TREZIREA
ÎN FRANŢA
Începutul
Trezirea
s-a întins în Franţa, unde de la Concordat (1802), tot ce era biserică oficială
ajunsese în totală somnolenţă. Potrivit celor spuse de pastorul S. Vincent, predicatorii
ţineau cuvântări, poporul asculta, cultul îşi păstra formele. În afară de
acestea, nimeni nu se ocupa de nimic... Religia era în afara vieţii, pentru toţi.
Dumnezeu însă a pregătit inimi, iar adevărurile esenţiale ale Evangheliei,
mântuirea personală prin credinţa în Cristos, autoritatea suverană a Bibliei,
lucrarea Duhului Sfânt, erau recunoscute ici şi colo. Erau multe puncte de
sprijin pentru Trezire datorită sufletelor evlavioase: câteva cămine de metodişti
în Normandia, reînsufleţite la sfârşitul Imperiului, mici grupe de fraţi moravi
la Bordeaux şi în Gard, quaqueri în partea de miazăzi, pastori evanghelici care
aveau pe inimă mântuirea sufletelor, cum era Lissignol în Montpellier, Gonthier
în Nîmes, un Andre Blanc la Mens; alţii erau în nord: la Nomain, la Quievy,
unde venerabilul pastor Devisme cunoscuse adevărul datorită unui tractat trimis
de la Londra de un prieten, apoi el însuşi îl luminase pa Antoine Colani la
Leme.
Extinderea din Trezirea elveţiană
Dar
mai ales din Elveţia a venit marea influenţă binefăcătoare, adusă de tineri
dotaţi, plini de zel. Era vorba mai ales de slujitorii aceştia pe care i-am
văzut, îndepărtaţi de la catedră sau chiar izgoniţi de autorităţile civile, cum
şi de studenţi neconsacraţi sau învăţători destituiţi, toţi dornici de a
sluji. Domnul nu va uita pe nici unul dintre cei care au plecat necunoscuţi,
bazându-se numai pe El. Unele persoane mai înstărite au ajutat pe ceilalţi. Cei
mai mulţi au fost trimişi şi susţinuţi de asociaţii în general ale unor anumite
biserici. Păstori sau comunităţi „trezite" au resimţit nevoia de ajutor
spiritual, li s-au adresat ca să angajeze predicatori, pastori
„neconfirmaţi" de stat, învăţători. Societăţile acestea trimiteau şi din
iniţiativa lor „misionari" care mergeau dintr-un loc în altul. Predicau
unde puteau, cel mai des în afara locaşurilor de cult oficial şi aveau reuniuni
prin case pentru a studia Cuvântul. Un comitet vaudez-genevez a luat parte
activă la această evanghelizare în Franţa, începând din 1827, înaintea Societăţii
evanghelice a Franţei, întemeiată în 1833. Au fost şi iniţiative ale
societăţilor britanice. Dar rolul principal în Trezirea franceză a fost ţinut
de „Societatea continentală" pusă pe picioare de H. Drummond, la Geneva
în 1819 şi al cărei sediu era la Londra. Fraţii Haldane din Scoţia au ajutat la
instruirea „pastorilor trezirii" la Paris, într-un institut condus de F.
Olivier. H. Jaquet, originar din Vevey, a întemeiat la Glay, aproape de
Montbeliard, în 1822, un institut pentru a forma evanghelişti care erau în
acelaşi timp învăţători sau meşteşugari. În sfârşit, unii din pastorii veniţi
din Elveţia, oameni capabili, au format la faţa locului, în regiunile pe unde
treceau, predicatori şi colaboratori. Nu poate fi îndoială că cea mai mare
parte dintre aceştia au fost într-adevăr chemaţi de Domnul, pentru a fi, prin
harul Său, pionierii modeşti dar rodnici ai lucrării Sale. Ei aduceau în case
Biblii şi tractate, mai treceau iar pe acolo pentru a se asigura că ce li s-a
dat, Cuvântul lui Dumnezeu, era citit, stăteau de vorbă, aduceau în familii
cântările creştine ale lui Malan (care au fost numite în 1836 „Cântările
Sionului"), mai târziu pe cele ale lui Lutteroth, şi strângeau pe oameni
pentru rugăciune. Tractatele simple de evanghelizare şi de zidire se tipăreau,
datorită societăţilor întemeiate din 1815 la Montpellier, în 1820 la Toulouse,
la Paris în 1822 (Societatea de tractate religioase, care a publicat între
altele, almanahul ei popular cu sfaturi bune, timp de mai mult de un secol).
Printre
cei mai activi dintre slujitorii pe care Domnul i-a trimis erau Henri Pyt şi
cumnatul lui, Ami Bost, pe care i-am văzut la Geneva şi care din 1820 au
început o lucrare de colportaj, una în nord, în legătură cu Colani, alta în
Alsacia, cu colaborarea unor creştini devotaţi ca Vienne, evanghelist la
Montbeliard. Dar Pyt şi Bost aveau să călătorească mai mult în Franţa şi să fie
în multe locuri cei care au aprins flacăra. Mai ales Pyt, trecând din Ariege,
în 1818, la Valenciennes şi Nomain (1819-1820), în regiunea Orleans, pentru a
sta mai mult timp la Bayonne şi la Orthez, unde a editat unele lucrări (între
altele, Noul Testament în dialectul basc) şi revenind în nord, apoi la
Boulogne, a trecut în Irlanda, apoi la Paris, unde a murit în 1835. Ami Bost
intră în Elveţia în 1822, revine mai târziu în Franţa, unde este pastor al
bisericii reformate din Anieresles-Bourges, apoi la Melun şi moare în 1874 la
La Force (Dordogne), unde fiul său Ioan a întemeiat azilele renumite. Ca cei
doi dinainte, de Societatea continentală au despins cei doi Petitpierre, unul,
Eduard, din Neuchateles; celălalt un Vaudez, Gustav, izgonit în 1826 şi care a
lucrat la Paris şi la Annonay. Un alt vaudez care avea să aibă o lucrare
deosebită, chiar excesivă şi destul de răspândită, este Louis Borbey, născut la
Begnins în 1796, mort la Pau în 1855; el s-a dus de mai multe ori la Loire,
fiind trimis de Societatea continentală, a trecut prin Ardeche, Gard, Bearn,
s-a dus la Londra şi din nou în Bearn, unde a colaborat cu Pyt din nou în Loire
(1834-1835), pentru a reveni la Bearn. Nişte francezi de asemenea au început să
lucreze, Mejanel, care fusese crescut la Geneva, Andre Moureton, plecat din
Annonay ca evanghelist din loc în loc, din Ardeche până în Pirinei; şi apoi
Napoleon Rousel (născut în 1805 la Sauvre, Gard), păstor la Saint Etienne,
demisionat în 1835 şi puternic evanghelist în Algeria, la Marsilia, apoi în
Occident, dar călătorind peste tot (mort în 1878).
Haldane şi Cook
Dumnezeu
a folosit de asemenea instrumente venite direct din Trezirea britanică. Robert
Haldane, părăsind Geneva în 1817, a locuit doi ani la Montauban, unde s-a izbit
de neîncrederea decanului Facultăţii de teologie, Encontre, dar a realizat
multe relaţii în partea de sud şi a răspândit cărţi şi broşuri; întors în
Scoţia, el n-a încetat să se intereseze de lucrarea din Franţa. Metodistul
englez Charles Cook, deosebit de activ, stabilit un timp în Normandia
(1818-1820), a venit apoi la Gard (dizidenţii din locurile acestea n-au
întârziat să fie numiţi de cei din jur cu numele său, „cookişti" şi în
general „metodişti", înainte de a primi insulta de „momâi", venită
din Geneva). El s-a dus apoi în vest (Niort, 1828-1829), la Paris şi a ajuns în
Languedoc în 1833, lăsând peste tot urme din care multe au fost binecuvântate
şi durabile. El se gândea să trezească biserica naţională; de fapt aproape
peste tot bisericile dizidente metodiste au fost rezultatul trecerii lui pe
acolo, la fel cum bisericile independente erau rezultatul lucrării lui Pyt în
nord.
Câţiva pionieri
Nu
este scopul nostru să facem o istorie închegată şi amănunţită a acestei
Treziri, care nici n-ar fi posibilă, de altfel, din lipsă de documente. Este de
ajuns să dăm o idee despre activitatea felurită care s-a desfăşurat atunci. Dar
trebuie să prezentăm câteva figuri în legătură în mod deosebit cu timpul acela.
Genevezul
Felix Neff (1797-1829), despre a cărui întoarcere la Dumnezeu şi a primelor
lucrări în Elveţia am spus câte ceva, şi-a desfăşurat o activitate neobosită în
Franţa din 1820 până la moartea sa în 1829. El a fost susţinut de Societatea
continentală, dar nu a avut mari resurse. Consacrat la Londra, el n-a fost
niciodată „ordinat" şi aşa a făcut o lucrare pastorală la Grenoble, apoi
la Mens şi în sfârşit într-un ţinut deosebit de sălbatic, în inima munţilor
Alpi. A fost supranumit apostolul Alpilor, datorită lucrării admirabile de
evanghelizare care i-a fost dată s-o facă aici şi care a fost binecuvântată din
plin de Domnul. A îmbinat tot felul de munci, pentru a organiza instituirea şi
îmbunătăţirea condiţiilor de existenţă a unei populaţii foarte ignorantă şi
săracă. A făcut o vizită în valea vaudezilor din Piemont, în 1825, unde a fost
instrumentul unor întoarceri la Dumnezeu. Activitatea lui peste măsură i-a
epuizat repede sănătatea, dar lucrarea lui scurtă a fost rodnică, încât acum,
după mai mult de un secol, se vorbeşte despre el cu dragoste şi respect în
văile largi din Freissiniere şi din Dormillouse. Un evanghelist metodist, J.
L. Rostan, a continuat lucrarea lui într-o anumită măsură, înainte de a fi
instrumentul unei treziri în Gard, în 1832.
Jean-Frederic
Vernier era din Jura franceză. Născut la Pierrefontaine (Doubs) în 1796, întors
la Dumnezeu în 1822 la institutul din Glay pe care H. Jaquet îl deschisese, a
plecat în 1826, fără vreo consacrare, să vestească Evanghelia şi nu putea avea
pentru întreţinere decât o foarte proastă retribuţie ca director de şcoală la
protestanţii din Roybon, până ce Societatea continentală l-a luat ca
evanghelist (1828). El a trecut mai întâi trei luni prin Jura elveţiană,
predicând, vizitând la domiciliu, apoi s-a dus în Franţa. S-a dus ca să lucreze
mai întâi la Isere, la Roybon, apoi la Mens, după aceea în Drome, atât în
munţii Diois cât şi în ţinutul Valence. El predica Evanghelia simplă şi curată,
în acelaşi timp cu toată seriozitatea şi amabilitatea care atingeau inimile.
„Sunteţi un dezertor, domnule?" l-a întrebat o femeie, pe câmpiile din
Drome. „Călătoresc, răspunse Vernier, ca să-i înştiinţez pe păcătoşi să fugă de
mânia care vine.” Într-o seară, la Peyre, aproape de Mens, n-a încetat să
vorbească de la ora şapte seara până la două dimineaţa; efectul în inimi era
atât de puternic, încât nimeni nu vroia să plece şi evanghelistul obosit a
părăsit sala. El a fost sufletul unei frumoase treziri în Drome în 1835-1836 şi
16 ani mai târziu era instrumentul unei a doua (în Montmeyran). După o reuniune
în care mal mult de 25 persoane stăteau de vorbă cu el până la o oră foarte
înaintată, mulţi strigau plângând: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?"
El scria: „Mă simt nedemn de a fi lucrător împreună cu Dumnezeu într-o lucrare
atât de frumoasă. Ieri, multe rugăciuni s-au înălţat înaintea lui Dumnezeu.
Parcă era lupta lui Iacov cu îngerul, pentru a cere salvarea unor suflete
împovărate." La capătul unei munci neîntrerupte în lucrarea Domnului, a
fost luat la odihna lui în 1872, la 76 de ani.
Jean-Albert
Dentan, născut în 1805 la Lutry (Vaud), orfan la doisprezece ani, întors la
Dumnezeu când avea 16 ani, a părăsit studiile sale de medicină ca să slujească
Domnului; a fost alungat de bunicul lui din cauza hotărârii acesteia, dar el a
făcut studii la Paris datorită lui R. Haldane, la institutiul întemeiat de
acesta şi a fost consacrat în 1826. Societatea continentală din Edimbourg l-a
trimis ca „slujitor al Evangheliei" la Lyon (el avea să treacă în
serviciul Societăţii evanghelice a Franţei, în 1833). Acolo el s-a ocupat de un
mic număr de dizidenţi, dar, întâlnindu-l pe A. Monod şi, rămânând în umbră,
s-a hotărât să se consacre unei regiuni rurale dificile, platoul
Loarei-Ardeche, unde Louis Barbey lucrase deja cu râvnă şi cu roade, dar fusese
alungat de pastori şi plecase în 1824. A. Dentan s-a stabilit acolo, pentru a
rămâne tot restul vieţii (a murit la Saint-Agreve în 1873), în afara câtorva
ani petrecuţi la Combovin, în Drome (1845-1851) şi la Vigan (1852-1855).
Lucrarea lui a fost pună de devotament. Înalta lui valoare intelectuală, în
serviciul unei credinţe simple şi a unei vieţi neîmpărţite, era însoţită de o
smerenie rară. El aduna fără încetare persoanele interesate de Evanghelie, în
case particulare sau în localurile pe care la putea găsi, pe rând la Riou,
Pireyre, mai târziu la Saint-Agreve. El vizita şi avea grijă de cei bolnavi şi
de cei izolaţi. A avut de la început aceleaşi răfuieli cu pastorii oficiali,
cum avuseseră Barbey şi apoi Vigier, un alt evanghelist, originar de acolo,
care constituise deja o biserică independentă, în 1829. Dentan se găsea fără
greutăţi despărţit de biserica naţională, dar el a părăsit şi Societatea de
evanghelizare, în 1842. Îl vom întâlni mai departe.
Atitudinea bisericilor, împotrivirea
Într-adevăr,
fără a vorbi de ostilitatea inevitabilă a bisericii catolice, lucrarea
evangheliştilor Trezirii a întâmpinat mereu împotriviri în sânul bisericii
protestante oficiale, profund mişcată. Lucrarea se făcea în cea mai mare parte
în afara ei, dar ea a influenţat-o; roade durabile au fost faptul că unii
pastori şi laici au fost atraşi, datorită Duhului Sfânt, de prospeţimea Evangheliei.
Corpul pastoral a ajuns foarte împărţit. Unii se arătau foarte favorabili,
chiar entuziaşti: aşa erau pastorii Bonifas la Grenoble şi Andre Blanc la Mens,
faţă de unul ca Neff sau Vernier, în Ardeche; pastorul Chabal îi simpatiza pe
evanghelicii din Saint-Agreve şi aprecia mult pe A. Dentan. Dar alţii au luat o
atitudine hotărâtă şi chiar violentă şi au căutat să îndrepte şi autorităţile
civile contra acestor nechemaţi, fără să reuşească decât în cazuri izolate şi
fără mare însemnătate, îndeosebi sub Restaurare.
Pe de
o parte, ortodocşii formalişti, puţin grijulii de problemele credinţei, erau
deranjaţi în liniştea lor şi în privilegiile lor ecleziastice: Vernier a
trebuit să dezbată de mai multe ori lucrurile faţă de pastorii înştiinţaţi sau
geloşi. Pe de altă parte, erau liberali cu tendinţe raţionaliste şi
sentimentale în acelaşi timp, oameni de înaltă valoare, ca Samuel Vincent şi
Atanase Coquerel, înţelegători ai duhului Trezirii, dar care îi judecau
doctrinele ieşite din comun, metodele sectare, şi care nu erau lăsaţi în pace
de dizidenţi.
Nu se
putea să nu se întâmple ceva. Conflicte serioase, cu schismă, au avut loc la
Lourmarin în 1828, în acelaşi an la Sainte-Foy, unde pastorul vaudez Henriquet,
faţă de atitudinea consistoriului, a despărţit o mică biserică independentă.
Acelaşi fapt, cum s-a văzut mai înainte, se produsese în Loire: conflictul a
izbucnit când L. Barbey refuzase cina celor pe care îi socotea că nu sunt în
stare s-o ia, iar pastorii i-au cerut să plece; atunci prietenii lui s-au
strâns între ei, nişte pastori din Bourg de Four veniseră să-i încurajeze şi un
creştin din ţară, Vigier, luase comanda mişcării, stabilind o biserică
independentă. Fapte asemănătoare au avut loc la Saint-Quentin cu Guillaume
Monod. La Orthez, o dizidenţă pregătită de lucrarea lui Pyt s-a produs după
plecarea lui în 1831. Diferite grupuleţe s-au format în Ardeche între 1830 şi
1840. În total erau mai multe zeci de comunităţi în diferitele regiuni ale
Franţei, mai ales în câmpiile de la miazăzi şi de la vest, în munţii cevenoli
şi vivarezi, la Saone-et-Loire.
În
oraşele mari, Trezirea a atins atât mediile populare, cât şi cele ale
intelectualilor, a oamenilor de afaceri. Dar greutatea exista, pentru cei cu
adevărat credincioşi dintre ei, de a păstra în acelaşi timp viaţa lor în lume.
Oricum, la Paris, în afara reuniunilor ţinute în saloanele celor bogaţi, capela
de pe strada Taitbout, întemeiată în 1830, aduna pentru un cult nerecunoscut
de stat, un auditoriu ales; cele mai alese persoane erau acolo pentru a auzi pe
Grandpierre din Neuchatel, pe Cezar Malan etc. Grupul acesta, cu Agenor de
Gasparin, Victor de Pressensi, Madame de Broglie, fiica Doamnei de Stael,
amiralul Verhuell, a luat o poziţie independentă şi a rămas dizident, până la
constituirea unei biserici libere în 1849.
Adolf
Monod. - Cazul cel mai remarcabil a fost cel al lui Adolf Monod (1802-1856).
Fiu de pastor, studiind la Geneva în 1819, la început sfidător faţă de Trezirea
aceasta de care numele lui avea să fie nedespărţit, a fost atins de scoţianul
Thomas Erskine chiar din acel an, fără a se bucura totuşi de mântuire; deşi
consacrat în 1824, el a rămas frământat încă trei ani în sufletul său şi a fost
eliberat abia la Neapole, unde el avea deja slujba, la 21 iulie 1827. „O viaţă
lăuntrică nouă a început pentru mine, spunea el reamintindu-şi acea clipă pe
patul morţii sale. O! dacă aceste rânduri ar putea fi pentru dumneavoastră ce a
fost pentru mine soarele din 21 iulie 1827!" Numit pastor la Lyon în
decembrie din acelaşi an, el a găsit acolo pe A. Dentan deja în fruntea unei comunităţi
dizidente; dar acesta a lăsat câmp liber noului venit, cu puţin mai în vârstă
ca el, când l-a auzit predicând Evanghelia curată cu o deosebită putere de convingere
şi cu o credinţă neînfricată, trezind conştiinţa şi mişcând inima. „Prezint,
spunea el, nu gândurile mele, ci gândurile lui Dumnezeu, şi le expun nu
îmbrăcate cu limbajul meu, ci cu limbajul Bibliei... Îi îndemn pe toţi să se
întoarcă la Dumnezeu chiar azi." Mulţi dintre ascultătorii săi au fost
aduşi la Domnul, dar el n-a întârziat să întâmpine împotrivirea crescândă a
celor pe care îi deranja din liniştea lor şi care cereau să fie învăţată nu
pocăinţa care duce la mântuire, ci ceea ce era în ochii lor „cea mai frumoasă,
cea mai grea, cea mai sfântă dintre religii, cea a faptelor bune." Cei
care tocmai se îmbogăţeau erau mai dispuşi să dea pentru unele lucrări decât
„să se dea mai întâi pe ei înşişi Domnului." A. Monod a intrat în conflict
cu restul corpului pastoral, care îi reproşa că seamănă tulburare, şi cu
liberalismul căruia el nu i se putea potrivi. Pentru că nici el nu voia să
consimtă să dea cina şi necredincioşilor, a fost destituit în 1832. El a rămas
un timp la Lyon, unde a întemeiat o „biserică evanghelică" independentă.
Dar, chemat ca profesor la Facultatea de Montauban, în 1836, el a reluat
legăturile cu biserica reformată şi unsprezece ani mai târziu s-a dus ca pastor
la Paris, unde predica lui înflăcărată a mişcat multe suflete. A murit la 54 de
ani, epuizat, după ce a dat o mărturie minunată în timpul lunilor lungi de suferinţă
şi lăsând o bună amintire. Domnul în ziua Sa va arăta roadele lucrării lui.