a trebuit să-şi
facă încă o apărare, şi o vom retipări în continuare şi pe aceea.
APĂRAREA
ŞI MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ A PREOTULUI TUDOR POPESCU
de la biserica Sf. Ştefan (Cuibul
cu barză) din Bucureşti
Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,
La ordinul I.P.S.V.
Nr. 5429 a. c., cu respect ţin să răspund următoarele:
N’am fost în
necunoştinţă despre svonurile ce s’au răspândit cu privire la persoana şi la
acţiunea mea. Unele din cele svonite şi-au găsit loc în scris în „Noua Revistă
Bisericească". La cele scrise acolo, am răspuns - după părerea multora -
mulţumitor. Cunosc deasemenea insistenţele ce s’au pus pe lângă I.P.S. Voastră
pentru a lua măsuri contra mea. Din convorbirea avută acum câteva luni cu
I.P.S. Voastră, am înţeles ce greu v’a fost să rezistaţi atâtor şi atâtor
insistenţe. În sfârşit, rezistenţa a încetat şi s’a ajuns la măsuri.
Aceste măsuri n’au
fost însă din cele mai nimerite. Orice om a înţeles acest lucru, afară de
povăţuitorii I.P.S. Voastre. Cum se poate califica faptul că un preot nejudecat
şi neosândit se vede la un timp stingherit în slujba lui şi oprit de a predica?
Cu ce drept au fost aduşi peste el alţii, care să-l tulbure în slujba lui şi
să-l înlocuiască în predică? Pe cât cunosc eu din legiuirile bisericeşti,
preotul e mai mare în biserica lui. Chiriarhul are dreptul de a-l controla, a-l
judeca şi osândi, dacă l-a găsit vinovat cu ceva, dar să ia astfel de măsuri
vexatorii, constitue o nedreptate. Ţin să subliniez acest lucru.
E drept că cei ce
au slujit împreună cu mine au venit „din ordin", văz Doamne, în numele
dragostei creştine. Dar această dragoste n’a fost decât o curată făţărnicie. În
sf. altar slujeau împreună cu mine şi ne împărtăşeam din acelaşi potir, iar
după slujbă vorbeau cu oamenii împotriva mea, cum au făcut preoţii Georgescu
Silvestru şi Bunescu. Asta va să-zică dragoste? Dar şi cei ce au predicat,
aceeaşi făţărnicie au arătat. Cu câteva săptămâni înainte, mi-a vizitat
biserica Părintele Pisculescu, împreună cu Părintele Tudorache din Moldova, învoindu-se
ca Părintele Tudorache să vină în locul meu. (Acest lucru l-a spus pe faţă
Părintele Pisculescu la Societatea Clerului). În ziua de Intrarea în Biserică,
Părintele Pisculescu predică în locul meu şi după predică mă sărută. Ce fel de
sărutare e aceasta? Nu cumva sărutarea lui Iuda?
Cum se poate
interpreta altfel decât făţărnicie şi răutate, gestul Părintelui
Georgescu-Duşumea, care a avut ordin numai să slujească împreună cu mine, iar
sfinţia sa, din proprie pornire, predică în locul meu şi într’un ziar spune
neadevărul că a predicat cu învoirea mea? Ce va să zică asta? Aşa se procedează
cu un om pe care îl iubeşti, că dai peste el, provocându-i scandal în biserică?
Nu e nimic ascuns
care să nu iasă la iveală. S’a arătat cu prisosinţă făţărnicia şi răutatea
celor care au lucrat în numele I.P.S. Voastre. Fapta ce au făcut, va rămânea ca
o pată pe sufletele lor. Sunt sigur că au ştiut să vă informeze tendenţios,
mincinos, însă lucrurile stau aş» cum le spun eu aici şi nu altfel.
Ţin iarăşi să
luminez unele puncte din ordinul sus arătat. Dacă prin biserica românească se înţelege
biserica în care părintele Pisculescu este ridicat în slăvi, pentru că e
literat, nu pentru vre-o activitate bisericească; dacă prin această biserică se
înţelege biserica de astăzi amorţită, moartă în care cei ce intră în ea ca
slujitori nu caută decât un mijloc de trai sau folosul lor, - atunci desigur că
mă văd scos din ea. Dacă Dumnezeu, prin nemărginita Lui bunătate m’a adus la o
stare sufletească nouă, la o smulgere de sub robia atâtor păcate ce bântuiesc
pe cei ce se socot ceva în această biserică, atunci acest lucru m’a rupt de la
biserică. Dacă prin biserica de astăzi se înţelege societatea religioasă
condusă şi de oameni care nu calcă pe urmele lui Hristos, atunci da, sunt scos
din ea. Socot însă că biserica nu este o moşie căzută la sorţ pentru exploatare
de averi sau de măriri, ci un ogor în care fiecare are datoria să lucreze
pentru răspândirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Această Împărăţie nu se poate
răspândi însă de oameni care se gândesc la orice altceva, numai la Împărăţia
lui Dumnezeu nu.
Aşi fi dorit să am
deaface cu persoane care să se fi cercetat mai întâi pe ei înşişi, ca să vadă
cum stau în faţa lui Dumnezeu, care e judecătorul tuturora; şi să se fi întrebat
ce au lucrat ei până acum pentru Dumnezeu şi ce roade au adus. E lucru foarte
uşor să iei legea în mână şi să osândeşti pe altul; ar trebui însă ca cel ce
osândeşte să se gândească dacă nu cumva se osândeşte pe el însuşi. N’am văzut
acest lucru la aceia cari trebuiau să fie povăţuitorii mei şi care de fapt au
fost judecătorii mei, osânditorii mei. De altfel nici nu-mi făceam vre-o iluzie,
cunoscute fiindu-mi persoanele cu cari am avut deaface.
În ordinul I.P.S.V.
se vorbeşte de jignirea adusă sf. canoane cari cârmuiesc biserica. Mă întreb
dacă această expresie este în adevăr serioasă. Cunosc şi eu puţin aceste sf.
canoane. După cât cunosc eu, nu e cleric şi nu e mirean care să aibă cutezanţa
să spună că le-a ţinut pe toate; afară doar de cazul când nu le-ar cunoaşte.
Cine le-a ţinut şi le ţine pe toate, să ia piatra şi să arunce cel dintâi în
mine. Nu cumva însă şi aceste sfinte canoane merg pe ales? Nu cumva ele sunt
bune numai când e vorba să judece cineva pe alţii? Oh, mai multă sinceritate!
În ce priveşte închinarea
către Sf. Fecioară Maria şi către sfinţi, eu stau în formula generală ortodoxă,
care sună astfel: să te închini lui Dumnezeu, iar pe sfinţi să-i venerezi. Spre
deosebire de catolici, care aşa de des canonizează pe câte un sfânt, punându-l înaintea
lumii ca pe o fiinţă cu care să se aibă deaface şi să i se proştearnă, - şi de
protestanţi, care ignorează cu totul pe sfinţi, - biserica ortodoxă a găsit o
formulă fericită; şi această formulă e cea de sus. În ea se poate cineva mişca
liber. În această formulă stau, considerând orice altă învăţătură ca străină de
adevărata ortodoxie, chiar dacă în sprijinul ei s’ar aduce mărturii considerate
infailibile.
Şi e foarte drept
să fie aşa. Ne închinăm lui Dumnezeu pentru că e în tot locul, vede toate, aude
toate. Sfinţii, trecând în cer, n’au devenit prin aceasta dumnezei, ca să poată
asculta rugăciunile oamenilor din feluritele părţi ale pământului. Omniprezenţa
şi atotştiinţa n’o are decât Dumnezeu. Închinarea la sfinţi e chiar oprită de însăşi
sfinţii, care au fost inspiraţi de Dumnezeu.
Sutaşul Corneliu,
când a văzut pe sf. apostol Petru, „s’a aruncat la picioarele lui şi i s’a închinat.
Dar Petru l-a ridicat şi a zis: Scoală-te, şi eu sunt om!" (Fap. Ap.
10:25-26). Păgânii din Listra voiau să aducă lui Barnaba şi lui Pavel jertfe ca
unor zei, din pricina vindecării miraculoase a ologului. „Apostolii Barnaba şi
Pavel când au auzit lucrul acesta, şi-au rupt hainele, au sărit în mijlocul
norodului şi au strigat: Oamenilor, de ce faceţi lucrul acesta? Şi noi suntem
de aceeaş fire cu voi..." (Fap. Ap. 14:11-15). Răspunsul că acest lucru s’a
petrecut pe pământ, nu înlătură nicidecum adevărul cuprins în aceste lămurite
cuvinte. Undeva a fost sau este o biserică în care toţi sfinţii sunt pictaţi,
arătând cu degetul spre un singur loc: unde era pictat Isus Hristos, ca şi cum
ar fi vrut să spună ce a fost şi ce este El pentru noi şi pentru voi, numai Lui
datorăm totul, la El priviţi.
Rolul de
mijlocitori sau solitori către Dumnezeu, nu-l au sfinţii, ci numai Isus
Hristos. „Este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu
şi oameni: Omul Isus Hristos, care S’a dat pe Sine însuşi, ca preţ de
răscumpărare pentru toţi" (1 Tim. 2:5-6). Numai despre Isus Hristos se
spune că se roagă pentru noi: „De aceea şi poate să mântuiască în chip
desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentrucă trăeşte pururea
ca să se roage pentru ei" (Evrei 7:25).
Faţă de nişte
cuvinte aşa de categorice, se mai poate zice ceva? Ce autoritate mai mare se
poate aduce împotriva lor? Biserica? Dar Biserica poate ca să strice Cuvântul
lui Dumnezeu? Poate ea să-l răstălmăcească sau ca să mai adauge ceva la el? Pe
cine strică Cuvântul lui Dumnezeu, pe acela îl va strica Dumnezeu. Oare acest
Cuvânt nu e destul de clar? Se poate interpreta în felurite chipuri? Dacă în
practică, nu s’a ţinut socoteală de acest cuvânt, asta e altă socoteală.
În practică, închinarea
la sfinţi e foarte uşoară şi fără obligaţiuni morale. Adevărata venerare pune însă
obligaţiuni. Se închină la sfinţi orice om, dar de cinstit nu-l cinsteşte decât
acela care calcă pe urmele lui. E foarte uşor să arunci sfântului o închinăciune,
dacă însă viaţa ta nu se influenţează cu nimic din a lui, închinăciunea e o
bătae de joc. Câte persoane din cele ce iau parte la acatistele ce se fac prin
biserici, şi-au schimbat prin aceasta viaţa? Nici una. E drept că aceste
rugăciuni, numite acatiste, sunt producătoare de venituri, dar nu sunt
producătoare de viaţă creştinească. Şi tocmai, de aceasta avem nevoie.
Orice om cu mintea
întreagă recunoaşte uşor că cinsteşte pe sfinţi numai acela care calcă pe
urmele lor întru cât şi sfinţii au călcat pe urmele lui Hristos. Să ne
slăbească deci aşa zişii ortodocşi şi apărători ai ortodoxiei cu bătăile lor în
piept de dragul sfinţilor, când prin viaţa lor numai sfinţenia vieţii nu
urmăresc, numai la Isus nu privesc.
Dacă nu mă închin
la sfinţi, nu însemnează însă că nu-i cinstesc, nu-i venerez; nu însemnează
că-mi bat joc de ei. Ferească Dumnezeu! Departe de mine una ca asta!
Dimpotrivă, abia acuma când sunt hotărât la o viaţă după Evanghelie, abia acuma
îi înţeleg pe sfinţi, îi admir, îi laud şi-mi sunt chiar iubiţi. Şi înţeleg de
pildă cum au fost prigoniţi, le înţeleg puterea credinţei care nu-i lăsa să
facă compromisuri de conştiinţă şi le admir această credinţă care a fost mai
tare decât orice ameninţare, decât moartea chiar. În ce priveşte tăria
credinţei lor, ei au dat o admirabilă dovadă: şi-au dat viaţa, dar de Hristos
nu s’au lepădat. Au ales mai bine să moară, dar o minciună n’au vrut să spună;
căci uşor le-ar fi fost să spună în faţa autorităţilor că se leapădă de Hristos
cu gând ca apoi să-I slujească. Eu mă simt aşa de bine având acelaş Mântuitor
ca şi ei şi mă bucur că din mila lui Dumnezeu fac parte şi eu din turma lui
Isus Hristos, Bunul Păstor, turmă din care au făcut mai întâi ei parte şi acum
mă silesc a călca pe urmele lor ca să-mi facă parte şi mie Domnul de cel din
urmă loc din cerul Său. Lucru ciudat, pe când altă dată n’aveam nici o
pricepere pentru un martir, astăzi o am, îl înţeleg destul de bine. Mă simt -
dacă pot să zic aşa - alături de sfinţi în suferinţele lor pentru Hristos şi îi
admir bucurându-mă.
Că ei prin
rugămintele lor ne-ar mântui, asta n’o poate spune decât un om străin cu totul
de Evanghelia Domnului. Acolo se arată lămurit că mântuirea vine prin credinţa
în Isus Hristos, înţelegându-se credinţa vie, care cuprinde în sine şi faptele
bune, sau credinţă manifestată în fapte. „Ce să fac ca să fiu mântuit?" a
întrebat temnicerul din Filipi (Fap. Ap. 16:30); iar răspunsul a fost: „Crede în
Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta". Se poate un răspuns mai
lămurit în ce priveşte mântuirea? Şi ce citim în Fapt. Ap. 4:13? “În nimeni
altul nu este mântuire; căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în
care trebuie să fim mântuiţi", “în El (Is. Hr) vi se vesteşte iertarea
păcatelor" (Fapt. Ap. 13:38). „Toţi proorocii mărturisesc despre El că
oricine crede în El, capătă prin numele Lui iertarea păcatelor" (Fap. Ap.
10:43). „Credem că noi ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus"
(Fapt. Ap. 15:11). Sf. ap. Pavel rezumând în ce consta predica lui spune că ea
consta în „pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus
Hristos" (Fapt. Ap. 20:4). Am adus aceste locuri numai din Fapt. Ap. Aş
face o lungă înşirare de locuri dacă ar fi să aduc din tot Noul Testament. Cred
însă că acestea sunt deajuns.
— Da, dar sf.
tradiţiune învaţă altfel, poate, să zică cineva. Atunci, dacă e adevărată
această vorbă, sf. Scriptură se contrazice cu sf. tradiţiune. Aceasta e
concluzia. Dar se poate una ca asta? Poate Duhul lui Dumnezeu să se contrazică?
Dacă în adevăr sf. tradiţiune învaţă altfel, atunci una din două trebue să aibă
dreptate: sau sf. Scriptură, sau sf. tradiţiune, în nici un caz amândouă.
Atunci trebue să ne ţinem de una şi să lepădăm pe cealaltă. Pe care din două?
Iată la ce concluzii ajungem dacă mergem aşa!
E drept că cei mai
mulţi sunt stăpâniţi de o lene de judecată. Sunt totuşi şi oameni care se
silesc să judece logic şi în astfel de chestiuni.
În sprijinul
teoriei cu intervenţia sfinţilor se aduce mereu exemplul că pentru a ajunge la
ministru sau la rege, ai nevoie de protecţia altora, protecţie care-ţi prinde
foarte bine. Această protecţie nu e însă decât un bizantinism degrator. Să nu
punem în sarcina Domnului lucruri pământeşti oricât de des ar fi ele
practicate. Cum, adică şi la Dumnezeu merge pe protecţii? De aici şi vorba
scandaloasă, dar foarte răspândită că până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii.
Slavă Domnului că la Dumnezeu nu merge ca la oameni. Mântuitorul chiamă
deadreptul la El pe oricine: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi...".
Când ştiu că mă chiamă regele sau ministrul, mă bucur de asta şi trec peste
oricine. Intervenţiile strică demnităţii dumnezeeşti. Dacă şi în cer ar fi
nedreptatea intervenţiilor depe pământ, atunci acela n’ar mai fi cer. Avem
nevoe să fim cinstiţi şi demni. Când Isus mă chiamă deadreptul la El, mi-a dat
cu aceasta dreptul să am deaface cu El. Ba mai mult, El spune să fim aşa de
nedespărţiţi de El cum e o mlădiţă nedespărţită de tulpina ei, - căci
despărţiţi de El nu putem face nimic (Ioan 15:5). Se poate ceva mai categoric?
Şi totuşi în
Apocalipsă se vorbeşte de rugăciunile sfinţilor. Nu e rău să vedem cum se roagă
ei. În capitolul 6, v. 9-12 ei cer să vină mai degrabă judecata lui Dumnezeu
asupra locuitorilor pământului. Asta însemnează că ei se roagă pentru mântuirea
acestor locuitori sau pentru pedepsirea lor? Judecata e judecată, nu salvare,
mântuire. În alt loc se spune iarăşi de rugăciunile sfinţilor. Dar care este
urmarea acestor rugăciuni? Urgia pe pământ (cap. 8, v. 3-5). În alt loc sfinţii
se roagă preamărind pe Mielul (cap. 5:8-10).
Şi dacă totuşi
cineva e de altă părere şi vrea să şi-o ţină, n’are decât să şi-o ţină. În
atâtea şi atâtea lucruri oamenii au păreri deosebite! Sf. apostol Pavel
vorbeşte despre aceste păreri, cerând ca în lucrurile în cari suntem de acord
să le urmăm: „Şi dacă în vre-o privinţă sunteţi de altă părere, Dumnezeu vă va
lumina şi în această privinţă. Dar lucrurile în cari suntem de aceeaş părere,
să le urmăm" (Filipeni 3:15-16). Iată o vorbă în adevăr mare, care
trebueşte serios cumpănită.
De ce atâta zarvă
pe o chestiune ca aceasta? Şi cu ea, şi fără ea, dacă cineva rămâne tot în
păcatele lui, tot una este. Iată de ce eu n’am predicat niciodată ca cineva să
nu se închine la sfinţi; n’am spus oamenilor niciodată că ei nu se roagă pentru
noi. Eu n’am predicat şi nu predic decât - vorba sf. apostol Pavel - pe Hristos
cel răstignit şi viaţa noastră cu El. M’am oprit la acest punct. Stau pe
această primă poziţiune câştigată. Lupte alţii de pe alte poziţiuni, adică cu
alte lucruri. Totul este să aducem sufletele la Hristos. Dacă alţii le aduc,
predicându-le despre sfinţi, foarte bine; dacă nu, atunci de ce mai predică?
Predica mea a dat unele roade apreciabile. Dacă vrea cineva s’o imiteze, bine;
dacă nu, ea nu are pretenţia să fie normativă.
Ştiu că mi se poate
răspunde: Toate bune, dar de ce nu zici ca în carte: Otpustul, căci acela e cu
pricina. Am arătat până acum de ce. Mai întâi acest otpust n’a fost observat de
marele public, ci numai de clerici, şi numai din pricină că îl ştiu
mecaniceşte. Ei au dat atâta însemnătate acestui lucru, strecurând - după
părerea mea - ţânţarul şi înghiţind cămila. Făcuţi curioşi de preoţi, unii
oameni au venit în biserică şi au ascultat cu atenţie slujba. N’au găsit nimica
deosebit în ea. Şi totuşi schimbarea există. De ce mi-am permis-o? Pentrucă şi
alţii şi-au permis să facă schimbări. În ce liturghier găseşte răspunsul: „Prea
sfântă Născătoare de Dumnezeu mântueşte-ne pe noi"? Atunci numai eu fac
schimbare? Acest răspuns e ceva foarte vechi, aşa am apucat, vor spune unii. Că
e vechi sau nou, nu asta interesează. De când vechimea poate să fie un argument
pentru menţinerea unei abateri? Păgânii ar fi putut să susţină cu acest
argument păgânismul faţă de creştinism.
De ce ar fi o crimă
că eu mi-am permis să fac o schimbare şi să nu fie o crimă când alţii îşi
permit acelaş lucru? Că trebuia să am aprobarea Chiriarhului? Dar mă rog, ce
Chiriarh a dat vre-odată aprobarea pentru răspunsul de mai sus? Dacă mi s’ar fi
arătat această aprobare scrisă, atunci m’aşi fi simţit îndatorat să cer
aprobarea şi eu. Dacă întreaga slujbă a sf. liturghii se consideră inspirată,
cel puţin tot atât de inspirată ca şi sf. Scriptură, atunci cum la Sf.
Scriptură nu e permis să se adaoge sau să se şteargă ceva (Apocalipsul 22:18-19),
nici la sf. liturghie nu e permis aşa ceva. Eu am omis ceva din ea, ceilalţi au
adăogat, deci greşală e la fel. Din acest punct de vedere judecat lucrul, sau
toţi suntem îndreptăţiţi, sau toţi suntem vinovaţi. Această judecată poate fi
socotită un sofism, însă adevărul cuprins în ea cred că nu poate fi înlăturat.
Omisiunea e făcută
însă dintr’alt motiv, care mi se pare întemeiat. Singurul lucru ce-l urmăresc,
este să aduc sufletele la Hristos. Eu spun fiecărui om în parte: Omule, eşti un
păcătos pierdut. Hristos pentru păcătoşi a murit, ca să-i mântuiască. Crezi tu
cu adevărat în El? Eşti mântuit. Nu crezi? Eşti pierdut. Ce atitudine iei tu
faţă de acest Isus Hristos? Îl primeşti ca Mântuitor şi Stăpân al vieţii tale,
sau nu? Îţi dai tu inima şi viaţa ta Lui, sau nu? De asta atârnă vecinicia ta.
Hotărăşte-te să-L urmezi în totul pe El, sau nu te mai numi cu numele Lui.
Acesta e cuprinsul oricărei predici. Ce se întâmplă însă dupăce predica s’a
sfârşit? El aude că Hristos ne mântuieşte din pricină că sfinţii se roagă
pentru noi. Şi atunci ce se petrece în capul lui, mai ales că inima omenească e
aşa de îndărătnică? - Ia, mai lasă-mă părinte, cu credinţa sau necredinţa mea în
Hristos! Ce tot îmi ceri mie să mă hotărăsc să urmez în viaţă pe Hristos, că
de-asta atârnă vecinicia mea? Singur spui acuma că sfinţii se roagă pentru
mântuirea mea. La urma urmei d’aia sunt sfinţii, să se roage pentru mine. Ei au
atâta trecere la Dumnezeu! Voi face şi eu ce voi putea, bine că-i am pe ei
acolo unde se rânduiesc toate! - Vi se pare imposibil să se nască în capul
cuiva o astfel de cugetare? Mie nu mi se pare. Şi atunci ai şters dintr’un
condei tot ce ai urmărit prin predică.
Afară de asta. Avem
deaface cu un popor cu totul nepriceput în lucrurile religioase. Psihologia lui
e în multe privinţe la fel cu a copilului. Copilului trebue să-i înfăţişezi
noţiunile foarte simple şi foarte exacte. Dacă d. p. ideea de mântuire o legi
şi de Isus Hristos şi de sfinţi, în capul lui se face un talmeş-balmeş de nu
ştie ce să mai aleagă. Spun acest lucru din experienţa mea de câţiva ani. Numai
cine nu s’a lămurit în privinţa mântuirii şi n’a căutat să fie mai întâi el
mântuit şi apoi să ducă pe alţii la mântuire, n’a putut să constate adevărul
acestor spuse.
Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,
Ştiu că în
conştiinţa I.P.S. Voastre veţi da dreptate acestor spuse aici. Ştiu că veţi spune,
cum aţi mai spus, că am dreptate. Vă loviţi însă de formula din carte şi mai
ales de gurile unora şi ale altora. Piere ortodoxia! Se dărâmă ortodoxia! strigă
toţi aceia cari de mult i-au dat ortodoxiei cu piciorul, prin viaţa lor. Decât
ar striga aşa, mai bine şi-ar vedea de păcatele lor. Ortodoxia nu se ridică
prin oameni cari apără litera moartă a unor cărţi, fie ele cât de bune, ci prin
viaţa sfântă a celor ce slujesc ortodoxiei, adică lui Hristos. Oare toată ortodoxia.
să fie concentrată într’un otpust? Se pare că iau lucrurile în chip uşuratic.
Vă asigur însă că
le iau mult mai în serios decât toţi aşa zişii ortodocşi de fond. De n’aş fi
luat lucrurile în serios, nu mi-aş fi îngăduit acea omisiune depe urma căreia
ortodoxia românească vrea să mă excludă.
Să nu fie însă
vorba de altceva. E vorba de viaţa cari iese din predica Evangheliei, de
mişcarea ce s’a produs prin această predică, mişcare ce a întunecat aureola
atâtor suflete sterpe, cari cu tot numele lor mare n’au produs suflete pentru
Dumnezeu. Poate să fie la mijloc şi gelozia unora din preoţi. Această mişcare
dovedeşte că dacă se predă cineva Domnului şi-I slujeşte fără preget, sufletele
se adună. Şi atunci li s’a cerut unora şi altora să lucreze. La aceasta unii au
răspuns cu scuze, alţii cu insulte şi cu bănueli urâte. Mi se pare că acesta
este substratul întregei mişcări pornită contra mea.
Fie! Sunt gata
pentru orice. Am vrut să lucrez în sânul bisericei în care m’am născut şi am
crescut. Dar această biserică vrea să bage pe toţi în acelaş calapod. Pentru
unul însă acest calapod poate să fie larg, pentru altul strâmt, ceva libertate
nu strică. În alte biserici se admit curente cari nu pot să aducă decât înviorare.
Biserica românească, printr’o infimă minoritate care o reprezintă astăzi,
osândeşte un curent care nu i-ar fi fost decât de folos. Dacă infima minoritate
care reprezintă astăzi biserica, mă respinge, vina ei, adică a lor să fie. Eu n’am
ieşit singur din ea. În orice caz, cu voia lui Dumnezeu, eu îmi voiu continua
lucrarea. Dacă mişcarea provocată e dela Dumnezeu, nu va fi pe pământ putere
care s’o oprească; dacă nu va fi dela Dumnezeu, ea se va distruge, iar eu voi
fi ars în veci. Pomul se cunoaşte însă după roade. Roadele de până acum au
dovedit că Dumnezeu a lucrat, Îl voiu ruga mereu să nu-şi retragă binecuvântarea
Lui, mă voiu sili să sporesc în sfinţenia vieţii şi în râvnă pentru El, iar El
îşi va mări binecuvântarea. Sunt sigur de asta. El nu părăseşte pe ai Lui. Am
ţinut să fiu fără vină faţă de cei din biserica mea, să nu-mi impute adică
vreodată cineva că aş fi putut să lucrez şi în biserica mea, dar n’am vrut.
Faceţi I.P.S. Stăpâne,
cum vă va povăţui Cel de Sus, nu cei de jos. Spunându-vă aceste lucruri, mi-am
uşurat sufletul. Prin ele n’am voit să îngreuez sufletul celor ce le vor ceti
şi nu vor voi să vadă adevărul lor. Lumina îşi va face totuşi loc.
Cred că urmaşii,
când vor da peste aceste rânduri, vor zâmbi, văzând că pe o astfel de chestiune
se face atâta zgomot. Când Turcii erau la porţile Bizanţiului, Grecii se certau
amarnic pentru lucruri de nimic. Când această sărmană biserică se luptă pentru
cărări mai bune, oamenii cari cred că o slujesc, dau naştere la lupte fără
rost. Oh, e loc pentru toţi. Numai la lucru, nu la certuri, pentru chestiuni
care nu zidesc sufleteşte.
Sunt al I.P.S.
Voastre prea plecat şi supus serv.
(ss)
preot T. Popescu
Parohul
Bisericei Sf. Ştefan Cuibul cu barză din Bucureşti
26
Decb. 1923 Bucureşti
EXPUNERE
PE LARG
A
MĂRTURISIRII DE CREDINŢĂ A PREOTULUI
TUDOR
POPESCU
Înaintată
Sf. Mitropolii, după ce Consistoriul eparhial a primit poruncă să judece din
nou cazul asupra căruia îşi declinase competinţa şi-l deferise judecăţii Sf.
Sinod
Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,
Nu mi-am închipuit,
şi desigur nu-şi închipuia nimeni, că cele petrecute la biserica mea „Sfântul
Ştefan-Cuibul cu barză", vor da naştere la frământări şi turburări atât de
mari, cum vedem că se întâmplă. Fiindcă însă aceste frământări nu intră în
intenţiunea şi vederile mele, şi nici n’au pornit dela mine, mă văd dator să
spun din nou un cuvânt de lămurire.
Vă mărturisesc
deschis că atât de mare era dorinţa mea de a preveni orice neînţelegere şi
turburare între creştini şi preoţi, încât când am văzut că preoţii cari au
venit în biserica mea să oficieze şi să predice peste mine, au învrăjbit prin
atitudinea lor poporul, m’am simţit dator să declar public, că pentru a înlătura
turburarea şi vrajba, cari îmi sfâşiau inima de durere, sunt hotărât să nu mai
rămân preot la biserica „Sfântul Ştefan-Cuibul cu barză".
Protivnicii mei n’au
voit însă să se mulţumească cu aceasta şi să înţeleagă însemnătatea gestului
meu, căci au întrunit îndată clerul Capitalei la societatea „Ajutorul" şi
au aruncat acolo asupra-mi toate hulele, hotărând nici mai mult, nici mai puţin
decât caterisirea mea. Ei au comunicat acolo că au constituit, din iniţiativa
lor, un fel de tribunal bisericesc şi că mă vor supune unui interogator de
conştiinţă, ceeace au şi făcut.
Am fost gata la
chemarea ce mi s’a făcut la acest Tribunal şi am dat răspunsurile dictate de
conştiinţa mea, în faţa Dumnezeului meu, căruia slujesc. Aceste răspunsuri
puteau să încredinţeze pe cei ce ar fi voit să se încredinţeze, de sinceritatea
mea, de teama mea de a nu supăra pe Dumnezeu prin vre-un neadevăr, cum şi de
tăria convingerilor mele. Sufleteşte eram pregătit - cum de altfel sunt şi acum
- pentru orice.
Atât prin
declaraţia mea făcută în biserica „Sf. Ştefan-Cuibulcu barză", în momentul
când cei adunaţi acolo se apostrofau reciproc, cu strigăte pline de patimă şi
de ură, cât şi prin răspunsurile mele la întrebările comisiunei extralegale a
protivnicilor mei, eu doream să sfârşesc, pentru totdeauna şi cu orice
sacrificiu, cu o stare nenorocită care-mi sfâşia sufletul. Prin aceasta,
chestiunea dintre mine şi urmăritorii mei, s’ar fi putut închide, căci eu n’aş
mai fi avut nici o pretenţie să mai mă reîntorc ca preot la biserica „Sfântul
Ştefan-Cuibul cu barză", numai şi numai spre a înlătura turburările ce
vedeam că iau naştere între credincioşi şi între preoţi.
În loc însă ca
atitudinea mea să fie apreciată cum se cuvenea, protivnicii mei, mai ales de
astădată, se repeziră asupra mea, ca să mă scoată ei din biserică, condamnat şi
caterisit, ca pe un rătăcit şi ca pe un înşelător. De aceea am fost suspendat
oficial din serviciu, biserica a fost închisă, eu dat în judecata
Consistoriului, iar pe de altă parte au început să împrăştie împotriva mea tot
felul de acuzaţiuni şi calomnii, unele mai grave decât altele, ca şi cum în
toată biserica românească nu s’ar mai găsi un altul mai vinovat şi mai vrednic
de osândă ca mine.
În faţa acestei
situaţiuni, puteam eu să mai tac? Puteam eu să nu mă apăr? Din contră, era de
datoria mea să mă apăr şi am făcut acest lucru. În răspunsul ce am dat la
ordinul înalt Prea Sfinţiei Voastre No. 5429, căutând să pun lucrurile în
adevărata lor lumină.
Această întâmpinare
a avut darul - aşa cred eu - să împiedice o judecată pripită a Consistoriului
eparhial, n’a putut însă să împiedice pe protivnicii mei de a răspândi şi mai
departe tot felul de svonuri tendenţioase, acuzaţiuni nedrepte şi calomnii
răutăcioase.
Pentruca atât înalt
Prea Sfinţia Voastră să ştiţi ce trebue să credeţi cu privire la cele debitate
pe seama mea, cât şi oamenii să poată cunoaşte adevărul cu privire la
convingerile şi acţiunea mea, mă simt dator să scriu această scrisoare, pe care
V’o înaintez cu tot respectul cuvenit.
Înalt Prea Sfinţite,
Nu de mult am
publicat într’o revistă bisericească, procesul sufletesc prin care am trecut
acum câţiva ani în urmă, proces din care am eşit un om cu totul nou. („Noua
revistă bisericească" No 9-12, din 1923, pag. 124-130.) [1]
Am arătat acolo cum
dela un timp am început să iau în serios unele lucruri, cari ar fi trebuit să
ocupe primul loc în viaţa mea, dar nu ocupau. Am început adică să mă gândesc
serios la viaţa de dincolo, la judecata lui Dumnezeu, la Dumnezeu Însuşi, apoi
la starea mea faţă de Dumnezeu, la păcat, la iertare, la mântuire, la Isus
Hristos, la Evanghelie. Căci una e să înveţe cineva în şcoală despre aceste
lucruri, şi alta este să se gândească la ele ca pentru el.
În chipul acesta am
ajuns să-mi dau seamă de lucruri ce mi se păreau cu totul noui, am descoperit
de pildă că eu credeam în Dumnezeu, însă aveam despre El idei greşite. Mi-L închipuiam
pe Dumnezeu aşa de departe de noi, o fiinţă care nu se amestecă în lucrurile
omeneşti, sau nu se amestecă decât acolo unde vrea omul să se amestece, de
pildă într’o nevoie, sau când I se roagă cineva Lui, sau când e să se laude
omul cu ceva, ş.a. Însă, un Dumnezeu care să citească orice gând, s’audă orice
vorbă şi să cunoască orice faptă, nu era Dumnezeul meu.
Cum se descoperă însă
Dumnezeu în Scriptura Sfântă? El se descoperă acolo ca Dumnezeul cel viu şi
adevărat, ca Fiinţa care vede totul, aude totul, judecă totul. Eu însă nu prea
luam în serios aceste lucruri şi dacă le susţineam faţă de alţii le susţineam
nu din convingere, ci din pricină că eram preot. (Spun aceste lucruri despre
omul vechiu, care trăia în mine, pentru că trebuie să-l demasc, pentru ca să
rămână compromis şi mort.)
A venit însă timpul
când am luat în serios şi judecata lui Dumnezeu. M’am văzut în cugetul meu în
faţa Scaunului Lui de judecată, stând înmărmurit şi negăsind nici o scuză
pentru păcatele mele. Ceeace îmi mărea durerea, era că nu puteam să arăt nici
un suflet, pe care să-l fi câştigat pentru Dumnezeu. Sunt un nevrednic, mi-am
zis eu atunci; iar mai pe urmă şi un netrebnic. Însă eram un netrebnic care nu
voiam să mai rămân şi mai departe netrebnic, trăind în neştire pe pământ şi
neştiind încotro i se îndreptează paşii. Aşa s’a făcut că am ajuns să mă opresc
asupra noţiunei de „păcat". Şi aici eroarea în care mă aflam era înfiorătoare.
Consideram păcatul ca pe o nimica toată, ca pe un neînsemnat şi trecător defect
al omului şi nu al oricărui om. Puteam să privesc de sus pe anumite fiinţe
omeneşti, ca pe nişte păcătoşi; eu însu-mi nu intram în această categorie; sau
şi de intram, intram numai „din gură", în cugetul meu nu ziceam tot aşa.
Mi se părea că şi Dumnezeu nu poate să privească păcatul cu prea mare asprime.
El e bun şi iartă, îmi ziceam eu, cum îşi zic mulţi, ca să poată păcătui în
voie. Nici prin minte nu-mi trecea că El e şi drept şi pedepseşte. Vedeam
păcatele altora aproape bine, dar pe ale mele aproape deloc. Dar şi în privinţa
aceasta, Dumnezeu, în bunătatea Lui, m’a luminat. Cercetând Cuvântul lui
Dumnezeu şi gândindu-mă mai serios, am văzut că păcatul însemnează mai întâi o
neascultare de Dumnezeu, apoi o înstrăinare de Dumnezeu, de cele mai multe ori
o vrăjmăşie faţă de Dumnezeu sau o nepăsare revoltătoare şi în cele din urmă
chiar o tăgăduire a lui Dumnezeu. Am ajuns să descoper cu uimire că Dumnezeu nu
face deosebirea pe care o fac oamenii între păcate, mari şi mici. În acelaş iaz
de foc aruncă şi pe ucigaşi ca şi pe toţi mincinoşii (Apoc. 21:8). Păcatul nu e
un defect trecător al omului, ci chiar elementul lui de viaţă. El nu e ceva întâmplător
în viaţă, ci ceva din nenorocire foarte obişnuit, deci lumea nu se mai împarte
în păcătoşi şi nepăcătoşi, căci toţi au păcătuit, nu este nici unul aşa cum
vrea Dumnezeu să fie, adică fără păcat (Romani 3:9-18). Şi am mai luat seamă
cât de timpuriu începe să se arate păcatul la om. Încă de la vârsta de doi ani
începe să mintă şi să n’asculte, adică să fie încăpăţânat. Nu-mi venea deloc
uşor, dar a trebuit să intru în categoria păcătoşilor şi încă cu o deplină încredinţare.
Nu mi-a venit atunci să osândesc cu înverşunare pe nici un beţiv, sau
desfrânat, sau altfel, căci în aceleaşi împrejurări ca ei, eu n’aşi fi fost mai
bun. Am luat în mână oglinda pe care ne-o pune Dumnezeu în faţă, adică
poruncile Lui şi am văzut că într’un fel sau altul pe toate le-am călcat. Dacă
ar fi să iau numai păcatele înşirate de Sf. Apostol Pavel în epistola către
Galateni (5:19-21), pe toate le-am săvârşit, într’un fel sau altul:
„Preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria,
vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, certurile de partide,
pizma, uciderile, beţia, îmbuibarea şi alte lucruri asemănătoare cu
acestea" (Galateni 5:19, 21). Şi de ar vrea fiecare om să gândească serios
la aceste lucruri, ar ajunge la acelaşi rezultat. Atunci am văzut că fiinţa
omenească nu e decât o ruină vrednică de dispreţ faţă de ceeace trebue ea să
fie şi faţă de ceeace a făcut Dumnezeu la început pe om. Ba mai mult. Am
descoperit în Cuvântul lui Dumnezeu, că Dumnezeu priveşte această stare ca o
stare de moarte. Faţă de El, omul e mort prin păcate şi fărădelegi (Efeseni 2:1
ş.a.). Nu mi s’a mai părut deloc nedrept ca Dumnezeu să arunce în osândă o întreagă
omenire, care s’a depărtat de El. Sunt oameni cari se gândesc la aceste lucruri
şi le iau în serios. Aceştia încep să caute scăpare şi o află.
Dar sunt şi oameni
cari trăiesc în neştire, fie din pricină că nu le-a deschis nimeni capul, fie
din alte pricini. Aceştia nu caută scăpare şi deaceea nici nu o află. Ajungând
eu să pricep ce este păcatul, am început să mă feresc de păcat. Abia atunci am
văzut în ce lanţuri mă înfăşurase. Primul păcat cu care am dat piept a fost
minciuna. Oh, numai după ce te hotărăşti s’o rupi cu ea, vezi ce grozavă
stăpânire are asupra omului! Şi aşa este cu orice păcat. Oricine poate să
experimenteze acest lucru. Aceasta a fost pentru mine o dovadă şi mai tare, că
în adevăr eram rob păcatului ca oricare altul. Era vorba acuma şi de atâtea
păcate ale trecutului; şi de puterea păcatului ce apăsa asupra mea; dar şi de
nesiguranţa vieţii şi apropierea pe neaşteptate poate a clipei când aveam să văd
dreptatea lui Dumnezeu, adică osânda. Puteam să mai stau nepăsător? Puteam să
nu caut cu tot dinadinsu o eşire din starea aceasta? Şi slavă Domnului,
scăparea am aflat-o: în „Isus Hristos".
Cercetând acuma
Evanghelia ca pentru mine, am priceput rostul venirea Mântuitorului pe pământ
şi mai ales însemnătatea jertfei Lui depe cruce. Am văzut că El a fost rânduit
să fie prin sângele Lui jertfă de ispăşire a păcatelor tuturor oamenilor. În
moartea Lui, păcatul îşi primeşte osânda, deci dreptatea lui Dumnezeu se împlineşte,
iar păcătosul poate să fie scăpat dacă primeşte această jertfă ca făcută pentru
el, adică dacă crede în El. Cuvintele Sft. Apostol Petru, sunt clasice: „El a
purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn" (1 Petru 2:24). „Pe Cel ce
n’a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi" ([2] Corinteni
5:21). „Şi S’a răstignit pentru noi", adică în locul nostru, zicem în
Simbolul Credinţei. Tot în Evanghelie se vede că cine crede e mântuit şi că
mântuirea e un har pe care îl dă Tatăl ceresc tuturor celor ce cred în Cel pe
care L-a trimis El, adică în Isus Hristos. Mi s’a lămurit astfel ideea de
mântuire, cum şi calea prin care poate să fie omul mântuit de Isus Hristos. Oh,
dar cine nu e gata să spună că aceste lucruri le crede de mult! Însă credinţa
celor mai mulţi, nu e credinţă, cum n’a fost altădată nici a mea. Ea e doar o
părere, o închipuire, o amăgire. Trebuie o credinţă, care să umple întreaga
noastră fiinţă. Din această credinţă prin care se capătă siguranţa iertării şi
a primirii înaintea lui Dumnezeu, poate să iasă o recunoştinţă şi o iubire faţă
de Cel ce este „Mântuitorul lumii", sau mai bine al fiecărui om, care
crede în El. Din această primire prin credinţă a iertării, poate să iasă o
predare în mâinile Lui, sau o primire a Lui, în inima celui ce crede, ca de
atunci să facă voia Lui. Pe această cale intră Isus în sufletul credinciosului
şi-Şi întemeiază acolo Împărăţia Lui: „Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este
în lăuntrul vostru" (Luca 17:21). Aşa se ajunge la ceeace se spune de
atâtea ori în „ectenie": „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o
dăm". De acum adevăratul credincios care a primit pe Isus în inima lui ca
Mântuitor şi Stăpân al lui, are să asculte în totul de El şi numai de El. Orice
gând, îl va trece de acum pe dinaintea Stăpânului, pentru orice vorbă ce va fi
să grăiască sau pentru orice faptă ce va fi să facă, va întreba mai întâiu pe
Stăpânul dacă îi dă voie sau nu. Aşa se stabileşte legătura mult dorită între
credincios şi Mântuitorul lui. Şi cu cât legătura aceasta este mai strânsă, cu
atât mai minunată este viaţa ce iese din ea. El cultivă acum această legătură,
cetind în fiecare zi Cuvântul Evangheliei, fiind Cuvântul lui Isus; se roagă în
fiecare zi ca să i se dea puterea de care are nevoie ca să biruiască ispita şi
păcatul; nu lipseşte de unde se predică Cuvântul Evangheliei, ca să se lumineze
şi să se întărească tot mai mult; caută să facă în toată clipa ce-ar face Isus,
dacă ar fi în locul lui.
Isus ajunge totul
pentru credincios. Religiunea nu e pentru el lucru de a doua mână, ci cel
dintâiu şi mai însemnat lucru din viaţă. Lumina Evangheliei străbate toate
cutele inimei lui. Viaţa întreagă şi-o petrece în faţa ochilor lui Dumnezeu şi
se bucură mult de aceasta. Iubeşte acum ce iubeşte Dumnezeu, urăşte ce urăşte
Dumnezeu. Viaţa îşi află o ţintă ce întrece tot ce poate fi ţintă pe pământ, în
Dumnezeu. Trăind această viaţă, credinciosul se face părtaş la atâtea şi atâtea
minunate făgăduinţe ale lui Dumnezeu. Unele din aceste făgăduinţe se împlinesc
aici într’un chip uimitor, căci Dumnezeu se ţine de cuvânt; altele şi cele mai
minunate, îşi aşteaptă împlinirea dincolo.
Iată, înalt Prea
Sfinţite, pe scurt, ce s’a petrecut cu mine. Iată foarte pe scurt convingerile
şi vieaţa la care am ajuns. La acestea se rezumă toată predica şi activitatea
mea. Dacă ar fi să întreb acum pe orice om nepărtinitor, ce rău a găsit în
toate acestea, ce lucru neadevărat, ce lucru osândit de ortodoxie, nu ştiu de s’ar
găsi cineva să susţină o vorbă împotrivă. Oare ortodoxia spune altfel decât că
toţi oamenii sunt păcătoşi? Oare ortodoxia îndeamnă pe oameni să rămână în
păcate? Oare ortodoxia spune că Dumnezeu nu vede toate, nu aude toate, nu
pedepseşte toate, nu răsplăteşte toate? Oare ortodoxia tăgădueşte judecata lui
Dumnezeu? Ortodoxia tăgădueşte divinitatea lui Isus Hristos? Tăgădueşte ea că
Domnul Isus Hristos s’a răstignit pe cruce pentru păcatele noastre? Tăgădueşte
ea iertarea celui ce crede? Nu cere ea o viaţă dată în întregime lui „Isus
Hristos"? A renunţat oare ortodoxia la o viaţă sfântă? Osândeşte oare
ortodoxia pe omul care a cetit Cuvântul lui Dumnezeu, cu dorinţa să facă ce a înţeles
din el? Opreşte oare ortodoxia pe om de a se ruga în orice timp şi în orice loc
ca să capete dela Dumnezeu puterea de a birui ispita şi păcatul? Spune oare
ortodoxia ca omul să trândăvească în pat, în timp ce în biserică se slujeşte
sau se predică? Condamnă oare ortodoxia predica despre Isus Hristos şi primirea
Lui ca Stăpân al inimii şi vieţii noastre? Spune oare ortodoxia că Evanghelia e
o carte bună doar ca să stea pe Sfânta masă îmbrăcată în aur şi în argint, bună
numai ca ideal, dar nu ca să fie trăită, experimentată?
Atunci, făcând
aceste lucruri, m’am abătut eu cu ceva de la ortodoxie?
Cartea mea de
predici stă martoră ca să dovedească sistemul meu de a gândi şi de a lucra. S’a
găsit în ea ceva neortodox?
Acesta este, înalt
Prea Sfinţite, punctul de căpetenie în toată discuţia. Aceasta este poziţia pe
care stau. De pe această poziţie nu mă mai poate clinti nimeni şi nimic, nici
chiar moartea. Să se declare făţiş că această poziţie nu este ortodoxă. Cine ar
face un astfel de lucru, n’ar dovedi decât că e un vrăjmaş al lui Hristos, un
rătăcit, un necredincios. Pe această poziţie cum să nu primesc să fiu atacat?
Oricine vrea să mă atace pe această poziţie, n’are decât s’o facă, eu primesc
bucuros lupta, pentru că ştiu în cine cred (2 Timotei 1:12).
Satana este însă
marele meşter. El ştie cum să sucească şurupul. A şters dintr’un condei tot
adevărul trăit şi predicat de mine şi a îndreptat privirile oamenilor într’acolo
unde a vrut el, ca să-şi ajungă scopul lui: anume spre închinarea către sfinţi,
ca şi cum eu altceva n’aş avea de predicat, decât lucrul acesta, ca şi cum cu
această închinare sau neînchinare aşi lucra eu în biserică. Mincinosul acesta
de la început a fost un mincinos şi tată al minciunii şi ucigaş. El a făcut din
această chestiune un lucru care să irite şi să agite spiritele. E meşteşugul
lui acesta. El a văzut că i se smulgeau din mână unele suflete şi atunci a sucit
şurupul, îndreptând privirile spre lucrurile cu care el poate să aducă vrajbă
şi turburare. Nu pot să nu dau pe faţă acest vicleşug. Eu trebue să strig în
gura mare: Nu vă turburaţi oameni buni. Nu în aceasta stă lucrul meu, în a îndemna
adică lumea să se închine sau să nu se închine la sfinţi. Şi cu aceasta, şi
fără aceasta, dacă omul rămâne în vechile lui păcate, n’am făcut nimic. Ce zor
am eu să mă leg de sfinţii lui Dumnezeu? Isus Hristos trimiţând pe apostoli în
lume, le-a poruncit să predice nu despre sfinţi şi nici împotriva sfinţilor, ci
Evanghelia şi iar Evanghelia. Iar Evanghelia însemnează vestea bună despre
mântuirea prin Isus Hristos. Acest lucru mă silesc şi eu să-l fac. Vreau să
stăruesc asupra acestui punct, încât să nu mai rămână nimeni care să gândească
altfel. Nu vreau să mă pogor deloc depe stânca pe care stau, nu vreau să ies
din poziţia în care sunt întărit, oricât m’ar sili la aceasta protivnicii mei.
Aşi vrea să scriu aceste lucruri cu litere de foc, ca să nu se mai şteargă
niciodată şi să intre oricui la inimă.
Şi dacă a venit
acuma chestiunea cu „veneraţia sfinţilor", aceasta e o chestiune care mă
priveşte pe mine personal. Chiar în privinţa aceasta, n’am ieşit din formula
generală ortodoxă. În privinţa aceasta, iată ce am declarat eu:
„În ce priveşte închinarea
către Sf. Fecioara Maria şi către sfinţi, eu stau în formula generală ortodoxă,
care sună astfel: Să te închini lui Dumnezeu, iar pe sfinţi să-i venerezi... În
această formulă stau, considerând orice altă învăţătură ca străină de adevărata
ortodoxie... Dacă nu mă închin la sfinţi, nu însemnează însă că nu-i cinstesc,
că nu-i venerez; nu însemnează că-mi bat joc de ei. Ferească Dumnezeu! Departe
de mine una ca asta! Dimpotrivă... Eu n’am predicat niciodată ca cineva să nu
se închine la sfinţi; n’am spus oamenilor niciodată că ei nu se roagă pentru
noi. Eu n’am predicat şi nu predic decât - vorba Sf. Apostol Pavel - pe Hristos
cel răstignit şi viaţa noastră cu El... Totul este să aducem sufletele la
Hristos. Dacă alţii le aduc, predicându-le despre sfinţi, foarte bine; dacă nu,
atunci de ce mai predică?"
Cred că lucrurile
sunt nu se poate mai clare.
Protivnicii mei s’au
priceput însă - le-o recunosc - să le întortocheze, să speculeze această
chestiune şi să asmute lumea împotriva mea. Încă odată le strig, însă sus şi
tare: Nu cu această chestiune lucrez eu. Eu fac cunoscut lumei pe Hristos şi
viaţa cu El. Arătaţi-mi că aceasta este un lucru rău. Iată ce le cer.
Dovadă că aceasta
este o chestiune de conştiinţă ce mă priveşte pe mine personal, e că n’am
modificat nimic din cântările de la strană, n’am refuzat nimănui nici o slujbă,
n’am părăsit practicele moştenite. Ar fi fost necesar să se întreprindă o
anchetă în enorie, ca să vadă, în ce puncte am îndepărtat eu lumea dela obiceiurile
ei religioase. Cui nu i-am slujit eu slujba care mi s’a cerut? (Afară doar de
cazul când cineva a venit la mine cu rugăciuni cari mi se păreau urâciuni
pentru Dumnezeu, ca de pildă cu iubirea cutăruia de cutare, cu ură, cu
despărţire, cu câştig la loterie, cu închirieri de casă, cu izbândă asupra
vrăjmaşilor, ş.a. Aşa n’am primit. Altfel am făcut tot.) N’am pierdut însă
niciodată din vedere că Hristos nu m’a trimis să slujesc, ci să predic, nu să
citesc rugăciuni, ci să învăţ. Am socotit deci ca cea dintâi datorie a mea să
predic Evanghelia şi o voiu socoti cât voiu trăi. Dacă a predica Evanghelia însemnează
a te abate de la ortodoxie, atunci da, sunt un abătut, un rătăcit. Eu cred însă
că sunt rătăciţi toţi acei cari nu cred în Evanghelie, n’o trăesc şi nu o
predică.
Nu sunt, înalt Prea
Sfinte, nici catolic, nici protestant, nici adventist, nici orice altceva, ci
sunt un ortodox, care am luat în serios Evanghelia Domnului. De n’ar fi fost
aşa, de mult aşi fi părăsit biserica ortodoxă, spunând-o pe faţă. Am avut din
contră convingerea că făcându-mi slujba mea, păstrând practicele existente,
voiu putea lucra cu Evanghelia Domnului, în sânul bisericei mele. Acest lucru
l-am făcut până acum, hotărât să nu părăsesc biserica ortodoxă decât dacă voiu
fi scos din ea de cei ce se pretind ortodocşi.
Şi acum văd că
trebue să mă ridic împotriva abuzurilor cari sunt în biserica ortodoxă. Nu am
voit să fac lucrul acesta. Eu îmi vedeam liniştit de lucrul meu. Alţii mă
silesc să-l fac, cu toate că eu nu urmăresc reforma bisericei româneşti, ci
reforma sufletului omenesc luat individual şi anume prin Evanghelie. Când am
fost la Înalt Prea Sfinţia Voastră şi m’aţi întrebat dacă sunt ortodox, eu v’am
răspuns că este o ortodoxie istorică, a vremurilor de demult şi este o
ortodoxie actuală, arătându-vă cu aceasta că în deplin acord cu cea veche, sunt
în desacord cu cea nouă, adică cu abuzurile cari au pătruns în biserica
ortodoxă şi care trebuesc înlăturate şi stârpite. Dar acest lucru nu se poate
face decât printr’o lucrare de luminare a poporului pe baza Evangheliei, lucru
ce trebueşte făcut neapărat şi cât mai curând. Nu sunt atât de naiv încât să
cred că simplificându-se unele forme, cum e dorinţa unanimă între preoţi, s’a
făcut cine ştie ce lucru mare. Negreşit că şi aceasta ar fi ceva, întrucât s’ar
da putinţa unora din preoţi să se mişte mai liber. Însă fără o reformare a
sufletului omenesc luat individual, fără o naştere din nou căpătată aşa cum o
arată Evanghelia, nu s’a făcut şi nu se va face mai nimica. O vânare după vânt,
cum zice „Eclesiastul" şi atâta tot. Cred însă că Dumnezeul părinţilor,
moşilor şi strămoşilor noştri, n’a părăsit de tot pe acest sărman popor
românesc, care pătimeşte amarnic din pricina atâtor păcate şi nelegiuiri, nu l-a
părăsit de tot, ci va ridica din mijlocul lui oameni nebuni pentru Hristos,
care slujindu-i Lui şi predicând Evanghelia, vor sluji neamului lor. Numai prin
predicarea Evangheliei vine mântuirea omului şi a popoarelor, prin altceva nu.
*
* *
Trebue să fiu însă
drept şi să recunosc că acei preoţi din Capitală cari s’au mişcat împotriva
mea, cerând să fiu condamnat şi exclus din biserică, au dreptate din punctul
lor personal de vedere. Ei şi-au dat seama că prin activitatea mea şi prin
felul cum privesc eu lucrurile, se loveşte - chiar fără să vreau eu - în
interesele lor, aşa cum au transformat prin abuz, rolul bisericei ortodoxe şi
al preotului ortodox.
Sub pretext că
sfinţii ar fi „mijlocitori" şi „solitori" către Dumnezeu pentru toate
nevoile omeneşti, chiar împotriva învăţăturei exprese a Sfintei Scripturi, că „este
un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul
Isus Hristos, care S’a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru
toţi", s’a statornicit şi s’a întărit abuzul cu rugăciuni şi închinare la
diferiţi sfinţi, ba câte odată pe specialităţi, ca să intervină la Dumnezeu
pentru tot felul de nevoi ale oamenilor, în urma rugăciunilor din partea
preoţilor.
Cu privire la
aceasta am scris în întâmpinarea mea: “În practică, închinarea la sfinţi este
foarte uşoară şi fără obligaţiuni morale. Adevărata venerare pune însă
obligaţiuni. Se închină la sfinţi orice om, dar de cinstit nu-l cinsteşte decât
acela care calcă pe urma lui. Câte persoane din cele cari iau parte la
acatistele ce se fac prin biserici, şi-au schimbat prin aceasta viaţa? Nici
una. E drept că aceste rugăciuni, numite acatiste, sunt producătoare de
venituri, dar nu sunt producătoare de viaţă creştinească. Şi tocmai de aceasta
avem nevoie".
În întâmpinarea mea
mai arătam şi cum această învăţătură cu intervenţia sfinţilor, poate să facă
chiar rău: „Eu spun fiecărui om în parte: Omule eşti un păcătos pierdut.
Hristos pentru păcătoşi a murit, ca să-i mântuiască. Crezi tu cu adevărat în
El? Eşti mântuit. Nu crezi? Eşti pierdut. Ce atitudine ai tu faţă de acest Isus
Hristos? Îl primeşti ca Mântuitor şi Stăpân al vieţii tale, sau nu? Îţi dai tu
inima şi viaţa ta Lui, sau nu? De asta atârnă veşnicia ta. Hotărăşte-te să-L
urmezi în totul pe El, sau nu te mai numi cu numele Lui. Acesta e cuprinsul
oricărei predici. Ce se întâmplă însă după ce predica s’a sfârşit? Omul aude că
Hristos ne măntueşte din pricină că sfinţii se roagă pentru noi. Şi atunci ce
se petrece în capul lui, mai ales că inima omenească este atât de îndărătnică?
Ia, mai lasă-mă părinte, cu credinţa sau necredinţa mea în Hristos! Ce tot îmi
ceri mie să mă hotărăsc să urmez în viaţă pe Isus Hristos, că de asta atârnă
veşnicia mea? Singur spui acum că sfinţii se roagă pentru mine. Ei au atâta
trecere la Dumnezeu! Voiu face şi eu ce voiu putea; bine că-i am pe ei acolo
unde se rânduesc toate... Şi atunci se şterge dintr’un condei tot ce-ai urmărit
prin predică".
În realitate,
abuzul amintit cu închinarea la sfinţi şi cu intervenirile lor la Dumnezeu, a
luat aşa de mari proporţii, cu acatistele, paraclisele, icoanele făcătoare de
minuni şi altele, încât a schimbat aproape cu totul caracterul activ şi
moralizator al bisericei, transformându-i menirea, pentru ca în schimb preoţii
să poată câştiga bani din rolul ce şi-l iau de intermediari pentru îndeplinirea
dorinţelor oamenilor de către sfinţi sau de către vre-o icoană făcătoare de
minuni.
Atât de mult s’a
transformat rolul bisericei şi al preotului din cauza acestui abuz, încât
astăzi la noi se pare că Mântuitorul n’ar fi trimis pe apostoli şi pe urmaşii
lor în lume să înveţe pe oameni şi să-i boteze în creştinism, îndemnându-i la o
viaţă creştinească, ci i-ar fi trimis ca să se roage la toţi sfinţii, având
monopolul rugăciunilor; iar biserica, în loc de instituţie de învăţătură, să
fie în esenţa ei instituţie de rugăciune, al cărei monopol l-ar avea numai
preotul, iar omul nu e obligat la altceva, decât numai la plata către preotul
care se roagă.
Cine nu vede că
prin sistemul acesta, bisericii i se schimbă cu totul rostul ei, iar renaşterea
şi reînvierea religioasă devin ca şi imposibile? La acest rezultat scandalos,
pe care poporul în înţelepciunea lui l-a caracterizat cu zicătoarea că „până la
Dumnezeu te mănâncă sfinţii", s’a ajuns bine înţeles, nu din cauza învăţăturei
ortodoxe, ci din contră, tocmai pentrucă în numele ortodoxiei s’a uzat şi s’a
abuzat de învăţături contrare ortodoxiei, cum este şi aceasta cu închinarea la
sfinţi şi rolul lor de mijlocitori şi solitori la Dumnezeu pentru nevoile
oamenilor, împotriva celor mai clare şi mai precise învăţături cuprinse în
Sfânta Evanghelie şi celelalte cărţi ale Sfintei Scripturi a Noului Testament.
Tocmai fiindcă
lucrurile stau aşa, sunt dator să văd şi să recunosc că, acei preoţi din
Capitală, care s’au ridicat împotriva mea, au dreptate din punctul de vedere al
intereselor lor personale materiale, cărui rol ei îi dau cea mai mare
importanţă în misiunea lor. Activitatea şi predica mea, mai ales că au produs
şi roade vădite de viaţă creştinească, nu puteau să fie pentru aceşti oameni
decât primejdioase şi vrednice de toate osândele. Spre a putea să mă
osândească, ce trebuiau să facă? Pe ce se puteau întemeia ca lupta să le fie
mai uşoară şi izbânda mai sigură? Iată problema ce se punea pentru aceşti
oameni şi în rezolvarea ei nu le-a fost greu să descopere calea cea mai simplă
şi mai nimerită. În adevăr, nimic mai simplu şi mai sigur pentru izbânda
scopului lor, decât ca ei să facă cauză comună cu ortodoxia, să se confunde cu
însăşi ortodoxia, iar pe mine să mă declare vrăjmaş al ortodoxiei şi să mă
denunţe ca pe unul care nu doresc şi nu ţintesc altceva ca scop al vieţei mele,
decât să stric ortodoxia, şi aceasta fie din proprie rătăcire, fie ca victimă a
altuia, fie că m’aşi fi făcut instrumentul vre-unei secte străine, sau cine ştie
căror vrăjmaşi ai bisericei şi ai ţării.
Aşa s’a întâmplat,
că eu am ajuns arătat ca un eretic, iar ei ca ortodocşi zeloşi; eu vrăjmaş al
bisericei, iar ei susţinători ai bisericei; ei vrednici de toată stima, iar eu
de toate blestemele şi osândele; ei oameni plini de toate meritele pentru
apărarea credinţei străbune, iar eu un dezertor şi un vânzător al acestei
sfinte credinţe.
Ortodoxia nu se
poate confunda însă nici cu interesul celor mai mulţi preoţi, nici cu impunerea
celor mai numeroşi şi mai tari, căci ortodoxia este numai adevărul creştin
despre mântuirea omului prin Isus Hristos. Mie îmi este deajuns să ştiu că
adevărul este de partea mea şi deaceea nu mă îndoiesc că şi Dumnezeu va fi cu
mine. În orice caz, voiu face totul, îmi voiu da chiar viaţa, numai ca adevărul
să pătrundă în cât mai mulţi.
Iată dece pot să
privesc viitorul cu seninătate. Nu am atacat niciodată pe nimeni, nu m’am atins
de nimeni. Am spus doară ceeace cred eu că e bine şi cum înţeleg eu să spun. Nu
tot acelaş lucru pot să-l spună şi protivnicii ei, provocând ei singuri starea
de lucruri în care am ajuns şi eu şi ei. Astfel stând lucrurile, ce aşi putea
să fac? Să părăsesc şi adevărul şi dreptatea? Niciodată. Aştept cu încredere să
văd ce va zice judecata şi mai ales Înalt Prea Sfinţia Voastră. Nu eu am dus
lucrurile unde au ajuns. Chiar şi această scrisoare am făcut-o numai din
necesitatea de a putea îndrepta gândurile oamenilor sinceri şi de bună credinţă
spre miezul convingerilor şi acţiunei mele, având datoria pe deoparte să nu mă
las pe mine judecat şi condamnat pe nedrept, iar pe de alta să nu las nici
lumea indusă în eroare cu privire la convingerile şi acţiunea mea.
Sunt al înalt Prea
Sfinţiei Voastre prea plecat şi supus servitor.
Preot
T. Popescu
Parohul
Bisericei Şf. Ştefan (Cuibul cu Barză) din Bucureşti
Bucureşti,
15 Ianuarie 1924
Cu toată
apărarea sa, preotul Tudor Popescu a fost găsit vinovat de erezie şi a fost
scos din preoţie, a fost caterisit la data de 6 ianuarie 1924. Tudor Popescu însă
n-a încetat să predice Evanghelia. El a închiriat o sală în Str. Dr. Davila, şi
acolo şi-a alcătuit propria sa adunare. După modelul acestei „adunări"
s-au format şi altele, în special în Muntenia şi Oltenia. Sub regimul comunist,
aceste adunări au fost obligate să se alăture unui cult recunoscut de lege şi
ele s-au unit cu Cultul Creştin după Evanghelie.
La
scurtă vreme după izbucnirea scandalului în jurul lui Tudor Popescu, marele
poet Octavian Goga, şi el fiu de preot, a scris un articol în revista Ţara Noastră. Iată ce scria Octavian
Goga.
RĂSVRĂTIREA
DELA „CUIBUL CU BARZĂ"
de
D-l Octavian Goga, fost ministru al cultelor.
Acum doi ani, când
eram la ministerul de Culte, mi-aduc aminte, în treacăt mi s’a atras atenţia
asupra unui fenomen interesant ce se ivise la o biserică din Bucureşti, dintr’un
cartier mai ferit. La biserica din mahalaua Cuibul cu barză, mi se spunea că un
preot cuvântător adună lume multă care se agită pe probleme religioase şi-al
cărei număr creşte necontenit. Noutatea mi se părea neobişnuită în vârtejul
acestei capitale zgomotoase şi impresiile ei m’au pus pe gânduri.
Dumineca viitoare,
fără nici un anunţ prealabil, nu ca ministru ci ca simplu credincios, m’am dus
la biserica aceasta cu nume pitoresc, unde intram întâia-oară. Spre marea mea
surpriză, din primul moment, interiorul sfântului locaş era ticsit de oameni,
un ciudat amestec din toate clasele. M’am strecurat cu greutate printre mulţime
până la un colţ de strană din dreapta iconostasului, de unde desluşeam limpede
pioasa adunare. Nimerisem la sfârşit de liturghie şi din uşa altarului
părintele citea binecuvântarea. Era o figură cuvioasă de preot către patru zeci
de ani, slab, înalt, cu barba neagră şi cu ochii strălucitori, rostea slujba
rar, apăsând cuvintele şi interpretând rostul lor într’un sens civilizat fără
nici-o notă maşinală şi fără cunoscutele motive nazale ale tipicului oriental.
O muţenie desăvârşită stăruia împrejur şi la lumina luminărilor de ceară prin
fumul vineţiu al cădelniţei lămuream feţe în extazul credinţei. Căzusem pe un
aspect de viaţă cu totul particulară şi plină de înţeles. Nu ştiu să mai fi
văzut undeva la Bucureşti un domn cu blană atât de robit de misticismul
religios ca cetăţeanul din faţa mea care avea, aierul unui înalt funcţionar, şi
din bisericuţele dela ţară nu mai întâlnisem obraji îmbujoraţi de verbul
dumnezeiesc ca la femeile dela trei paşi de mine. Isprăvind slujba, preotul
şi-a început predica. Dacă ţin bine minte, pornea de la parabola evangheliei pe
care-o cetise şi în cadrul ei desfăşura principii de morală creştinească. Nu
era o cuvântare de exeget mărunt, nici nu reedita clişee uzate de doctrină
teologică. Din preajma altarului vorbea un orator îndrăzneţ, cu accente de
eclesiast militant, cu fraza rotundă şi sonoră răscolind în auditoriu întrebări
şi pasiuni. Prins de magia cuvântului, preotul tresărea în toată fiinţa lui,
crispându-şi fruntea palidă de ascet, faţa-i învia ca îmbibată de-un fluid
nervos şi în adâncul ochilor i se iviseră cele două picături de lumină stranie
care-mi reaminteau pânzele lui Ribera. Mulţimea participa cu devotament la
toate analizele lui, îi urmărea ritmul logicei şi-i primea argumentul cu o vie
agitaţie, lăsând să se întrevadă pe seama spectatorului critic o intimă înrudire
de convingere şi o necontestată elaborare spirituală. Când s’a încheiat
sbuciumata retorică ce sbiciuise instinctele răului şi judecase cu asprime
neajunsuri de-ale societăţii noastre, slujitorul Domnului s’a retras şi printre
rândurile poporului rămas în nemişcare un tânăr a început să împartă mici cărţulii,
în care se schiţa subiectul celor din urmă şase predici. Credincioşii le-au
luat cu ei şi s’au răzleţit domol, vorbindu-şi încet, şi din grămadă eu m’am
desfăcut pe îndelete cu senzaţia că dincolo de sgura cotidiană mi-am revăzut o
clipă sufletul, rănit de mustrări şi sfios la orice atingere, ca o mimoză
bolnavă...
De-atunci nu l-am
mai zărit pe părintele Tudor, dar i-am păstrat aducerea aminte cu respect şi
recunoştinţă.
Astăzi îmi apare într’o
postură nouă, şi cazul sfinţiei sale e discutat în presă. Gazetele spun de
cucernicul preot că o specială evoluţie de gândire l-ar fi făcut să se
depărteze de la adevărurile dogmatice ale bisericei răsăritene, că prin
cuvântările mai recente şi cu deosebire prin unele neîngăduite schimbări
rituale şi-ar fi depăşit atribuţiile consacrate de pravili şi canoane.
Părintele Tudor se înfăţişează deci ca un răzvrătit împotriva orânduielii
bisericeşti de la noi, ca un reformator ieşit din îndatoririle tagmei.
Consistoriul a examinat deunăzi chestiunea şi se pare că Sf. Sinod va trebui să
se pronunţe în curând în cauză, cumpănind pretinsele ştirbiri de dogmă şi
făcând să triumfe în toată rigoarea ei bimilenară legiuirea canoanelor. La
lumina acestei hotărâri, vom putea cerceta cu toţii un interesant caz de
conştiinţă, peregrinarea unui suflet prin adâncimile doctrinei religioase.
Procesul va fi instructiv, oricare ar fi judecata lui, fiindcă ne va apropia de
psihologia unei figuri distinse, cu preocupări morale care ne atrag deopotrivă
pe toţi.
Ceeace justifică însă
de pe-acum şi cuvântul nostru laic în această împrejurare este că răzvrătirea
părintelui Tudor nu se prezintă ca un simplu act individual, ci se complică cu
revolta în masă a enoriaşilor, cari solidari cu păstorul lor sufletesc, şi-au
spus şi ei părerea. Mulţimea pe care am văzut-o eu acum doi ani într’o Duminecă
de iarnă, flagelată de înflăcăratul retor al amvonului, face astăzi zid în
jurul lui, se identifică cu el şi îşi însuşeşte crezul pentru care e tras la
răspundere de chiriarhi. E răzvrătire la Cuibul cu barză, credincioşii au
refuzat pe un nou preot, uşile lăcaşului s’au închis şi se vorbeşte că în însufleţirea
lor parohienii decişi să-l urmeze sunt gata să-i zidească o biserică nouă. O
neobişnuită revoluţie sufletească se petrece aici sub ochii noştri, în mijlocul
Bucureştilor, la câţiva paşi de Calea Victoriei, pe care se plimbă mai des
păcatul decât virtutea şi pe care năvala tuturor veneticilor a anihilat orice
impuls de tradiţie românească. Există, deci, în acest furnicar de patimi
profane, dincolo de chiotul răguşit al afacerilor de tot felul, o conştiinţă
care palpită în sferele abstracţiunii, o flacără care se aprinde la picioarele
lui Crist. Fenomenul e în adevăr plin de învăţăminte şi-ar trebui să-l înregistreze
toţi făuritorii de teorii pripite care au lansat legenda indiferentismului de
credinţă al poporului nostru şi s’au putut amăgi cu banala părere că
instinctele seculare pot fi strivite după formele goale ale unei aşa zise
culturi de import... Răsvrătirea de la Cuibul cu barză, manifestarea întârziată
de protestare spirituală într’un mediu copleşit mai mult ca oricare altul de
necesităţi pozitive, probează în mod evident şi un pronunţat fond de misticism
şi o netăgăduită înclinare religioasă la noi.
Întrebarea este însă,
întrucât biserica noastră vie, cu organele ei, pune în valoare aceste laturi
sufleteşti, spre consolidarea morală a societăţii şi spre vremelnica întărire a
orânduirii de stat?
În această ordine
de idei, o serie întreagă de consideraţiuni se ridică la suprafaţă şi cer un
răspuns. Toate se grupează împrejurul unui punct cardinal pe care ni-l impun
enoriaşii răzvrătiţi ai părintelui Tudor: ce face astăzi biserica pentru îngrijirea
sufletelor noastre? Circulă oare o energie în fibrele străvechiului aşezământ,
care să ne robească, dându-ne supremul razim în goana atâtor frământări
disparate? Întemeiaţi pe acest semn de întrebare, privind în faţa noastră,
suntem gata să ne rostim cu cugetul onest şi să spunem, dela început că toate
constatările de până astăzi ne descurajează, fiindcă o inerţie paralizantă pare
a stăpâni organismul bisericesc, în afară de îndatoririle reprezentative, în
afară de oficialitate şi de partea pur rituală venerata instituţie tânjeşte.
Fără patimă şi fără luptă pentru adevăr, o strălucire îmbătrânită se frânge
când „nu este duh în gura ei", cum spune Scriptura. Suntem lăsaţi în
părăsire şi-un cler afon nu ne poate da decât o ţărănime superstiţioasă şi o
clasă conducătoare păgână. În mijlocul părăginirii generale ne întrebăm: cine
strigă aici la noi pentru învăţăturile lui Hristos? Ce propagă astăzi amvonul,
unde sunt teologii cu graiul inspirat ca să vestească lumii noastre cuvântul
adevărului? Cunoaşte cineva pilde de devoţiune la adăpostul crucii, avem
călugări iluminaţi sau înalţi demnitari bisericeşti, a căror viaţă de cristal
să lumineze ca o rază din cer în minţile noastre?
Iată întrebări
elementare, al căror şir e nesfârşit de lung şi pe urma cărora îndoiala cu
fiorii ei de ghiaţă se apropie de noi, ca să ne lase sceptici şi amărâţi.
Cazul părintelui
Tudor are darul de-a scormoni probleme şi de-a atrage luarea aminte asupra lor.
Sfinţia sa rămâne pe planul al doilea, fie că va fi judecat ca înduşmănit cu
preceptele bisericii ortodoxe, fie că se va găsi o formulă de împăciuire. De la
Cuibul cu barză însă pleacă întrebările şi se furişează în conştiinţa publică în
toate colţurile, cum s’au furişat şi la mine acum, când în preajma Crăciunului reînviind
vechi amintiri de la ţară şi recente descoperiri, cu sufletul biruit de
tristeţă, mă gândesc la Hristos şi la biserică...
Ce facem cu întrebările,
prea sfinţiţilor arhierei, ce facem cu ele?
OCTAVIAN
GOGA
În
timpul furtunii dezlănţuite în jurul preotului Tudor Popescu, prietenul
acestuia, Dumitru Cornilescu, i-a stat alături. Furtuna era îndreptată şi împotriva
lui. El era acuzat în special că a produs o Biblie protestantă. Nimeni însă nu
putea să dovedească altceva decât că Biblia tradusă de el avea o limbă foarte
frumoasă, era uşor de citit, era pe înţelesul tuturor şi se răspândea foarte
repede.
În vara
anului 1923, Patriarhul Miron Cristea, care îl aprecia pe Cornilescu, l-a
sfătuit pe acesta să plece din ţară pe o perioadă mai lungă de timp. Cornilescu
i-a ascultat sfatul şi a plecat în Germania. Mai târziu a stat o vreme în
Anglia, unde a mai făcut o serie de îmbunătăţiri ale traducerii Bibliei, până
i-a dat forma definitivă. Societatea Biblică pentru Marea Britanie şi
Străinătate (British and Foreign Bible Society) a preluat această Biblie şi a început
să o tipărească pentru România. Alexandru Măianu, care în anul 1981 a publicat
la Viena o biografie a lui Dumitru Cornilescu, estimează că între 1921 şi 1981
s-au tipărit circa cinci milioane de exemplare ale Bibliei în traducerea
Cornilescu.
Dumitru
Cornilescu nu s-a mai întors niciodată în România. El s-a stabilit în Elveţia,
unde a devenit director al unei case de convalescenţă şi al unei şcoli de
diaconese din cadrul acestei case. A trecut în veşnicie în anul 1975.
Pentru
Tudor Popescu n-a fost uşor să se vadă dat afară din preoţie. Ce putea să mai
facă el acum? Dragostea lui pentru Domnul Isus Mântuitorul, pentru mântuirea
sufletelor pierdute şi pentru oamenii însetaţi după Cuvântul lui Dumnezeu l-a
făcut să continue să facă adunări prin case, pentru a predica Evanghelia şi a
le da oamenilor învăţătură. În momentul acela critic, prinţesa Raluca Calimachi
a fost iarăşi de ajutor. Ea i-a dat lui Tudor Popescu bani ca să clădească o
casă de adunare, în care să adune poporul într-o biserică independentă. Casa
s-a făcut pe Str. Carol Davila nr. 48. Acolo Tudor Popescu a înfiinţat această
nouă biserică în care accentul nu se mai punea pe forme şi ritualuri prescrise,
ci pe cântarea comună a întregii adunări şi pe predicarea Cuvântului lui
Dumnezeu.
Urmând
exemplul bisericii de pe Str. Carol Davila 48 şi prin mărturia şi îndrumarea
lui Tudor Popescu s-au alcătuit adunări de tipul acesta prin multe părţi ale
Munteniei şi ale Olteniei. Adunările „tudoriste", cum le spunea poporul,
au rămas independente până după instaurarea regimului comunist. Acesta nu a admis
existenţa unor biserici independente şi le-a cerut tuturora să se alăture unui
cult deja recunoscut. Adunările lui Tudor Popescu s-au alăturat atunci cultului
numit „Creştin după Evanghelie". Asemănarea dintre adunările creştine după
Evanghelie şi cele ale lui Tudor Popescu era foarte mare. Există însă şi o
diferenţă majoră: în adunările creştine după Evanghelie se practică botezul
credinţei, la vârstă matură, pe când Tudor Popescu a menţinut practica
botezării copiilor mici. Când cele două grupări s-au unit formal şi legal într-un
singur cult, ele au rămas totuşi pe plan local ca adunări deosebite, popular
definite ca „cei botezaţi" (cei ce botează la maturitate) şi cei
„nebotezaţi" (deşi ei practică botezul copiilor mici).
Tudor
Popescu a trăit şi a predicat în adunarea din Carol Davila nr. 48 până la adânci
bătrâneţe: a trecut în veşnicie în anul 1963.
IOSIF
TRIFA
şi Oastea Domnului
„Oastea
Domnului" este o mişcare de înnoire evanghelică în cadrul ortodoxiei
române. Ea a început în anul 1923 prin preotul Iosif Trifa, la Sibiu şi, cu
toate că a fost şi este încă violent persecutată, atât de ierarhia ortodoxă cât
şi de regimul comunist, continuă să existe în toate părţile ţării. Iosif Trifa
s-a născut în anul 1888 în satul Certege de lângă Câmpeni, în Munţii Apuseni.
El a studiat la Gimnaziul din Beiuş, apoi a făcut teologia la Sibiu. S-a întors
în satul său natal ca învăţător, apoi a fost hirotonisit ca preot în anul 1921.
Mitropolitul Bălan l-a chemat la Sibiu şi i-a dat slujba de duhovnic la Seminarul
Teologic. în anul 1922, mitropolia de la Sibiu a decis să scoată o revistă de
educaţie religioasă pentru satele româneşti şi l-a numit pe preotul Iosif Trifa
în slujba de redactor. Revista se numea Lumina
Satelor - foaie săptămânală pentru popor, şi primul ei număr a apărut în 2
ianuarie 1922.
Iată ce
scria preotul Iosif Trifa, printre altele, în acest prim număr: „La temelia
noii rânduieli din sat - şi din ţară - trebuie pusă teama de Dumnezeu şi
ascultarea de Cuvântul Lui. Să începem de la început: de la credinţa şi iubirea
lui Dumnezeu... căci fără acest început nu se va putea face nimic bun şi
statornic... Numai o singură doftorie poate da lumii şi ţării noastre sănătatea
şi mântuirea: să se întoarcă oamenii şi popoarele la Isus, la învăţătura şi porunca
Lui de iubire. Atunci va sosi pacea şi liniştea statornică între oameni şi între
popoare".
Să ne
amintim că la acea dată Ardealul era doar de trei ani unit cu Patria Mamă.
Românii din Ardeal îşi puseseră enorme speranţe în Unire, dar multe dintre acestea
s-au dovedit deşarte. În special la sate îmbunătăţirile erau foarte puţine. Şi
dacă pe plan economic lucrurile nu stăteau bine, pe plan moral şi spiritual
lucrurile stăteau şi mai rău. Iosif Trifa a găsit în Lumina Satelor tribuna de la care să vorbească despre relele din
societatea românească în general, şi despre cea din sate în special.
Poetul
Traian Dorz, un ucenic al preotului Trifa şi conducătorul Oastei Domnului după
moartea acestuia, a scris o istorie a acestei mişcări, cu titlul Pentru istoria
unei jertfe - Mărturii despre începutul şi primii 12 ani ai Oastei Domnului. Ea
nu a văzut încă lumina tiparului. Un exemplar în manuscris dactilografiat în
două volume se află în posesia noastră, şi din el scoatem informaţiile acestea
despre Iosif Trifa şi Oastea Domnului.
Iată ce
scrie Traian Dorz despre primul an al lucrării preotului Iosif Trifa la Lumina Satelor:
“În locul
articolaşelor cenuşii ale ‘comitetului’ care se retrăsese aproape de tot, -
ardeau acum din paginile gazetei plesnele de foc ale mustrării şi înştiinţărilor
lui împotriva păcatului, osândind lăcomia politicienilor, părtinirea
judecăţilor, nedreptatea legilor, nepăsarea îndrumătorilor - decăderea
societăţii şi absenţa Bisericii. În timp ce orfanii mor, invalizii cerşesc,
poporul sufere, credinţa se pierde, sărăcia se întinde, streinii se îngraşă şi
diavolul râde - Biserica tace şi stă.
În toată lupta
aceasta cu răul general bineînţeles că glasul de la ‘Lumina Satelor’ nu era
singurul care striga şi înştiinţa.
Dar era singurul
care era pătruns de încredinţarea că numai o renaştere sufletească mai poate împiedeca
prăbuşirea şi mai poate aduce salvarea. Că numai o întoarcere totală şi
puternică la Hristos, ne va mai putea izbăvi şi ridica. Că numai credinţa şi
aflarea Crucii şi Jertfei Lui e singura cale a mântuirii din moartea şi osânda
în care suntem. A fiecăruia în parte, - şi a tuturor la un loc.
Pe când alţii
dădeau tot felul de ‘soluţii’ şi prescriau tot felul de ‘leacuri’ împotriva
boalei ţării, părintele Iosif stăruia şi înştiinţa despre Singurul Leac
Salvator pe care el îl vedea: Hristos".
La sfârşitul
unui an de scris la revistă, preotul Iosif Trifa a simţit că strigă în pustiu.
Şi-a dat seama că nimeni nu acţionează la chemările lui. Omul acesta al lui
Dumnezeu a ajuns la punctul de criză în noaptea unui sfârşit de an şi a unui început
de an nou. Şi din criza aceea s-a născut iniţiativa chemării oamenilor la
acţiune împotriva păcatului. Şi din chemarea aceea s-a născut Oastea Domnului.
Acţiunea a avut urmări uriaşe în viaţa neamului nostru, şi de aceea ea trebuie
să fie cunoscută şi trebuie să fie bine înţeleasă. De aceea vom da cuvântul lui
Traian Dorz, care ne descrie noaptea aceea de Revelion, 1922-1923, în cămăruţa
de lucru a preotului Iosif Trifa:
“În faţa lui erau încă
foile albe pe care trebuiau să se înşiruie în noaptea asta rândurile care vor
alcătui primul număr pe anul nou 1923 al foii ‘Lumina Satelor’. Şi nici el nu
ştia cu ce şi cum să înceapă.
Ceasurile treceau
astfel grele de gânduri, iar foile rămâneau albe căci ochii erau plini de
lacrimi şi sufletul plin de amărăciune. Cum să înceapă ceea ce se cerea făcut?
Din tot oraşul
răzbătea până în cămăruţa lui şi până în fundul sufletului său, strigătele,
urletele de beţivi, zgomotele de muzici şi tobe ale revelionului.
Toate cârciumile
erau deschise, toate uliţele şi pieţele pline, tot văzduhul plin de chiote şi
de neruşinare.
Un cârd de beţivi
trecură chiar pe sub fereastra lui spărgând cu larma unor cântece murdare şi a
unor sudălmi grozave, pacea căsuţei liniştite.
Copilul se zbătea în
pătuţul lui. Şi sufletul părintelui se strânse cutremurat. Cârdul beţivilor
trecu... veniră alţii. Şi ca nişte săgeţi de foc îi străpungeau inima, tot mai
chinuitoare întrebările dinainte:
— Ce am făcut eu
pentru ca aceşti nefericiţi beţivi şi suduitori să-şi dea seama cutremuraţi şi
îngroziţi de păcatul şi pierzarea lor? Ei merg fără să-şi dea seama la o
pierzare sigură, - dar eu ştiu cutremurător de bine lucrul acesta.
Ce-am făcut eu
pentru ca Hristos să fie adus până la ei, iar ei aduşi până la Hristos? Singura
întâlnire mântuitoare a unui suflet şi a unui popor?
Ochii i se opriră îndureraţi
asupra Psaltirei lăsată de mama lui. Cartea stătea şi acum ca de obicei pe masă
în faţa sa. În clipa aceea auzi mai limpede şi mai puternic ca oricând glasul
Psaltirei şi glasul mamei lui grăindu-i cu o voce sfâşietoare: ‘...să-L cunoşti
şi să-L mărturiseşti pe Hristos. În aceasta va fi mântuirea ta şi a multora...’
Învăluit într-o
lumină cerească îi păru că vede în faţa sufletului său pe Isus Cel Răstignit.
Şi parcă Îl auzi poruncindu-i: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa... Fără Mine nu
puteţi face nimic... Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.
Şi simţi cum lumina
aceasta puternică se apropie, îl cuprinse în ea, şi se revărsă toată dintr-o
dată în toată fiinţa lui trupească şi sufletească...
Se prăbuşi pe
genunchi, şi mâinile i se împreunară înălţate în rugăciune peste Psaltirea
mamei. Cu tot sufletul cutremurat şi cu toată faţa şiroind de lacrimi, izbucni
într-o mărturisire zguduitoare învinuindu-şi toată nepăsarea trecută şi cerându-şi
iertare pentru toţi anii petrecuţi cu atât de puţin folos.
Cu o nestăpânită
revărsare-a inimii, se predă din nou lui Hristos, cu o hotărâre şi cu un legământ
nou, ca din clipa aceasta să ia un puternic şi un nou drum în lupta lui. Un îndemn
fericit şi luminos îi străluci poruncitor în faţă strigându-i:
— Ridică-te şi
scrie!
Şi peste foile
albe, mâna lui slăbuţă începu să alerge, scriind cuvintele de foc inspirate de
Duhul Sfânt, ale Chemării în Numele lui Isus Hristos adresate tuturor românilor
şi creştinilor pentru hotărârea cea mare:
‘Veniţi - strigă el
- să facem o intrare creştinească în anul cel nou, cu hotărâre şi întovărăşire
de luptă împotriva sudalmelor şi beţiilor...
Cetitorilor...
veniţi să scoatem din casa noastră, din traiul nostru şi al vecinilor noştri
aceste două mari păcate care ne pierd sufletul şi neamul nostru: beţia şi
sudalma...
Publicăm mai jos o
„Hotărâre".
Toţi cei care
voiesc şi se hotărăsc să intre în lupta contra beţiei şi sudalmei, vor iscăli
această „hotărâre".
Apoi hotărârea
iscălită o puneţi pe peretele casei şi mai ales în suflet, ca s-o aveţi în tot
decursul anului cu voi... spre a vedea câţi am putut purta până la sfârşit
lupta cea bună pentru biruirea satanei şi mântuirea noastră cea sufletească.
Cititorule,
iscăleşte şi tu hotărârea şi intră şi tu în Oastea celor ce se hotărăsc pentru
Mântuitorul Hristos şi pentru lupta împotriva păcatelor. Ascultă glasul şi
rugăciunea sufletului tău, iscăleşte şi tu şi ţine hotărârea de mai jos:
Hotărâre:
Subsemnatul...., gândindu-mă
cum aş putea intra în Anul cel nou cu folos de mântuire sufletească, mă
hotărăsc prin aceasta, cu începere de la Anul Nou, să scot din traiul meu
sudalma şi beţia. Îmi dau seama ce păcate grele sunt acestea.
Intru, prin
aceasta, în rândul celor ce se hotărăsc ca şi mine să fim nişte buni ostaşi ai
lui Hristos. Să începem lupta cea sfântă a curăţirii vieţii noastre de păcatele
cele multe şi grele.
În fruntea oştirii
noastre stă Mântuitorul Hristos - şi El ne va duce la biruinţă.
Pe Mântuitorul meu
Isus Hristos rugându-L să mă ajute şi pe mine să lupt în Oastea Lui, - iscălesc
această hotărâre ce s-a făcut pentru binele şi mântuirea mea cea sufletească.’
Dat
în…………… la Anul Nou 1923
N.N…………………
Abonat
al gazetei ‘Lumina Satelor’
În primul număr din
anul II se publicară aceste lucrări pe larg, în pagina întâia a foii ‘Lumina
Satelor’.
Ecoul acestei înflăcărate
chemări trecu şi prin toate celelalte pagini şi numere ale foii, reluat de
fiecare subiect al ştirilor şi predicilor ce le cuprindea gazeta. Îndemnul
acesta sfânt, nou şi limpede striga puternic cititorilor de peste tot cuprinsul
scrierilor omului trimis de Dumnezeu, înştiinţând şi trezind conştiinţele
tuturor:
‘Necazurile de azi
se vor ţinea de voi şi vor trece cu noi dintr-un an în altul, până când vom lua
hotărârea cea bună să scoatem aceste păcate din traiul şi din inima noastră -
şi să-L ascultăm pe Mântuitorul Hristos’ - suna de peste tot, trâmbiţa gazetei.
‘Hotărăşte-te şi tu
cititorule - şi stăruieşte şi de alţii, pentru că altcum în zadar aşteptăm şi
suspinăm după vremuri mai bune şi mai uşoare!...’
Astfel, gazeta avea
acum o ţintă, înălţase un steag, în jurul căruia erau chemaţi toţi cei care se
trezeau şi se eliberau din robia diavolului.
Scriitorul ei
stătea acum ca o flacără cu tot sufletul lui aprins şi dornic sub călăuzirea
Voii lui Dumnezeu. Şi cu toată alipirea predat sub Crucea lui Hristos Domnul,
dornic să-şi împlinească toată datoria inspirată de Duhul Sfânt în noaptea
hotărâtoare."
În
numărul de Paşti al revistei, care a apărut în 8 aprilie 1923, Iosif Trifa a
publicat lista primilor „ostaşi", adică a celor care i-au scris că au luat
hotărârea de a se angaja în lupta împotriva înjurăturii, a beţiei şi a altor
păcate. Cu ocazia aceasta Trifa scrie că nu este suficient să zici „nu"
unor păcate:
„Noi trebuie să
mergem mai departe, să înaintăm mai departe spre darul şi lumina Mântuitorului
nostru Isus Hristos, din Noul Testament. Lăsaţi dar, lumina şi iubirea Mântuitorului
să intre în toată casa voastră şi să lumineze tot sufletul vostru, să vă cureţe
de toate păcatele voastre.
Şi apoi după
aceasta să mergem mai departe. După ce te-ai îndreptat pe tine, trebuie să îndreptezi
pe alţii. Ca un bun ostaş al lui Hristos tu trebuie să te aperi nu numai pe
tine de satana şi de păcate ci trebuie să-i aperi şi pe alţii şi să-i atragi şi
pe alţii în fronturile mântuirii sufleteşti.
Ca un bun ostaş al
lui Hristos tu trebuie să te lupţi neîncetat pentru a lărgi hotarele Împărăţiei
lui Dumnezeu şi pe acest pământ. Mişcarea noastră, dragii mei, trebuie să fie o
lumină care să lumineze în această întunecime de păcate ce s-a lăsat peste noi
(Matei 5:14). Mişcarea noastră trebuie să fie o sare care să împiedice
stricăciunea (Matei 5:13). Şi un aluat care să dospească frământătură nouă în
traiul nostru şi al vecinilor noştri.
Fiţi, - şi
faceţi-vă - iubiţii mei aşa ca tot omul, văzând faptele noastre să se aprindă
de dorul şi de dorinţa de a intra şi el în Oastea Domnului.
Domnul şi Mântuitorul
nostru Isus Hristos să ne ajute şi să ne binecuvinteze cu al Său dar şi ajutor,
începutul nostru".
Aşa s-a
născut mişcarea Oastea Domnului. Au urmat congrese ale „ostaşilor", au
urmat adunări prin sate, s-au format grupuri speciale de „ostaşi" care se
adunau pentru studierea Bibliei împreună şi pentru încurajare frăţească.
Preotul Iosif Trifa, ca îndrumător spiritual al mişcării, s-a văzut nevoit deîndată
să definească principiile ei fundamentale. Traian Dorz constată că aceste
principii de bază au fost trei: primirea lui Isus Cristos ca Mântuitor
personal, naşterea din nou şi „descoperirea Bibliei".
Vom cita
aici in extenso din istoria scrisă de Traian Dorz pentru ca să ne dăm seama
exact de natura Oastei Domnului. La rândul său, Traian Dorz citează pe larg din
articolele lui Iosif Trifa, şi astfel căpătăm o informare directă despre gândirea
fondatorului Oastei.
„O dată cu planul
Lucrării, Duhul Sfânt i-a descoperit părintelui Iosif şi temelia pe care să
zidească această Lucrare.
Prin lumini tot mai
puternice, i-a arătat repede şi sigur tot mai clar, pas cu pas, ce trebuie să
facă şi cum trebuie să zidească.
Astfel el a înţeles
şi a ştiut de la început că taina şi puterea biruinţei lui şi a Oastei - stă şi
va sta în Hristos. În Jertfa vie a lui Hristos Cel Răstignit.
‘Toată lucrarea mântuirii
noastre - va spune el încă de la început - stă şi va sta numai în Crucea şi în
Jertfa lui Isus Cel Răstignit.
Crucea şi Jertfa
Lui de pe Golgota a făcut - şi va face - lucrarea mântuirii noastre. Fără
această Jertfă toată lupta şi truda noastră este în zadar. Toată lupta noastră şi
toată nădejdea noastră pentru mântuire, stă numai în credinţa şi în încrederea
noastră neclintită in Crucea şi în Jertfa vie a lui Isus Cel Răstignit. De fapt
lucrarea Oastei Domnului este aflarea şi vestirea lui Isus Cel Răstignit...
Deci fraţii mei, cu
ochii ţintă via Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Isus Cel
Răstignit, după cum a spus şi a scris marele Apostol Pavel că n-am avut de gând
să ştiu între voi nimic altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit (1 Corinteni
2:2). Şi cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică
la Isus... (Evrei 12:2).’
De fapt aceasta nu
este o descoperire ci mai degrabă o redescoperire.
Hristos era în
mijlocul nostru, dar noi nu-L cunoşteam.
Bătea la uşa
noastră, dar noi nu-L simţeam.
Ne vorbea de lângă
noi, dar noi nu-L auzisem.
Era trimis la noi
să ne aducă mântuirea slăvită, dar noi nu-L primisem. Căci nu fusese nimeni să
ne trezească din somnul păcatelor în care zăceam. Nici să ne arate limpede
calea şi lumina ieşirii din întunericul şi rătăcirile prin care bâjbâiam.
Acum Hristos era înălţat
cu toată puterea, cu toată căldura şi cu toată hotărârea sufletului, în faţa
tuturor sufletelor şi în mijlocul tuturor stărilor.
Acum chemarea Lui o
auzeam cu toţii limpede, stăruitoare şi dulce cum n-o mai auziserăm niciodată. Cel
ce ni-L arăta, simţeam că Îl cunoaşte pe Isus. Şi că tot ce spune el despre mântuirea
şi viaţa cu Isus, el le trăieşte în totul. De aceea Îl ascultau tot mai multe
suflete şi Îl urmau tot mai cu drag.
Pe măsură ce ochii
slujitorului erau tot mai aţintiţi la Stăpânul său Isus, iar urechea lui era
tot mai atentă la Cuvântul Lui, viziunea i se adâncea şi i se lărgea pătrunzându-se
tot mai deplin de marile adevăruri în aflarea şi cunoaşterea cărora stătea
salvarea noastră, şi ca indivizi şi ca popor.
Astfel cea dintâi
şi cea mai mare trebuinţă a ţării şi a poporului nostru aflăm puternic că stă
numai în cunoaşterea vie a lui Hristos.
Dacă L-am avea cu
adevărat pe Hristos, nu ne-ar mai lipsi nimic.
Toate le-am dobândi
prin El şi o dată cu El, căci în El avem totul deplin (Coloseni 2:10).
Curând el va spune:
de fapt nu beţia şi sudalma sunt răul cel mai mare de care sufere poporul
nostru - ci răul cel mai mare este că nu-L cunoaştem şi nu-L urmăm pe Isus Cel
Răstignit. Căci dacă L-am avea pe El nu numai că n-am trăi în întunericul
acestor ruşinoase păcate şi patimi, ci am umbla cu toţii în toată curăţia şi
bucuria luminii minunate a lui Dumnezeii.
Astfel se aşeză tot
mai puternic şi mai adânc, ca Piatra din capul unghiului Lucrării, temelia
cunoaşterii şi primirii lui Isus Hristos ca Mântuitor personal, de către
oricine îşi doreşte cu adevărat mântuirea sufletului şi mântuirea neamului
nostru.
*
* *
Temelia cea dintâi
pentru mântuirea sufletului nostru este să-L cunoaştem şi să-L primim oricare
dintre noi în inima şi în casa noastră pe Hristos.
Apoi, cea de-a doua
tot aşa de însemnată, este munca şi lupta noastră de a-i face pe toţi oamenii
să-L cunoască şi să-L primească în viaţa lor ca Mântuitor şi Stăpân pe El.
În aceasta stă
toată taina înnoirii, puterii şi rodirii noastre.
Naşterea din nou
Minunea
descoperirii lui Hristos face în sufletul nostru o altă minune: lucrarea
tainică şi dumnezeiască a naşterii din nou.
Taina Pocăinţei
care este o lucrare a Duhului Sfânt, recunoscută ca una dintre cele şapte Taine
ale Bisericii, numită în alt fel şi taina convertirii, sau taina naşterii din
nou - este acea lucrare dumnezeiască pe care o face, - şi trebuie s-o facă, - în
viaţa fiecărui om, Duhul. Sfânt şi Cuvântul Sfânt.
‘Dacă un om nu se
naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu - a spus Mântuitorul către
Nicodim, adăugind că dacă nu se naşte cineva din Apă şi din Duh nu poate să
intre în Împărăţia lui Dumnezeu’ (Ioan 3:3-5).
Desigur, înţelegând
pentru această naştere din nou prin Apă, Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta
Scriptură, după cum explică însuşi Mântuitorul în Ioan cap. 4:14: ‘.. .apa pe
care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în
viaţa veşnică...’
Şi după cum arată
şi sfinţii apostoli în epistolele lor: Sf. Pavel în Tit 3:5: ‘...El ne-a mântuit
prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt’. Sau în
Romani 10:17: „...credinţa vine prin auzire, iar auzirea vine prin Cuvântul lui
Dumnezeu’.
Sf. Iacov în cap.
1:8: ‘El de bunăvoia Lui ne-a născut prin Cuvântul Adevărului...’
Sf. Petru în Ep. I,
cap. 1:23: ‘Fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate
putrezi ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu cart
este viu şi care rămâne în veac...’
Sf. Ioan în Ep. I,
cap. 3:9: ‘Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte pentru că sămânţă
lui Dumnezeu rămâne în el şi nu poate păcătui fiindcă este născut din Dumnezeu’.
Deci este vorba de
acea tainică lucrare şi schimbare pe care o face în viaţa aceluia care crede şi
care se întoarce, Cuvântul lui Dumnezeu Apa cea vie, şi Duhul lui Dumnezeu,
Puterea cea vie şi cerească.
Această lucrare e o
taină şi o minune dumnezeiască după cum limpede a spus Mântuitorul: ‘...este ca
şi cu vântul căruia îi auzi vuietul dar nu ştii nici de unde vine nici încotro
merge’ (Ioan 3:8).
Sau... este ca şi
cu sămânţă care pusă în pământ... creşte şi rodeşte totul.
Sau este ca altoiul
pus în pom: - schimbă şi înnoieşte totul.
Sau este ca aluatul
pus într-o frământătură: - dospeşte şi îmbunătăţeşte totul...
Această schimbare
şi înnoire o făcuse Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu mai întâi în viaţa
slujitorului Său Iosif, de care se folosea acum spre a face acest lucru şi în
alţii. Iar în el această schimbare şi înnoire se adâncise şi se desăvârşise
mereu. Fiindcă aşa lucrează totdeauna Domnul Isus: Sufletul acela prin care
Duhul Sfânt vrea să aducă pe alţii la o stare după voia lui Dumnezeu, trebuie
să fie el însuşi mai întâi născut din nou, apoi curăţit şi sfinţit spre a fi cât
mai potrivit pentru lucrarea ce Dumnezeu vrea să o facă prin el.
Dumnezeu în tot ce
face, este înţelept şi bun: Lucrând, El Îşi desăvârşeşte mereu unealta prin
care lucrează.
Învăţând, El îl
face tot mai învăţat pe învăţătorul prin care învaţă pe alţii.
Ducând lumină, El îl
face tot mai luminos pe acela prin care luminează pe alţii.
Precum un zidar
trebuie să se afle totdeauna mai presus decât lucrarea pe care o face el, tot
aşa se cere neapărat să fie şi lucrătorul lui Dumnezeu. Mai întâi să aibă el o
stare şi o viaţă mai înaltă, mai sfântă, mai smerită, şi mai plină de roadele
Duhului Sfânt, căci numai după aceea va putea face ca aceste lucrări să se facă
şi în alţii.
Trebuie mai întâi
ca lucrătorul Domnului să se sfinţească el însuşi în toată fiinţa şi trăirea
lui, pentru ca apoi să poată duce şi pe alţii la sfinţirea fără de care nimeni
nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12:14).
Iată cum
mărturiseşte părintele Iosif despre naşterea sa din nou, despre schimbarea şi înnoirea
făcută de Dumnezeu în starea şi în viaţa lui.
‘...dacă această
gazetă place, şi dacă scrisul ei a început să câştige suflete pentru Hristos,
apoi lucrul acesta nu stă în meşteşugul penei de scris, ci în sufletul care
scrie această gazetă. Puterea acestei gazete stă tocmai în aceea că o scrie un
suflet care s-a hotărât pentru Hristos. O scrie un suflet care şi crede el însuşi
mai întâi ceea ce scrie. Şi care face el însuşi mai întâi ceea ce îi învaţă pe
alţii să facă.
Căci şi eu „m-am
schimbat", după ce m-am hotărât, după ce m-am născut din nou - lucrul
acesta este firesc, este normal. Ar fi foarte nefiresc să fi rămas tot
neschimbat şi după ce m-am hotărât să trăiesc pentru Hristos. O hotărâre ce nu
schimbă pe om n-ajunge nimic. E o hotărâre fără Hristos şi fără nici o putere.
Eu nu mă ruşinez să
spun că m-am schimbat după ce m-am hotărât să trăiesc cu Hristos şi pentru
Hristos. O, ce minunată schimbare s-a făcut în sufletul meu după ce m-am hotărât
să trăiesc aşa cum spune Evanghelia...’
‘L.S.’
Nr. 46 din 25 nov. 1923 — ‘Şi eu m-am hotărât’.
Desigur aceasta
este taina şi explicaţia izbânzilor minunate ale părintelui Iosif şi al
Lucrării Oastei. Aceasta va fi întotdeauna puterea şi condiţia fără de care
nici un lucrător şi nici o lucrare evanghelică nu poate avea roade.
O, dacă ar crede şi
dacă n-ar uita acest mare adevăr nici unii din cei care au venit şi vor mai
vrea să vină în această Lucrare dumnezeiască a Evangheliei lui Hristos Domnul!
O, dacă s-ar încredinţa cutremurător cu toţii acei care vor să lucreze în ea,
că fără o sfântă şi totală schimbare şi înnoire în viaţa şi în flinta lor, nu
vor putea sluji nici odată pe Domnul. Şi nici nu vor putea vedea nici odată mântuirea
Lui.
Condiţiile acestea,
puse celui mai dintâi ostaş şi lucrător dintre noi. sunt obligatorii şi celui
mai din urmă.
Pe urmele lui
Hristos este dator să calce întocmai ca primul, oricare din cei care vin şi
doresc să intre în această Lucrare - până la sfârşit.
Cine intră într-o
coloană dar nu ţine cadenţa şi nici alinierea cu coloana - este un încurcat şi
un încurcător. Va sfârşi prin a fi în curând aruncat afară ca un netrebnic.
Descoperirea Bibliei
Plinătatea vieţii în
Hristos este deci - după naşterea noastră din nou - taina biruinţei noastre în
toate luptele cu păcatul şi cu diavolul. Aceasta este taina şi puterea noastră
de rodire în viaţa de credinţă şi de mântuire sufletească. În plinătatea
acestei cunoaşteri şi vieţuiri în Hristos şi prin El, stă şi taina ridicării
noastre şi ca popor şi ca frăţietate duhovnicească.
Dar pentru dobândirea
acestui dar ceresc se cere în primul rând cunoaşterea şi adâncirea Sfintelor
Scripturi. Se cere neapărat citirea şi trăirea Bibliei.
Acest însemnat
lucru este tot ceea ce ne-a lipsit şi ne trebuieşte nouă acum, pentru a birui
răul de care suferim, pentru a ne ridica din decăderea în care suntem, pentru a
ne înălţa la starea vrednică de Dumnezeu şi cerută de credinţa în Hristos Mântuitorul,
pe care o mărturisim...
Vindecarea şi mântuirea
noastră, ca inşi şi ca neam, nu va putea veni niciodată prin altceva decât prin
cunoaşterea şi trăirea Sfintelor Scripturi.
Astfel, în vara
aceluiaşi an, 1923, retras pentru un timp de meditaţie într-un concediu de
sănătate, părintele Iosif a adâncit puternic şi cu o lumină nouă Sfântul Cuvânt
al lui Dumnezeu Biblia.
Reîntors la gazetă
el va mărturisi:
‘...în citirea şi
adâncirea Scripturilor mi-am petrecut cele două luni... şi acum mă reîntorc la
această gazetă şi mai hotărât pentru Isus Hristos şi Evanghelia Lui. Mă reîntorc
la Sibiu schimbat. Adică mă întorc hotărât să trăiesc mai deplin lui Hristos şi
pentru Hristos. Şi să hotărăsc şi pe alţii să apuce această cale de îndreptare
şi mântuire sufletească...’
‘L.S.’
Nr. 37 din 23 sept. 1923
Astfel Duhul Sfânt
i-a descoperit încă de la începutul Lucrării Oastei că dezgroparea Bibliei de
sub lespezile neştiinţei şi de sub praful nepăsării de veacuri, va fi până la
urmă o primă condiţie pentru dezrobirea şi ridicarea din păcat şi înapoiere, a
fiecărui suflet şi a întregului popor.
Numai lumina
Evangheliei va putea aduce primăvara şi învierea noastră cea sufletească.
Numai puterea Cuvântului
şi a Duhului Sfânt ne va putea trezi şi învia la o viaţă nouă pe toţi morţii în
patimi şi îngropaţi în păcate.
Pe toţi cei ţinuţi
în robie şi în orbie sufletească de către satana, duşmanul cel de moarte al
sufletului nostru şi al neamului nostru.
Sfânta Scriptură
trebuie deci adusă la tot poporul şi tot poporul trebuie adus la ea!
Sfânta Evanghelie
trebuie scoasă din altar şi dusă în familii, în societate, în mijlocul lumii şi
în viaţa fiecărui om.
Mântuitorul şi
Domnul nostru Isus Hristos nu trebuie să fie numai un ‘Prizonier’, un ‘Condamnat’
al chivotului şi al altarului, la Care să mergem doar din când în când, ca la
un scurt ‘vorbitor’. După care noi apoi să-L lăsăm pe El iarăşi tot acolo. Şi
mergând, să ne trăim afară viaţa tot fără de El.
A sosit vremea să-L
luăm pe Isus de acolo, să-L „eliberăm din altar", să-L scoatem şi să-L
ducem pretutindeni în viaţa oamenilor, în problemele lor, în umblarea lor şi în
munca noastră de toate zilele. Isus Hristos trebuie să fie zilnic Domnul şi
Stăpânul nostru, Tovarăşul şi îndrumătorul nostru, Lumina şi Pilda trăirii
noastre.
Pe El trebuie să-L
întrebăm. De El să ascultăm. Lui să I ne mărturisim. Şi pe El să-L iubim,
devenind una cu El, fiecare şi toţi.
Cuvântul Lui să
devină dreptarul vieţii fiecăruia dintre noi.
Duhul Lui să devină
felul nostru de a fi.
Părtăşia şi
Prezenţa Lui să ne devină condiţia noastră de viaţă, fără de care să nu mai
putem trăi!...
Desigur, o muncă şi
o luptă uriaşă se prevede că va trebui dusă pentru ajungerea acestui scop şi
acestui nivel!
Marile puteri
potrivnice sunt multe şi tari.
Marele întuneric şi
marea nepăsare de veacuri, devenită ‘tradiţie’, se vor împotrivi din răsputeri
oricărui suflu înnoitor.
Comoditatea îngheţată
şi păcatele încetăţenite, care se vor vedea ameninţate din primăvara
Evangheliei, - vor stârni din greu crivăţul urii şi al calomniilor împotriva
razelor binefăcătoare pe care le va aduce Soarele Bibliei, care îşi vesteşte
răsăritul ceresc peste hotarele ţării noastre şi a inimilor noastre.
Vor trebui ridicate
stavilele grele şi ruginite care de veacuri opresc revărsarea binecuvântată a
şivoaielor mântuitoare peste sufletul poporului nostru.
Dar Praznicul Paştelor
noastre, Sărbătoarea renaşterii noastre în Hristos, tot va trebui să vină
odată!
Ceea ce Dumnezeu a
făcut prin Cuvântul Său Sfânt în viaţa altor popoare, care L-au descoperit înaintea
noastră, trebuie să vedem şi la noi, odată şi odată, oricât de lung va fi
drumul urcuşului nostru spre această luminoasă ţintă.
Oricât de grea va
fi lupta noastră pentru această slăvită biruinţă şi oricât de multe vor fi
jertfele care ni se vor cere pentru această fericită împlinire, Dumnezeul mântuirii
noastre tot ne va ajuta s-o ajungem odată şi odată, dacă lucrăm şi luptăm cu o
neclintită statornicie şi nădejde pentru aceasta.
O, ce negrăită şi
strălucită va fi atunci bucuria culesului pentru cei care umblă acum plângând când
îşi aruncă sămânţa acestui sfânt început! O, cu ce cântări de veselie vor
secera mulţumirea, acei care încep să semene acum cu atâtea lacrimi! (Psalm
126:5-6).
Iată câteva din
cuvintele cu care părintele Iosif îndemna încă de la început la citirea şi
trăirea Bibliei:
‘...Sunt zece ani
de când am început să citesc întâia dată în Biblie. Atunci, la început, mi se
părea Biblia o carte ca oricare alta, dar cetind-o regulat şi azi şi mâine, am
aflat în ea o comoară nebănuită. Am aflat în ea comori pe care nici odată nu
mi-aş fi putut închipui că le are, - de nu le aflam chiar eu. Astăzi, de câte
ori citesc Biblia, îmi pare că am intrat într-o mină de mărgăritare scumpe. Din
ce intru şi din ce sap mai adânc... dau peste noi şi noi comori.
Toată tăria mea
este Biblia. Ea mă însoţeşte, mă îndeamnă, mă luminează şi mă întăreşte în
toate împrejurările vieţii mele. Ea îmi dă căldura inimii şi lumina minţii ca
să-L aduc pe Hristos în orice chip la cunoştinţă (Filipeni 1:18). Ea îmi dă
toate armele ce trebuiesc unui „nebun ostaş al lui Hristos".
Acum, după zece
ani, simţesc că Biblia face parte din însăşi viaţa mea. Biblia este o parte întregitoare,
o lipsă a vieţii mele întocmai ca şi apa pe care o beau, ca aerul ce-l răsuflu
şi pâinea ce o mănânc. În fiecare zi citesc în Biblie, pentru că simţesc o sete
a sufletului care mă mână ca pe un cerb (Psalm 41) să mă adap la izvoarele ei.
Simţesc o foame a sufletului care mă mână să caut cuvintele ei şi să mă hrănesc
cu ele în fiecare zi (1 Timotei 4:6).
Biblia este
legătura mea zilnică cu Mântuitorul. De câte ori o deschid şi citesc în ea,
simţesc ceva că trece din ea în mine şi îmi umple casa sufletului meu cu
lumină, cu putere, cu tărie şi bucurie sufletească. Prin citirea Bibliei, în
toată ziua mă întâlnesc cu Mântuitorul meu Isus Hristos şi stau de vorbă cu El
şi El cu mine.
Tot ce sunt şi tot
ce am este al Bibliei. Biblia scrie şi „Lumina Satelor". Luaţi-mi Biblia -
şi mi-aţi luat totul. Opriţi-mă să nu citesc în ea şi „Lumina" se va
stinge.
Dar de câte ori
citesc Biblia simţesc şi o mare durere, îmi vine să plâng de durere când mă gândesc
câţi oameni nu au aflat şi nu cunosc încă comorile sufleteşti ale Bibliei. Câţi
se pogoară în pământ, înainte de a gusta din izvoarele Bibliei.
Cititorule, ai tu
Biblia în casa ta şi citeşti tu regulat în ea?’
‘L.5.’
Duminică 4 martie 1923, pag. 1
‘Biblia este cartea
cea mai răspândită de pe pământ. În vremea din urmă, răspândirea Bibliei este în
tot mai mare creştere. În decursul războiului s-au răspândit atâtea milioane de
Biblii încât Societatea Biblică nu mai putea răzbi cu tipărirea de Biblii noi.
Chiar şi această
minunată răspândire a Bibliei arată că ea nu este o carte ca oricare alta, ci
ea este Cartea lui Dumnezeu şi se va predica această Evanghelie în toată lumea
ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor...’
‘L.S.’
1923. Nr. 8 pag. 3
‘Biblia este Cartea
lui Dumnezeu. Dumnezeu a ales pe oamenii în inima cărora a pus cuvintele Sale
pe care ei apoi le-au scris. În acest înţeles zice şi Sf. Apostol Pavel: ‘...toată
Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură’ (2 Timotei
3:16).
Când, aşadar,
cineva ia în mână Biblia, trebuie să o ia ca pe o carte, ca pe o scrisoare a
lui Dumnezeu. Când vă veţi înfăţişa la Judecată înaintea lui Dumnezeu eu socot
că una din întrebări va fi aceasta: Ţi-am trimis o scrisoare în care te înştiinţam
despre starea ta pe pământ, despre starea păcatului care te omoară, - şi despre
iertarea Mea care îţi dă viaţa prin Sângele Fiului Meu. Şi îţi arătam în
această carte, cum să trăieşti ca un fiu al Meu. Ai citit tu această scrisoare?
— Doamne, vei
răspunde tu, am auzit că Tu ai avut o Carte pe pământ, dar eu n-am deschis-o
nici odată.
Vai va fi ţie
cititorule, dacă nu vei putea da un alt răspuns.’
‘L.S.’
1923, Nr. 8 pag. 3
‘...Numărul acesta
din gazetă l-am închinat Bibliei, ca să facem cunoscută cititorilor noştri
această Carte a Vieţii.
„Lumina Satelor"
le duce nu numai veşti care se schimbă de la o zi la alta ci le duce şi Cuvântul
lui Dumnezeu care rămâne în veac.
Gazeta noastră
tocmai aceasta o vrea! Să se facă o şcoală în care să stăm de vorbă şi de învăţătură
cu cititorii noştri, aşa cum stă dascălul în şcoală cu şcolarii săi.
În numărul acesta
gazeta noastră a vorbit despre Biblie. În celelalte numere vom vorbi despre
multe şi multe lucruri de folos din ea. Cine ne va citi cu drag şi regulat, cu
multe învăţături bune se va alege...’
‘Cititorule, Biblia
este o Carte scrisă anume pentru sufletul tău. pentru frământările, durerile şi
boalele sufletului tău. Citeşti tu această Carte?
Biblia este o
carte, o scrisoare, trimisă din Cer anume pentru tine, - desfaci tu această
scrisoare ca s-o citeşti?
Dacă ţi-ar veni o
scrisoare de la împăratul, ai alege grăbit şi nesilit să citeşti ce-i scris în
ea. Şi iată că aici Împăratul Ceresc îţi trimite o carte cu ştiri despre mântuirea
sufletului tău, iar tu nu vrei să o deschizi şi să citeşti în ea.’
‘L.S.’
1923. Nr. 8 pag. 3-4
Pentru încurajarea
citirii şi răspândirii Bibliei, părintele Iosif începu curând prin foaie ‘O
şcoală Biblică’, încurajând cu premii în bani şi cărţi, cu îndemnuri şi tâlcuri
- pentru cercetarea şi adâncirea Sfintei Scripturi.
Curând ideea
aceasta a intrat în obişnuinţa adunărilor ostăşeşti unde începură să se ţină
seri de ‘Şcoală Biblică’ în care toţi cei care luau parte la ele se întorceau
cu o tot mai adâncă cunoaştere şi trăire a Cuvântului Sfânt. Şi cu o tot mai
mare dragoste faţă dă Cartea Domnului, Biblia.
Ce idei mari erau
acestea! Ce viziune profetică, ce iniţiative salvatoare, ce moment unic.
Ce curs fericit
şi-ar fi urmat prin ele şi de la ele, destinul poporului nostru şi chiar
istoria Bisericii noastre dacă le-ar fi primit, dacă le-ar fi urmat.
Dar unde erau oare
acei care trebuiau să se pătrundă, să se însufleţească şi să poarte fericiţi
pretutindeni acest mesaj divin!
Ce mici sunt
vremile marilor oameni!"
Pe tot
parcursul lucrării sale în Oastea Domnului, preotul Iosif Trifa a insistat
mereu, mereu, că centrul atenţiei omului în religia creştină trebuie să fie
Isus Cristos.
Mai
redăm aici un citat dintr-un articol scris de Iosif Trifa în 1932 pe această
temă:
„...Temeiul şi
temelia mântuirii noastre este Isus Cel Răstignit. Toate Scripturile ne spun
acest lucru (Ioan 3:16; F. Ap. 4:12)... A căuta mântuirea în afară de acest Izvor
al mântuirii înseamnă a pierde vremea şi a pierde mântuirea... A căuta mântuirea
fără Isus Cel Răstignit este a încerca să faci pâine fără făină... E o
slăbiciune generală a creştinilor de azi de a-L lăsa afară pe Isus Cel
Răstignit din frământările mântuirii lor... Diavolul e şiret mare. El lasă
creştinilor frământările mântuirii, el lasă creştinilor toate rânduielile,
toate obiceiurile, toate formele. El îşi bate capul doar cu un singur lucru: să
le fure făina din pâine, să le fure mierea din fagure, să-L fure pe Isus Cel
Răstignit din frământările mântuirii lor.
Se zice că nicăieri
nu doarme mai liniştit diavolul decât acolo unde se păstrează cu sfinţenie
toate rânduielile şi datinile, dar lipseşte Isus Cel Răstignit şi Viu, viaţa şi
puterea din El... De aceea sfântul Pavel Îl apără cu atâta îndârjire pe Isus
Cel Răstignit faţă de ‘litera legii’, faţă de ‘păzirea poruncilor’.
Astfel de luptători
se cer şi azi. Căci ispititorul parcă aici a făcut cele mai mari ravagii
sufleteşti... Şi le-a făcut chiar acolo unde Isus Cel Răstignit trebuie apărat
mai cu hotărâre. Eu mă uit spre pildă şi la biserica romano-catolică şi văd un
lucru care mă doare. Cultul exagerat ce s-a făcut şi acolo în timpul din urmă
cu sf. Tereza, este o mare greşeală. Citesc foaia lor ‘Lumina creştinului’ din
Iaşi - şi în fiecare număr se publică sume şi daruri de bani de la cei ce spun
că sf. Tereza i-a mântuit din fel de fel de necazuri şi vor ajutorul ei. ‘Trimit
200 lei pentru ajutorul ce mi l-a trimis sf. Tereza de am scăpat de un mare
necaz’ - scrie unul. ‘Trimit 100 lei să-mi ajute în dorinţa pe care o am -
scrie altul - rezervându-mi dreptul să întregesc suma aceasta, dacă îmi va
ajuta’. Un adevărat târg. Eu de câte ori citesc această urâtă pagină îmi vine
să plâng şi să zic ca sf. ap. Pavel: dacă oamenii se pot ajuta şi mântui în
felul acesta, apoi ‘în zadar a murit Hristos’ (Gal. 2:21). Jertfa Lui este de
prisos.
...Noi însă Îl vom
vesti mereu numai pe Isus Cel Răstignit, oricâte împotriviri se vor ridica în
contra noastră... Căci ştim şi credem că numai în Numele Lui şi puterea Crucii
Lui este viaţă şi mântuire adevărată..."
(„Ceva despre
Credinţă"... O.D. Nr. 40 din 2 oct. 1932)
Mişcarea
Oastea Domnului se extindea vertiginos şi lua proporţii de mişcare de mase. De
aceea ea trebuia definită tot mai riguros, pentru ca toată lumea să ştie ce
crede şi ce urmăreşte să realizeze această mişcare. Preotul Iosif Trifa a făcut
această definire sub forma unui „mic regulament pentru cei care au intrat şi
cei care vor să intre în Oastea Domnului", publicat în câteva numere
succesive din Lumina Satelor în anul
1928. Redăm aici părţile cele mai importante ale acestui „regulament".
„1. Cel dintâi
paragraf, cea dintîi cerinţă pentru un ostaş din Oastea Domnului o vom spune în
legătură cu o asemănare: Când cineva este recrutat şi pleacă la armată, el o
rupe dintr-o dată cu traiul pe care l-a avut înainte, îndată ce intră în armată
el începe o altfel de viată, un alt fel de trai. Începe un fel nou de a trăi, o
nouă viaţă. Aceasta este cea dintâi cerinţă şi pentru cei din Oastea Domnului.
Când intri în Oastea Domnului trebuie să te naşti din nou, să o rupi dintr-o
dată cu felul vechi de trai pe care l-ai avut, trebuie să începi o viaţă nouă,
schimbată... Să o rupi dintr-o dată cu duhul acestei lumi şi cu păcatele ei.
Văzut-aţi feciorii când se duc la armată cum îşi iau rămas bun şi se despart de
fetele din sat? Aşa şi cei care intră în Oastea Domnului trebuie să se despartă
pentru totdeauna de cele şapte fete ale diavolului: trufia, desfrânarea, pizma,
lăcomia (între care şi beţia), mânia, zgârcenia, lenea...
O intrare în Oastea
Domnului fără naşterea din nou, fără schimbarea vieţii, n-ajunge nimic.
Naşterea din nou este schimbarea cea mare care l-a ajuns pe Saul pe drumul
Damascului şi din Saul l-a făcut Pavel: din prigonitor, apostol. Aceasta este
schimbarea cea mare care trebuie să dea şi celor ce intră în Oastea Domnului
altă inimă şi altă simţire, alţi ochi şi altă vedere, altă gură şi alte vorbe,
alte picioare şi alte umblări. Aceasta este schimbarea cea mare pe care o cerea
Mântuitorul lui Nicodim spunându-i că trebuie ‘să se nască din nou’ (Ioan 3:4),
să înceapă o viaţă nouă. Însă această schimbare a vieţii, această renaştere
sufletească o poţi face numai cu dar de Sus, cu darul şi puterea Duhului Sfânt.
Când cineva se hotărăşte să intre în Oastea Domnului, el face numai începutul.
Peste acest început trebuie să se pogoare darul şi puterea Duhului Sfânt, iar
acest dar se pogoară numai dacă omul stăruie în hotărârea luată şi îngenunchiază
cu ea mereu la picioarele Crucii pentru a fi sigilată şi întărită cu Sângele Mântuitorului.
Aceasta este cea
dintâi cerinţă a celor ce intră în Oastea Domnului. E cea mai grea, dar şi cea
mai ducătoare la izbânzi pentru cei care trec cu bine printrânsa.
2. A doua cerinţă
pentru cei din Oastea Domnului o scoatem tot din asemănarea de mai sus. Când a
intrat cineva în armata ţării, lucrul care i se cere mai întâi este: ascultarea
şi supunerea necondiţionată. Acelaşi lucru se cere şi pentru cei intraţi în
Oastea Domnului: ascultare şi supunere întru toate faţă de Dumnezeu. Cel intrat
în armată nu mai este stăpân peste voile şi umblările lui. El stă întru toate
sub ascultarea şi ordinile mai marilor săi. Aşa şi cel intrat în Oastea
Domnului, din clipa când a intrat în Oaste, nu-şi mai porunceşte el peste voile
şi umblările lui - ci Domnul... Nu puteţi sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu
şi lui Mamona, - a zis Mântuitorul... (Luca 16:13). Cel ce intră în Oastea
Domnului, trebuie să slujească numai Domnului, - altfel intrarea lui în Oaste,
n-ajunge nimic. Nimeni slujind ca ostaş nu se încurcă cu lucruri lumeşti dacă
vrea să placă Celui ce l-a înscris la Oaste (2 Tim. 2:4).
Să luăm pildă de
ascultare de la Mântuitorul. Întreaga viaţă a Mântuitorului a fost o viaţă de ascultare
faţă de Tatăl Său, de o ‘ascultare până la moartea Crucii...’ Peste această
ascultare se pogoară darul şi harul Duhului Sfânt. Când trăieşti o astfel de
ascultare, de supunere şi de încredere în Domnul, viaţa ta ajunge sub darul şi
cârmuirea Duhului Sfânt.
3. A treia cerinţă
a celor ce intră în Oastea Domnului o scoatem tot din asemănarea de mai sus.
Cel ce intră în armată se apucă îndată de meşteşugul armatei. Începe mai întâi
să înveţe diferitele mişcări mai mici şi mai uşoare. Învaţă apoi să cunoască
diferitele arme cu tainele şi puterea lor. În fiecare zi face deprindere,
exerciţiu. Pe urmă după ce a învăţat mişcările şi armele, învaţă tainele
apărării şi atacurilor faţă de vrăjmaşi.
Aceste lucruri se
cer, - în înţeles sufletesc - şi de la cei ce intră în Oastea Domnului. Îndată
ce intră cineva în Oastea Domnului, trebuie să se apuce de meşteşugul de a se
face un bun ostaş al lui Hristos. Va începe întâi cu lucruri mai uşoare, ca să
poată apoi ‘creşte zi de zi în darul lui Dumnezeu’.
Va face în fiecare
zi ‘exerciţiul’ rugăciunii.
Va cerceta biserica
folosind sf. Taine pe care le administrează.
Va citi zilnic
Biblia... fiecare ostaş să-şi aibă Biblia sa ca pe o armă puternică. Şi nu
numai să o aibă ci să înveţe tainele ei citind-o regulat şi cu credinţă.
...Va folosi tot
ceea ce îi poate fi de ajutor şi întărire sufletească în lupta ce are să o ducă
pentru mântuirea lui şi pentru a altora (cărţi, foi religioase, etc.).
Mai sunt şi alte
cerinţe... pe care le vom aminti mai pe larg în cartea ‘Ce este Oastea Domnului’
ce va apare în curând. Vom mai aminti aici numai pe scurt că un ostaş al
Domnului trebuie să fie activ. Să fie în neîncetată luptă contra atacurilor
vrăşmaşului diavol. Să lupte neîncetat pentru lăţirea Împărăţiei lui Dumnezeu
să lupte pentru atragerea şi a altora în fronturile mântuirii sufleteşti.
‘...Dacă cei ce
trăiesc o viaţă ostăşească - zice sf. Ioan Gură-de-Aur - se duc îndată unde îi
cheamă trâmbiţa războiului, cu atât mai mult trebuie a ne pregăti şi noi care suntem
ostaşi ai lui Hristos, a face front în faţa păcatului.’
Omilia
V. Evrei
După ce ai intrat în
Oastea Domnului trebuie să-ţi dai seama că ai declarat război diavolului şi
eşti în război cu patimile şi poftele acestei lumi. ‘Ca un ostaş viteaz trebuie
să fii într-una înarmat, treaz, înţelept, hotărât, curajos, veşnic aşteptând pe
vrăşmaşul. De câte ori te cheamă trâmbiţa privegherii, iute te pregăteşte de
luptă şi te aruncă cu tot curajul împotriva răului, rupe şirul vrăşmaşului,
taie puternic faţa diavolului şi pune mâna pe pradă de la ei, câştigând
biruinţa... - precum spune acel mare sfânt părinte Ioan Gură-de-Aur.
Un ostaş al
Domnului trebuie să fie apoi un aluat dospitor. După ce şi-a ‘dospit’ viaţa lui
cu ‘aluatul cel nou’ al Evangheliei, trebuie să dospească şi viaţa altora. Să
facă acest lucru întâi cu predica vieţii sale. Aşa să trăiască un ostaş al
Domnului încât văzând şi alţii faptele şi purtările sale cele bune - să ia îndemn
a intra şi ei în Oastea Domnului...
În numărul viitor
vom arăta ceea ce nu-i iertat să facă un ostaş al Domnului.
‘L.S.’ Nr. 46 din 7
nov. 1926 - scrie mai departe sub acelaşi titlu, următoarele:
...în numărul
trecut am spus ce trebuie să facă un bun ostaş al lui Hristos. În numărul
acesta vom aminti câte ceva şi din cele ce trebuie să nu facă un ostaş al lui
Hristos.
Ţin şi aici să spun
îndată că Oastea Domnului nu e numai o luptă contra beţiilor şi sudalmelor, ci
e o luptă contra tuturor patimilor rele, pentru că fiecare patimă rea este un
fel de beţie. Oare mânia nu este şi ea tot un fel de beţie? Şi oare lăcomia, zgârcenia,
pizma, nu sunt şi ele tot un fel de beţie?
Un bun ostaş al lui
Hristos trebuie să se ferească de toate cele şapte păcate grele, de moarte care
sunt: trufia, desfrânarea, pizma, lăcomia - între care şi beţia, hoţia, iubirea
de argint - mânia, zgârcenia şi lenea.
Lupta noastră s-a îndreptat
de la început mai ales contra beţiilor şi înjurăturilor fiindcă, mai ales,
aceste două patimi fac stricăciunile cele mai mari în poporul nostru şi pentru
că, cu aceste două patimi câştigă satana cele mai multe suflete.
Cu privire la
beuturile alcoolice, regulile Oastei sunt următoarele:
Un bun ostaş al
Domnului face cel mai bine dacă se rupe dintr-odată cu totul de orice fel de
beuturi alcoolice. Omul poate trăi şi fără beuturi îmbătătoare (ba încă
trăieşte mai mult şi mai bine... Încă nimeni n-a murit nicăieri din cauză că
n-a beut, dar din beţie câţi mor zilnic!)...
...Oastea Domnului
opreşte de la orice fel de beuturi alcoolice mai ales pe cei care au fost
pătimaşi beţivi, pentru că în aceştia beutura a stricat cu totul orice hotar de
oprire, de stăpânire. Pentru beţiv cel dintâi pahar deschide îndată uşa larg
spre beţie. Pentru aceştia nu este o altă cale de scăpare decât ruperea totală
cu orice fel de beutura pe vecii vecilor.
...Opreşte apoi de
la orice fel de beuturi alcoolice pe toţi cei necăsătoriţi... pentru că aceştia
trebuie să stăruiască şi mai mult în virtutea înfrângerii poftelor. Iar
beuturile alcoolice sunt cel mai mare duşman al acestei virtuţi. ‘Nu beţi vin întru
carele este desfrânare’ - spune apostolul Pavel (Efes. 5:18).
...Un bun ostaş al
Domnului nici nu va intra prin crâşme... pentru că acolo sunt ispitele cele
mari şi căderile cele pierzătoare...
Acestea ar fi pe
scurt regulile cu beutura. Spun adevărul că de trei ani de zile m-am tot frământat
cu dezlegarea lor - şi tremur şi acum să nu fi greşit cumva cu precizarea lor.
Ca un munte de fier apasă asupra conştiinţei mele întrebarea: oare nu cumva am
lăsat pe undeva o uşiţă deschisă pentru ispita satanei? Băgaţi de seamă că...
ceea ce pare că am lăsat, poate fi o uşă deschisă pentru satana... poate fi
mărul din grădina Edenului. Satana-i viclean mare. Dacă are o uşiţă deschisă
apoi cu zi cu noapte umblă şi se vicleneşte cum ar putea-o lărgi, ca să intre
prin ea...
Decât astfel să vă
înşele şi pe voi satana, decât să aveţi veşnic deschisă o uşă, eu zic: mai bine
să închideţi uşa de tot. Lepădaţi-vă de orice fel de beutura îmbătătoare...
Nici un pahar, nici o picătură... Închei spunând încă o dată: un ostaş al
Domnului... se leapădă de orice fel de beuturi alcoolice.
În numărul viitor
vom scrie mai departe despre celelalte oprelişti pe care le pune ‘Oastea
Domnului’.
‘L.S.’ Nr. 48 din
14 nov. 1926 scrie:
Dăm în continuare
opreliştile pe care Oastea Domnului le pune pentru cei ce vreau să fie ostaşi
ai lui Hristos.
Un ostaş al
Domnului nu se duce pe la petreceri, jocuri şi baluri, pentru că aşa cum se fac
acestea în ziua de azi... sunt cu totul atrase în slujba diavolului... Şi sunt
destule alte societăţi (în afara Oastei) care se întrec în a face jocuri şi
baluri pe seama membrilor lor... Societatea noastră nu se ocupă cu aşa ceva.
Petrecerile noastre sunt a ne întâlni mereu în Domnul... noi ne petrecem citind
şi vestind Sfintele Scripturi, cântând cântări duhovniceşti, rugându-ne
Domnului şi bucurându-ne în El, după cuvântul sf. apostol Pavel care zice: ‘nu
beţi vin întru care este desfrânare ci vă umpleţi de Duhul Sfânt vorbind între
voi în psalmi, în lăudări şi în cântări duhovniceşti’ (Efes. 5:18-19).
Un ostaş al
Domnului va merge numai la acel fel de petreceri unde lipseşte beutura şi
jocul... Sau cel mult va sta acolo până ţine partea cea bună... până ţine
partea în care diavolul încă nu s-a amestecat.
...Peste tot, un
ostaş al Domnului se va păzi de orice clacă, şezătoare şi strânsură în care
stăpâneşte ‘duhul acestei lumi’... căci ‘oricine vrea să fie prieten cu lumea
(cu duhul ei cel păcătos) se face vrăşmaş cu Dumnezeu’ (Iacov 4:4).
Peste tot în
privinţa întrebării: unde poate merge un ostaş al Domnului, recomand următoarea
regulă:
De câte ori un
ostaş este nedumerit asupra acestei întrebări, să se întrebe: ‘Oare merge şi
Domnul Isus cu mine? Oare poate să meargă Domnul cu mine în crâşmă? - Ba!
Atunci nu merg nici eu! Oare stă Domnul Isus cu mine acolo unde se vorbesc urâciuni
şi murdării? - Ba! Atunci nu stau nici eu!’ Un ostaş al Domnului poate merge
numai acolo unde poate merge şi Domnul cu el. Şi va sta numai acolo unde poate
sta şi Domnul Hristos...
...Un ostaş al
Domnului nu înjură şi nu foloseşte nici un fel de cuvânt de sudalmă. Despre
acest păcat scriem mai pe larg în altă parte... Aici voi spune doar atât că înjurătura
este poate cel mai fioros şi mai grozav păcat. Despre acest păcat zice
Evanghelia că ‘toate păcatele se vor ierta fiilor omeneşti şi hulele oricâte le
vor grăi, dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veci, ci
va fi vinovat Judeţului veşnic’ (Marcu 3:28). Despre satana se ştie că este un
răsculat şi un hulitor împotriva lui Dumnezeu. Văzut-aţi pe suduitorul de cele
sfinte cum în decursul fioroaselor lui înjurături îşi ridică pumnii şi
privirile spre cer ca şi cum ar ameninţa pe cineva de acolo? El este ca şi
satana un vrăşmaş pe faţă şi un răsculat împotriva lui Dumnezeu.
Cei ce suduie, - nu
numai că în Oastea Domnului n-au ce căuta, - ci ei ar trebui scoşi şi din rândurile
celorlalţi creştini.
Un ostaş al
Domnului nu fumează. De ce?
Întâi pentru că
fumatul este un lucru urât şi urâcios... Gândească-se fiecare fumător şi să întrebe,
oare ar putea el să stea în faţa Mântuitorului cu ţigara în gură? Oare rămâne,
oare petrece, oare călătoreşte împreună cu noi Domnul când noi într-una pufăim
şi scuipăm?
Fumatul trebuie
lăsat apoi pentru că el devine o patimă, o plăcere care întrece plăcerea
duhovnicească... punând stăpânire pe toată fiinţa omului şi robind-o de
dimineaţa până seara... Lucrul acesta e nebun şi necurat.
Fumatul trebuie
lăsat şi pentru că noi suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu de fiecare ban
ce-l cheltuim. Noi nu suntem stăpânii ci suntem numai administratorii averilor
şi banilor noştri. Ce vom răspunde oare în faţa Domnului Dumnezeu despre banii
ce i-am cheltuit pe tabac? ...Câţi ‘creştini’ sunt care nu se îndură să facă
milostenie, se lipsesc de Biblie, de o gazetă bună, de cărţi cu hrană
sufletească - dar pentru tabac dau mii de lei pe an. Nu este oare acesta un
lucru nebun şi necurat?"
În
continuarea acestui „regulament", preotul Iosif Trifa descrie modul de
luptă al unui ostaş creştin, dezvoltând pe larg textul din Efeseni cap. 6, în
care apostolul Pavel enumera „armele" luptătorului creştin: „mijlocul încins
cu adevărul", platoşa neprihănirii, picioarele încălţate cu râvna
Evangheliei păcii, scutul credinţei, coiful mântuirii, sabia Duhului Sfânt care
este Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciunea.
Oricine
citeşte aceste pagini, şi toate celelalte scrieri ale preotului Iosif Trifa,
poate să vadă că singurul lucru pe care-l urmărea acest credincios preot
ortodox era să-i întoarcă pe oameni la Dumnezeu, să-i înveţe transformarea vieţii
prin Isus Cristos şi să-i îndrume spre o viaţă creştină curată, după Sfânta
Scriptură. Reacţia cititorului ar fi aceea că nimic din toate acestea nu sunt
contrare nici Bibliei, nici dogmelor Bisericii Ortodoxe. Şi totuşi, opoziţia
faţă de lucrarea acestui preot n-a întârziat să apară, să se dezvolte şi să
acţioneze până la scoaterea lui din Biserică.
Ce i s-a
reproşat preotului Iosif Trifa? Nu vom intra în toate detaliile luptei care s-a
dat în jurul Oastei Domnului timp de vreo cinci ani, între 1933 şi 1938, şi
care s-a soldat cu scoaterea lui Iosif Trifa din preoţie (caterisire). Ne vom
mărgini doar să semnalăm raţionamentele strict teologice care au dus la acest
sfârşit tragic.
Prin
1934 îl găsim pe preotul Iosif Trifa enumerând mai multe acuzaţii care se aduc
Oastei Domnului, printre care o găsim şi pe aceasta: „Un frate preot scria anul
trecut că Oastea a fost bună la început până când se ocupa numai cu propaganda
contra beţiei. Dar de când le predică oamenilor ‘neştiutori’ despre naşterea
din nou, a devenit ‘primejdioasă’ şi nu mai trebuie sprijinită" (citat din
istoria Oastei de T. Dorz, vol. 1, pag. 334).
Să ne
oprim puţin la această acuzaţie şi să vedem pe ce se întemeiază ea. Preotul
care a făcut-o cunoştea bine teologia ortodoxă. El ştia că după dogma ortodoxă
naşterea din nou se întâmplă în botez. Botezul se administrează copiilor mici
şi, prin urmare, fiecare ortodox care a fost botezat când a fost mic este
considerat a fi născut din nou. A predica o naştere din nou care se întâmplă
atunci când înţelegi jertfa Domnului Isus Cristos şi când Îl primeşti pe El ca
Mântuitor înseamnă a nega capacitatea botezului de a produce acea naştere din
nou!
Exact
lucrul acesta îl cred baptiştii. Ei cred că naşterea din nou este un fenomen
care se produce pe plan spiritual atunci când omul se pocăieşte, se întoarce la
Domnul Isus Cristos şi-L primeşte pe El ca Domn şi Mântuitor personal. De aceea
ei nu mai botează copiii mici. Ei aplică botezul după întoarcerea la Domnul
Isus Cristos, şi consideră botezul un act simbolic care arată moartea faţă de
lume şi învierea cu Domnul Isus Cristos la o viaţă nouă.
A
predica în Biserica Ortodoxă naşterea din nou ca un act care se produce la
maturitate, când omul se întoarce la Dumnezeu, este într-adevăr un lucru care
contrazice o dogmă ortodoxă foarte importantă. Dar preotul Iosif Trifa,
studiind ce spune Scriptura despre naşterea din nou, şi vrând să fie credincios
Scripturii, n-a avut încotro, şi a ajuns să predice o învăţătură care
contrazicea dogma Bisericii sale.
Acuzaţia
de bază însă care i-a fost adusă preotului Iosif Trifa a fost aceea că a
refuzat să admită ca ierarhia Bisericii Ortodoxe să preia conducerea Oastei
Domnului. Timp de câţiva ani de zile s-a încercat acest lucru, dar Iosif Trifa
a observat că cei ce voiau să pună mâna pe Oaste intenţionau să o transforme
dintr-o mişcare de înnoire spirituală într-o mişcare de educaţie culturală şi
sanitară.
Pentru a
evita acest dezastru, Iosif Trifa şi-a dat demisia din funcţia de preot,
intenţionând să rămână conducător al Oastei şi redactor al revistei „Lumina Satelor". Mitropolia de la
Sibiu l-a anunţat însă că din moment ce nu mai este preot i se ia şi conducerea
Oastei şi redacţia revistei. Acestea se întâmplau în decembrie 1934-ianuarie
1935. În 5 ianuarie 1935, Iosif Trifa a scris următoarea scrisoare adresată
Mitropoliei:
„Prea venerat Consiliu
Arhiepiscopesc,
Cu referire la cele
ce mi s-au comunicat din partea prea ven. Cons. Arhiepiscopesc sub Nr. 32/1935
bis, răspund:
În legătură cu ‘Oastea
Domnului’ n-am avut absolut nici un fel de însărcinare şi încredinţare din
partea nimănui, în consecinţă n-am de prezentat în legătură cu această mişcare
nici un fel de dare de seamă.
Creaţia spirituală
a mişcării ‘Oastea Domnului’ a venit pe de-a-ntregul din partea Domnului. El
mi-a inspirat-o şi prin El am creat-o. El Singur mi-a dat însărcinarea în
crearea acestei mişcări. Lui Singur am gestiuni de predat. El Singur mă poate
opri să nu mă mai ocup de ea.
Accentuez însă ceea
ce am spus de atâtea ori: am respectat întru totul învăţăturile Sfintei noastre
Biserici. Am lucrat în cadrul acestor învăţături şi voi lucra şi mai departe
tot în cadrul acestor învăţături. Iar întru cât s-ar părea şi s-ar dovedi că am
ieşit din aceste învăţături, sunt gata să mă înfăţişez oricând în faţa
forurilor bisericeşti competente".
Mitropolitul
Nicolae Bălan i-a răspuns lui Iosif Trifa printr-o scrisoare lungă de 16
pagini. Esenţa răspunsului Mitropolitului este rezumată de Traian Dorz astfel:
„În punctul 1 se
neagă orice posibilitate de legătură a vreunui suflet cu Mântuitorul în alt fel
decât prin mijlocirea oficialităţii bisericeşti. Această legătură cu Hristos, când
este vorba de un preot, cu atât mai mult nu se poate concepe decât aşa. Orice
altă părere despre aceasta nu poate fi decât ‘o notă a subiectivismului sectar
care ocoleşte Biserica închipuindu-şi că în afară de ea poate să stea în
legătură cu Hristos şi să primească însărcinări „singur" de la El. O
asemenea atitudine din partea unui preot este inadmisibilă... prin urmare, oricare
preot lucrează tot ce lucrează numai din încredinţarea episcopului său şi în atârnare
de acesta. De aceea el poate fi tras la răspundere oricând de către episcopul
său şi e dator să-şi dea socoteală de întreaga sa activitate... Tot asemenea el
poate fi absolvit de delegaţia ce o are atunci când, apreciind interesele
Bisericii, episcopul crede de cuviinţă aceasta...’
În punctul 2 se
spune că oricine ar îndrăzni să nege lucrurile de mai sus neagă Biserica şi
doctrina despre ea, Ierarhia şi ordinea canonică a Bisericii. Această negare -
spune mai departe mitropolia - este comisă de afirmaţia că ‘în legătură cu
Oastea Domnului n-am avut absolut nici o însărcinare şi încredinţare din partea
nimănui’... şi precizează că ‘însăşi hirotonia întru preot... constituie însărcinarea
de a-ţi pune toate puterile în slujba Bisericii...’ Tot ce ar face şi ar crea
un preot, indiferent de mărimea operei sale, nu este decât îndeplinirea unei însărcinări
cu care este dator faţă de Biserică prin însăşi misiunea sa..."
Este de
o deosebită importanţă să înţelegem ce spune Mitropolitul Nicolae Bălan în
această scrisoare. Într-un capitol anterior, noi am discutat doctrina ortodoxă
care spune că harul mântuitor a fost depozitat în Biserică, şi că acum Biserica
administrează, sau împarte, sau dăruieşte individului mântuirea.
Preotul Iosif
Trifa, predicând despre jertfa Domnului Isus Cristos, chemându-i pe oameni să-L
primească pe Isus ca Mântuitor personal şi propovăduind astfel o întâlnire
directă între individ şi Isus Cristos şi o mântuire prin această întâlnire,
nega de fapt una dintre cele mai centrale dogme ale Bisericii Ortodoxe. Iată de
ce Mitropolitul Nicolae Bălan „neagă orice posibilitate de legătură a vreunui
suflet cu Mântuitorul în alt fel decât prin mijlocirea oficialităţii
bisericeşti!"
Aceasta
a fost „erezia" preotului Iosif Trifa. Restul acuzaţiilor erau de ordin
administrativ şi nu merită să ne ocupăm de ele. În cele din urmă, prin sentinţa
din 13 martie 1936, preotul Iosif Trifa a fost caterisit. Apelul de graţiere
i-a fost respins de Sinodul Bisericii prin decizia din 18 martie 1937.
Este
bine să auzim şi strigătul de durere al acestui preot, publicat în revista Isus Biruitorul, din 11 aprilie 1937,
sub titlul „Mi s-a luat numele şi haina de preot..."
“În sfârşit, mi s-a
adus la cunoştinţă oficios (şi s-a publicat şi în ‘Lumina Satelor’) că sf.
Sinod a respins cererea pe care o înaintasem şi a întărit caterisirea mea. Prin
urmare, iată am ajuns un preot caterisit. Mi s-a luat haina şi numele de preot.
Am fost dat afară din ceata celor 8000 de preoţi, ca fiind cel mai netrebnic,
dintre toţi. Şi sunt ameninţat că voi fi dat afară cu totul şi din biserică, ca
un ‘păgân’ şi ‘vameş’ care spurcă biserica.
Eu - căutând spre
Cer - mă resemnez în faţa judecăţii ce mi s-a făcut, aşteptând - cum spuneam -
şi judecata cea de la a treia instanţă: Judecata cea Cerească.
În faţa judecăţii
ultime de la Bucureşti, repet ceea ce spuneam în faţa primei judecăţi:
Mă voi resemna în
această judecată şi voi rămânea pe mai departe în Biserică, un simplu mirean în
rând cu ceilalţi fraţi ai mei în Ostăşia Domnului.
Fireşte - e un
hotar mare acesta din viaţa mea. E o răspântie de unde mă uit înapoi peste mult
zbuciumata mea viaţă. În clipa când mi se ia haina şi numele de preot, mă uit şi
peste zbuciumul celor 25 de ani de preoţie. Şi văd toate frământările mele de
preot şi vestitor al Evangheliei.
Văd nopţile
nedormite... văd paturile de la Geoagiu şi Davos... văd lacrimile pe care le-am
vărsat pentru Biserica şi Poporul meu. Văd întreg câmpul de bătălie în care am
luptat şi am sângerat pentru binele Bisericii şi Neamului meu. Şi acum - slăvit
să fie Domnul - iată văd şi răsplata acestor lupte, în care mi-am jertfit şi
sănătatea.
Trebuia să vină şi
răsplata aceasta. Poate fiindcă L-am vestit prea mult pe Isus Cel Răstignit. Eu
mi-am înţeles slujba de preot să-L vestesc neîncetat pe Isus Cel Răstignit, să
chem suflete pierdute la picioarele Crucii Lui. Vrăjit de Jertfa Golgotei, am
predicat poate prea mult această Jertfă şi poate am vrăjit prea mult poporul cu
această Jertfă - şi poate pentru asta mi-a venit acum o răsplată pe care nu o
primesc eu cel dintâi, şi nici cel din urmă. Cam toţi cei ce au bătătorit prea
mult Dealul Golgotei - aşa au păţit şi aşa vor păţi! Cam toţi care s-au îndrăgostit
prea mult de Jertfa Golgotei şi au spus adevărul - aşa au păţit şi aşa vor
păţi.
Fraţii mei! ‘Vă
scriu aceste rânduri cu ochii scăldaţi în lacrimi’ (2 Cor. 2:4). Mă gândesc la
tot ceea ce ne leagă pe noi. ‘Eu am fost gata să vă dau nu numai Evanghelia ci
şi viaţa mea’ (1 Tesal. 2:8), să mă cheltuiesc chiar pe mine însumi pentru
sufletele voastre (2 Cor. 12:15). Iar la această dragoste voi aţi răspuns cu
focul dragostei voastre.
Vă îndemn iubiţii
mei să fiţi liniştiţi! Dacă pe mine m-au dat afară definitiv din ceata
preoţilor, eu voi merge mai departe pe calea pe care am mers şi până acum, pe
calea Crucii, pe calea Domnului.
Eu n-am îndemnat
nici odată pe nimeni contra cuiva, decât contra păcatului.
‘Cu ochii ţintă la
Căpetenia desăvârşirii noastre.’ Cu ochii ţintă la Isus Cel Răstignit - acesta
a fost îndemnul meu de totdeauna. Şi acesta e şi acum.
Iar dacă va fi să
fiu dat afară cu totul din Biserică (adică un fel de ‘exilare’) repet şi eu
cuvintele ce le-a rostit cu un astfel de prilej Sf. Ioan Gură-de-Aur:
‘Numeroase sunt
valurile şi puternic curentul. Nu mă tem de înec întrucât stau pe Stâncă... Nu
doresc să trăiesc decât pentru voi. De aceea vă implor: consolaţi-vă, că nimeni
nu mă poate despărţi de voi. Ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu poate să
despartă. Biserica constă nu în ziduri ci în comunitatea credincioşilor. Mâine
voi fi cu voi la ceasul rugăciunii. Căci unde sunt eu, sunteţi şi voi şi unde sunteţi
voi sunt şi eu. De suntem despărţiţi de spaţiu, suntem uniţi în dragoste. Nici
moartea nu ne poate despărţi. Sunt gata de mii de ori să-mi dau viaţa pentru
voi.’
Rugăciune
Şi-acum, către Tine
mă întorc Doamne Isuse, Preadulcele meu Mântuitor, Singura mea nădejde şi
bucurie. Îţi mulţumesc că ai făcut din mine un copil al suferinţii. Şi-Ţi
mulţumesc că mă ţii mereu în starea aceasta grea, dar binecuvântată!
Acum robul Tău
iarăşi stă la o răspântie. Ce aş putea spune o Doamne, şi aici altceva, decât:
să fie voia Ta!
Doamne Isuse, ştiu
că mă aşteaptă cruci nouă şi necazuri nouă. Dar Tu ştii Doamne că robul Tău nu
şi-a precupeţit nici odată viaţa lui cea trecătoare. Voi suferi totul pentru
Tine, pentru cape urmă, să trec în odihna Ta cea dulce şi scumpă."
În
ultimii zece ani ai vieţii sale, preotul Iosif Trifa a fost mereu bolnav, a
avut multe operaţii la plămâni şi la intestine, a stat mult timp în spitale şi
în staţiuni balneare, şi şi-a desfăşurat activitatea spirituală şi editorială
mai mult de pe patul de suferinţă. S-a stins din viaţă în 12 februarie 1938.
Oastea
Domnului nu s-a stins însă. Ea a continuat să existe în ciuda opoziţiei
ierarhiei Bisericii Ortodoxe. Este adevărat că mulţi fraţi ostaşi, printre care
şi unii dintre conducători, văzând că sunt alungaţi din Biserica Ortodoxă, s-au
alăturat unor culte neoprotestante. Unii au trecut la baptişti, alţii la
creştini după Evanghelie, alţii la penticostali.
Traian
Dorz, minunatul poet al Oastei, este unul dintre puţinii care au luptat cu îndârjire
până în zilele noastre să ţină Oastea Domnului în Biserica Ortodoxă. Dar el
recunoaşte cu amărăciune:
„Dar însăşi
condiţiile pe care ni le-a creat biserica noastră care ne alunga, erau anume
create spre a ne împinge ca să fim înghiţiţi de învăţăturile streine. Ele ne-au
împins la asta. Cinismul şi răzbunarea cu care eram priviţi urmărea puternic
trecerea noastră totală la secte. Sau transformarea noastră într-o sectă ruptă
de biserică, asemeni fracţiunii lui Tudor Popescu, cu care le reuşise tocmai
manevra asta. Aceasta le-ar fi pecetluit apoi pe totdeauna triumful punctului
lor de vedere, după care Oastea Domnului trebuia să sfârşească neapărat la
secte, sau ca o nouă sectă.
De fapt, unul
dintre episcopi ne-a şi spus odată foarte nervos:
— Dar treceţi odată
domnilor la secte! Măcar să scăpăm de voi mai repede! Am şti atunci că avem o
sectă mai mult, dar nu ne-aţi mai chinui mereu ca acum!
Noi ‘îi chinuiam’
cu trebuinţa unei neapărate înnoiri a vieţii duhovniceşti. De asta voiau ‘să
scape’...
Şi atunci ‘ca să
scape odată de noi’ au îndrumat preoţii să ne împingă afară din biserică prin
orice metode, dar cât mai sigur şi cât mai repede".
Este
normal să ne punem acum întrebarea: Este posibilă o înnoire, o renaştere a
Bisericii Ortodoxe din ceremonialismul în care este anchilozată?
Noi ne
rugăm lui Dumnezeu pentru o asemenea înnoire şi renaştere. De ea ar beneficia
tot neamul nostru. Şi ştim că în cadrul ortodoxiei româneşti sunt preoţi şi
laici, fie în Oastea Domnului, fie în afara ei, care doresc o asemenea revenire
la viaţă şi care caută să o producă. Pentru aceştia am adăugat aici istoria
acestor trei preoţi: Dumitru Cornilescu. Tudor Popescu şi Iosif Trifa. Ei
trebuie să ştie că au mai existat oameni care au lucrat la înnoirea Bisericii
Ortodoxe. Trebuie să ştie ce anume au încercat ei să schimbe şi să ştie cum a
reacţionat ierarhia Bisericii şi, mai ales, de ce a reacţionat împingându-i în
afara Bisericii.
Aceia
care doresc astăzi o înnoire a Bisericii trebuie să-şi formuleze foarte clar ce
anume voiesc să înnoiască şi apoi să vadă care dogme ale Bisericii ar putea să
fie afectate de ceea ce vor ei să aducă nou. Noi nu credem că pot să se facă înnoiri
fără ca prin acestea să fie afectate anumite dogme.
Aţi
văzut care a fost experienţa acestor trei preoţi. Să recapitulăm punctele
principale ale acţiunilor lor. Însăşi traducerea Bibliei în limba română
modernă, fără nici un fel de abateri de la textul original, a fost considerată
a fi o acţiune „protestantă". Apoi, când oamenii aceştia au predicat mântuirea
personală prin Domnul Isus Cristos, ei au contrazis dogma că Biserica este cea
care împarte mântuirea. Când Tudor Popescu s-a întors la învăţătura Bibliei că
numai Isus este mijlocitor între om şi Dumnezeu, el a fost acuzat că
desfiinţează dogma despre sfinţii care mijlocesc între om şi Dumnezeu. Când Iosif
Trifa a predicat despre naşterea din nou ca urmare a primirii Domnului Isus în
inimă, a fost acuzat că desfiinţează dogma naşterii din nou prin botezul
copilului mic.
Trebuie
să recunoaştem că ierarhii Bisericii Ortodoxe, care i-au împins pe aceşti
preoţi în afara Bisericii, n-au făcut altceva decât să apere cu stricteţe
dogmele Bisericii. Problema deci este aceasta: Va ajunge oare ierarhia
Bisericii Ortodoxe să admită că dogmele nu sunt absolute şi că ar fi necesară o
reconsiderare a lor şi, poate, o reformulare a lor? Deocamdată nu se întrevăd
semne că aşa ceva ar fi posibil.
Dumitru
Cornilescu şi Tudor Popescu au sfârşit prin a se alătura unor culte
protestante. Tot aşa au făcut mulţi din Oastea Domnului. Aceasta este soluţia
pe care o găsesc astăzi tot mai mulţi români care trec la baptişti, la
penticostali sau la creştini după Evanghelie. Aceste culte cuprind astăzi peste
o jumătate de milion de români. Şi tot mai mulţi români continuă să se alăture
acestor culte. Oare fenomenul acesta nu va stimula Biserica Ortodoxă la o
reexaminare radicală a întregii ei situaţii în neamul nostru?