4.
Fiecare om în firea sa este un păcătos, un pierdut pe drumul pierzării, care
trebuie salvat
Exemplele
enumerate mai înainte arată că harul este puternic pentru a răspunde credinţei
omului ajuns în deznădejde. Trebuie înţeles că toţi oamenii, chiar şi cei cu o
bună morală şi evlavioşi, în faţa lui Dumnezeu stau ca păcătoşi vinovaţi, în
natura şi în fiinţa lor ei sunt pierduţi şi trebuie să fie salvaţi.
Omul se
aseamănă cu deşeurile care sunt duse la fabrica de hârtie. Între ele sunt unele
mai curate iar altele mai puţin curate, dar toate sunt în aceeaşi stare de
neîntrebuinţare. Toate au nevoie de o curăţire, până sunt transformate în
hârtie albă. Aceasta ia naştere prin folosirea clorului şi a altor substanţe
atât pentru culori deschise, cât şi pentru cele închise.
Omul
natural, care ţine la onoarea lui, nu vrea să fie socotit păcătos pierdut. Cei
mai mulţi oameni gândesc că nu sunt aşa de răi. Ei văd pe alţii a căror viaţă
este mai rea şi atunci se socotesc că sunt mai buni. Ei nu recunosc ce este
omul natural (firesc) înaintea lui Dumnezeu - toate virtuţile şi dreptatea sa
sunt ca o haină ruptă şi murdară. Mâna plină de har a lui Dumnezeu se întinde
după cei care se lasă convinşi de starea lor de vinovăţie şi pierzare, în
astfel de oameni, harul îşi sărbătoreşte triumful. Împăcarea este pentru
vinovaţi, iar harul pentru pierduţi. Temnicerul din Filipi se vedea un vinovat
pierdut şi harul l-a salvat. Cititorule, eşti şi tu un vinovat pierdut? Dacă
da, atunci eşti un obiect potrivit pentru harul lui Dumnezeu. Acesta curăţeşte
pe deplin, prin sângele lui Isus.
Încă din
vechime, oamenii s-au duşmănit între ei, indiferent că inima lor era bună sau
rea. Iată câteva mărturii ale înţelepţilor din Grecia şi din Roma:
Sofocles (a trăit în Atena din 496 - 406
înainte de Cristos) a spus: „Toţi oamenii obişnuiesc să păcătuiască."
Aristotel (a trăit în Atena între 384 - 322
înainte de Cristos) a spus: „Ce este omul? O imagine a neputinţei, un leagăn
al invidiei şi al sărăciei."
Plutarh, care a trăit în Chärones (între
46 -125 după Cristos) a spus: „Suferinţele sunt înnăscute omului, nu aduse
din afara lui."
Krates (a trăit în Grecia în 328
înainte de Cristos) a spus: „Cum într-un măr este un sâmbure stricat, tot
aşa în fiecare om există cel puţin o înclinaţie păcătoasă şi nici unul nu este
fără păcat."
Seneca (a trăit în Roma între 4 înainte
de Cristos - 65 după Cristos) a spus: „Noi toţi suntem răi. Ceea ce criticăm
unul la altul vom găsi în interiorul nostru."
Aceşti
bărbaţi, cu toate că au fost păgâni, în conştiinţa lor au avut o convingere
adâncă despre păcatul care locuieşte în inima omului (citeşte Romani 2:14-15).
Şi ce sentinţă a dat Dumnezeu asupra inimii omului? „Inima este nespus de
înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?"
(Ieremia 17:9). Imaginaţia gândurilor omului este îndreptată în fiecare zi spre
rău (Geneza 6:5; 8:21). Cine a privit câtuşi de puţin la faptele lui şi ale
altora din jurul său ştie cât de rea este inima omului. Nu trebuie să înveţi
răul pe un copil; fără să fie învăţat, ştie să mintă, să fie neascultător, să
batjocorească, să se supere pe altul, să se certe, să nu-şi îndeplinească
datoria, să fure, să înşele. Este numai har, dacă omul este scăpat din adâncul
ruinei păcatului.
Se spune
despre un medic credincios, care a trăit în secolul al XVIII-lea în Olanda, pe
nume Hermann Boerhaave, că a început să plângă amarnic când a văzut cum este
dus un criminal la locul de judecată. Au încercat să-l liniştească, spunându-i
că acel om merita pedeapsa cu moartea. „Eu nu-l plâng pe el", zise
medicul Boerhaave, „ci mă plâng pe mine, căci lucrările rele, care l-au dus
pe acest om la nefericire, erau şi în inima mea. Iar faptul că nu am ajuns un
criminal se datoreşte harului lui Dumnezeu, pe care nu l-am meritat."
Este o
greşeală fatală când se spune că omul în fond este bun şi că trebuie condus
printr-o creştere înţeleaptă ca să se facă mai bun. Sigur că este nevoie de
creşterea înţeleaptă dată de Dumnezeu pe calea binecuvântării. Ferice de
poporul în care este creştere şi ordine în familii şi care închide căile răului
cercetând voia lui Dumnezeu! Este foarte necesar să punem binele în faţa
ochilor celor tineri şi să pedepsim răul. Dar nici o creştere nu poate elibera
pe om de sub puterea păcatului; aceasta o face numai harul lui Dumnezeu prin
credinţa în Isus Cristos.
Omul în
starea sa este un păcătos, vinovat şi pierdut. Nu numai atât, dar el este
născut sub influenţa puterii Satanei. Cei mai mulţi oameni nu sunt conştienţi
de marele duşman al lui Dumnezeu, ci dimpotrivă se cred liberi, cu toate că
voinţa lor este legată. Tuturor oamenilor li se spune să se pocăiască, „să
se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu, ca
să primească iertare de păcate" (Faptele Apostolilor 26.18).
Orice
om, care vrea să facă voia lui Dumnezeu în mod sincer, trebuie să recunoască
faptul că în el există o putere care îl împiedică să facă binele şi că toţi
oamenii din jurul său sunt forţaţi de stăpânitorul lumii să facă răul şi să se
împotrivească lui Dumnezeu. Această realitate poate fi văzută la toţi oamenii,
fie că sunt sau nu religioşi şi cuviincioşi. Este o realitate a Evangheliei că
şi cei morali şi cu virtuţi au nevoie de mântuire. Chiar şi atunci când aparţii
de cei curaţi moraliceşte, eşti vinovat. Nenumăratele indiferenţe faţă de
Dumnezeu şi nemulţumirea ta faţă de iubirea căutării lui Isus te acuză!
Cum sună
prima şi cea mai mare poruncă? „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată
inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta. Aceasta este cea mai
mare şi cea dintâi poruncă" (Matei 22:37-38). Am respectat eu această
poruncă? Ştiu că nu. Dacă o viaţă întreagă am călcat cea mai mare poruncă, nu
sunt oare cel mai mare păcătos? Da, cu adevărat eu sunt cel mai mare păcătos.
Nemulţumirea mea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni ajunge până la cer! Nu este
oare acest adevăr şi în viaţa ta? Totuşi harul lui Dumnezeu te-a condus până
acum.
Sentinţa
dumnezeiască asupra omenirii este: „Nu este nici un om drept, nici unul
măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere, nu este nici unul care să
caute pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici
unul care să facă binele (sau: să practice bunătatea), nici unul măcar"
(Romani 3:10-12). Isus, Fiul lui Dumnezeu a luat vina noastră asupra Lui. El
este chezaşul (mijlocitorul) tău, care a intrat pentru tine în judecata lui
Dumnezeu şi a primit sentinţa cuvenită, a purtat toată pedeapsa pe care tu ai
meritat-o. Priveşte-L prin credinţă cum a suferit pe cruce şi lasă ca raza
dragostei lui Dumnezeu să-ţi atingă inima şi conştiinţa, lasă-te convins că
nu-ţi rămâne altceva decât să cazi la picioarele lui Isus ca un vinovat care
cere iertare. Aşa vom sta în faţa unor realităţi clare:
a) Omul
nu este bun şi liber, ci inima lui este aplecată numai spre rău şi legată sub
robia păcatului. Prin însăşi natura sa, omul este pierdut, pe calea ruinării
veşnice şi are nevoie de mântuire. Despre omul natural (firesc), Scriptura
spune: „Ştim, în adevăr, că legea este duhovnicească; dar eu sunt pământesc
(de carne), vândut păcatului" (citeşte Romani 7.14).
b.)
Satan, marele duşman al lui Dumnezeu, domnitorul acestei lumi, ţine pe oameni
legaţi cu mii de legături, îi orbeşte, îi minte ca nu cumva să vină la
Mântuitorul cel veşnic. „Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este
acoperită pentru cei care pier, căci dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile
celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este
chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei" (2 Corinteni
4:3-4).
c.) Fiul
lui Dumnezeu este aproape de toţi oamenii, un Mântuitor prezent, ca să scape pe
oricine doreşte cu sinceritate să se elibereze de lanţurile păcatului, prin
încredinţarea vieţii în mâinile Sale. „Căutaţi pe Domnul cât timp se poate
găsi; chemaţi-L cât timp este aproape. Să se lase cel rău de calea lui şi omul
nedrept de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la
Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând." (vezi Isaia 55:6-7). „Fiindcă
‚oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit’" (Romani 10:13).