IOAN
CHRISOSTOM ŞI TIMPUL SĂU (347-407)
Istoria
unui alt om însemnat din această epocă ne va face să cunoaştem, mai bine decât
o descriere, starea Bisericii la sfârşitul secolului patru. Se vede aici
destul de lămurit ceea ce vestea Domnul mai dinainte în scrisoarea Sa către
biserica din Pergam (Apocalipsa 2:12-17). Biserica locuia în lume, supusă
puterii lumeşti şi căutând ajutorul ei; clerul se strica din ce în ce în
această legătură cu lumea, căutând să stăpânească, umblând după bogăţii, lux şi
împlinirea poftelor; ceremoniile şi rânduielile unui cult din ce în ce mai
pompos luau locul „închinării în duh şi în adevăr", adevărurile sfinte ale
Scripturii cu privire la mântuire erau pe cale de a dispare din cauza
tradiţiilor şi a ideilor superstiţioase şi numeroase erezii tulburau duhurile
şi dădeau naştere la discuţii fără sfârşit. În mijlocul acestei stări de
lucruri erau, cu toate acestea, oameni care doreau să trăiască în mod cucernic
şi să slujească Domnului. Din numărul acestora făcea parte şi Chrisostom.
Se
numea Ioan, însă, întrucât avea un dar minunat de a vorbi, a fost supranumit
Chrisostom sau „gură de aur", la mai mult timp după moartea sa. S-a născut
la anul 347 în Antiohia, acel oraş vestit, nu numai pentru că era capitala
bogată a Asiei, ci pentru că acolo a luat fiinţă cea dintâi adunare mare ieşită
dintre păgâni şi acolo s-a dat ucenicilor pentru prima dată numele de „creştini"
(Faptele Apostolilor 11:26).
Tatăl
lui Ioan a murit când acesta era mic. Mama sa era o femeie cucernică, care
credea că e datoria ei să-şi crească copilul potrivit cu voia Domnului. În
vederea acestui lucru, şi-a dat toată osteneala şi, cu toate că era încă
tânără, nu s-a mai recăsătorit, pentru a-şi putea îndeplini sarcina. Putem deci
să ni-l închipuim pe tânărul Chrisostom învăţat în scrierile sfinte de către
mama sa, cum a fost şi Timotei odinioară.
Însă
tânărul trebuia să mai aibă şi o îndeletnicire pământească. Mama lui a voit
să-l facă avocat; a făcut deci studiile necesare pentru această carieră şi în
curând s-a distins prin elocvenţa sa. În felul acesta era în mare pericol de a
fi târât în lume şi de atracţiile ei; dar cucernicele învăţături ale mamei sale
au avut rod. S-a dezgustat repede de viaţa destrăbălată a tinerilor avocaţi şi
a văzut totodată cât era de greu pentru un creştin să îndeplinească această
profesie. A primi bani pentru a întrebuinţa vorbirea lui iscusită ca să arate
că o cauză nedreaptă era bună sau măcar a-i micşora gravitatea, i se părea o
minciună. El socotea că aceasta era plata Satanei şi un păcat împotriva
sufletului său.
Ceea
ce atrăgea pe Ioan mai mult decât arta lumească de a vorbi frumos, mai mult
decât filozofia, era studiul Sfintei Scripturi. Dumnezeu lucra în inima lui
pentru a-l umple cu ceea ce este mai presus de orice glorie a lumii. Pentru
a-şi împlini dorinţa de a studia Scriptura, s-a îndreptat către Meletius, pe
atunci episcop al Antiohiei. Acesta era un om blând şi cucernic în viaţa sa, şi
drept în ce priveşte învăţătura. Talentul deosebit pe care l-a văzut la
Chrisostom l-a izbit; el şi-a dat seama că acest tânăr va fi o lumină
strălucitoare în biserică. După ce Ioan a petrecut trei ani în singurătate, în
timpul cărora a fost instruit în sfintele adevăruri ale creştinismului, a fost
botezat, iar Meletius l-a numit să fie „lector". Ca atare, avea sarcina
să citească Scriptura în timpul serviciului public al bisericii. A căutat să
studieze şi mai sârguitor pentru el însuşi. Un oarecare Diodor, care era în
fruntea unei mănăstiri din apropiere de Antiohia, i-a fost de un mare ajutor
pentru aceasta. L-a sfătuit să se ferească de explicările în imagini ale
Scripturii de care se foloseau aşa de mult învăţătorii bisericii de la început,
şi să o ia cu înţelesul ei simplu, primind-o aşa cum spune. Astfel de sfaturi
au fost mai târziu de foarte mare folos lui Chrisostom, când a avut să înveţe
pe alţii, şi a dat predicii lui o pecete morală foarte puternică.
Chrisostom
a văzut repede cât de mult a năpădit viaţa lumească în biserică şi cât de
puţin corespundea viaţa creştinilor cu mărturisirea lor. Împreună cu un
prieten, s-a hotărât să iasă din lume şi să caute un loc retras, unde să poată
duce o adevărată viaţă de pustnic şi să se ocupe numai cu lucrurile lui
Dumnezeu. Am amintit cu altă ocazie cât de puţin este acest lucru potrivit cu
învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu. Mama evlavioasă a lui Chrisostom l-a rugat
cu lacrimi în ochi să nu facă aşa ceva, să n-o părăsească pe ea care era văduvă,
avându-l doar pe el mângâiere şi sprijin. Ea îi spunea: „Nu mă face văduvă
pentru a doua oară. Cât timp mai respir, suferă prezenţa mea şi nu simţi
neplăcere în a trăi alături de mine. Să nu atragi asupra ta mânia lui Dumnezeu,
copleşindu-mă cu o durere aşa de mare."
Chrisostom
a renunţat la gândul de a se depărta de mama sa; era o datorie potrivită cu
Cuvântul lui Dumnezeu (Efeseni 6:2; 1 Timotei 5:4), dar îşi orândui în propria
lui casă un fel de singurătate pentru a trăi ca un pustnic, în vegheri, post şi
chinuirea trupului, culcându-se pe scândurile goale, sculându-se adesea în
timpul nopţii pentru a se ruga, ieşind rar şi ferindu-se mult de a vorbi, de
teamă ca să nu păcătuiască în vreun fel cu buzele. Este nevoie a se mai spune
că se poate trăi cu cumpătare, dreptate şi evlavie, potrivit cu învăţătura
harului lui Dumnezeu (Tit 2:11-12), fără a se supune la astfel de rânduieli,
care sunt adesea rodul închipuirii omeneşti şi al propriei voinţe (Coloseni 2:16,20-23).
„Pentru că deprinderea trupească este de puţin folos", mai spune apostolul
Pavel (1 Timotei 4:8). Dar nu putem pune la îndoială sinceritatea lui
Chrisostom şi credinţa că prin aceasta va scăpa de lume şi va sluji lui
Dumnezeu.
După
trecerea unui oarecare timp, mama lui a murit; Ioan, urmărit mereu de gândul că
trebuie să se retragă cu totul din lume, a părăsit oraşul şi s-a alăturat unui
număr mare de creştini care se duseseră în munţii din vecinătatea Antiohiei
pentru a duce o viaţă de pustnici. Găsind însă că nici aceasta nu e de ajuns
pentru a răstigni firea păcătoasă şi a o supune, s-a retras singur într-o
peşteră din muntele Casius. Acolo locuia în frig, nu lua decât puţină mâncare
şi stătea în picioare în timpul nopţii pentru a înlătura somnul. Dacă n-a
reuşit să omoare firea păcătoasă, lucru care nu-i cu putinţă, era aproape să se
omoare pe el însuşi prin chinurile la care se supunea. După doi ani a trebuit
să se întoarcă la Antiohia, istovit şi cu sănătatea zdruncinată pentru tot
restul vieţii. Cât timp trăim pe pământ, firea păcătoasă este în noi şi nu
poate fi nici omorâtă, nici îmblânzită prin chinurile trupeşti cele mai mari.
Câte suflete sincere n-au făcut experienţa aceasta! Puterea vieţii în Cristos,
prin Duhul Sfânt, este singură în stare să ne facă să avem biruinţă asupra
firii păcătoase (Galateni 5:16-25).
Timpul
trăit de Chrisostom în singurătate n-a fost întrebuinţat numai în exerciţii de
pocăinţă. Ioan a continuat să se instruiască şi chiar a scris câteva lucrări. În
Antiohia şi-a continuat lucrările şi s-a dat cu totul în slujba săracilor.
Iubirea sa deosebită faţă de ei a fost trăsătura de seamă a întregii sale vieţi.
În timpul acesta, a scris o carte pentru a mângâia un prieten care credea că
este neîncetat stăpânit de un demon şi căzuse într-o deznădejde adâncă. Printre
alte lucruri, îi spunea: „Du-te în spitale şi priveşte de aproape toate
suferinţele, durerile şi slăbiciunile pe care le îndură oamenii; vizitează
închisorile şi pe nenorociţii din ele; du-te şi vezi pe săraci în lipsurile
mari, în care se află; şi vei înţelege cât de mult greşeşti când te plângi de
starea în care te afli." Apoi adaugă: „Dând la o parte tristeţea de care
eşti cuprins, vei dezarma demonii.” În adevăr, este destul de clar că
ocupându-ne cu noi înşine şi cu nenorocile noastre, ne dăm în stăpânirea
vrăjmaşului. Chrisostom însă ar fi trebuit totodată să îndrepte, în chip
deosebit, privirile prietenului său spre Cristos, prin care „suntem mai mult
decât biruitori" (Romani 8:37).
Episcopul
Meletius, voind ca Chrisostom să aibă un câmp mai mare de lucru, l-a hirotonit
diacon. Ca atare, trebuia nu numai să aibă grijă de săraci, dar şi să dea
învăţătură poporului, sarcină pentru care avea un dar minunat, care l-a făcut
foarte popular.
După
patru ani, a fost hirotonit preot de către episcopul Flavian, urmaşul lui
Meletius. Flavian, văzând darul minunat cu care era înzestrat Chrisostom, a
lăsat în seama lui sarcina de a predica. Timp de zece ani, aceasta a fost
ocupaţia de căpetenie a lui Chrisostom. Ceea ce vrem să spunem arată cum
orânduirea lumească înlocuise orânduirea dumnezeiască în Biserică. Acum oamenii
hirotoneau, adică făceau alegerea, sfinţeau, chemau la cutare sau cutare
lucrare; nu mai era ca la început, când Duhul Sfânt chema la o anumită lucrare
şi trimitea pe cei aleşi să vestească Evanghelia (Faptele Apostolilor 13:2-4; 1
Corinteni 12:7-11). Cu toate acestea, nu putem pune la îndoială că Domnul, în
harul Său S-a slujit, atunci ca şi acum, de unii dintre aceşti episcopi sau
preoţi, când erau credincioşi în lucrurile pe care le cunoşteau şi când erau cu
toată inima de partea Lui. Acest lucru îl vedem la Ioan Chrisostom.
Precum
am mai spus, el era înzestrat cu un dar minunat de a vorbi. Mulţimea dădea
năvală să-l asculte. Din nenorocire, însă, nu făceau aceasta din dragoste
pentru adevăr şi pentru nevoile sufleteşti, ci pentru că urechile le erau
încântate de nişte discursuri bine rostite. Aceasta nu înseamnă că Chrisostom
nu arăta pe faţă adevărul sau că nu lovea în păcat; dimpotrivă, se ridica cu
toată tăria împotriva stricăciunii, luxului şi mândriei care domneau în acel
mare oraş. Pentru ascultătorii săi însă era ca o muzică plăcută de ascultat;
inimile şi cugetele lor în general rămâneau de piatră la auzul cuvintelor sale.
Ba chiar ajunseseră să aplaude ca la teatru când unele părţi din discursurile
lui păreau deosebit de frumoase.
Chrisostom
se întrista, dojenea foarte aspru pe ascultătorii săi şi îi mustra fără
încetare că sunt mai nelipsiţi de la predicile lui decât de la rugăciune. Nu
ajungea însă la nici un rezultat şi, ca şi cum ar fi trecut de la o petrecere
la alta, ei ieşeau de la biserică pentru a se duce la jocurile publice. Pe
timpul lui Chrisostom nu mai era decât o mărturie din creştinism; doar numele
de creştin mai rămăsese. Încolo oamenii nu se deosebeau deloc de păgâni. Aveau
„doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea" (2 Timotei 3:5).
Dumnezeu
însă avea să dea o lovitură grozavă acestui popor nepăsător şi uşuratic care
umbla mai mult după plăceri decât după Dumnezeu.
În
anul 387, cu prilejul unor impozite noi puse de împărat, poporul din Antiohia
s-a răsculat şi s-a dat la acte de violenţă. Băile publice au fost pustiite,
unii au atacat tribunalul pretoriului, iar cârmuitorul, nefiind în stare să se
împotrivească, a fost suit să fugă. În furia sa fără margini, poporul a nimicit
tablourile împăraţilor, a răsturnat şi sfărâmat statuile lui Teodosie, împăratul
de atunci, şi ale împărătesei Flacila. Sosirea unei trupe de infanterie trimisă
de prefect a împiedicat alte stricăciuni şi, în cele din urmă, ordinea a fost
restabilită. Oraşul vinovat a fost cuprins de o mare mâhnire şi spaimă. Ce va
zice şi va face împăratul în faţa acestei batjocuri, făcute atât lui cât şi
soţiei lui preaiubite? Când am vorbit despre Ambrozie, am văzut cât de grozav
era Teodosie când se aprindea de mânie. Toată lumea se temea ca nu cumva, la
cea dintâi pornire de supărare, să poruncească nimicirea oraşului şi a
locuitorilor lui, aşa cum îl sfătuiau curtenii. El s-a mulţumit însă să trimită
doi comisari cu depline puteri şi ordine severe împotriva celor pe care i-ar
găsi vinovaţi.
Groaza
a pus stăpânire pe oraş, pentru că trimişii împăratului au început să arunce în
închisoare pe cetăţenii mai bogaţi, să le confişte bunurile şi să supună la
chinuri pe cei pe care îi credea vinovaţi. Ce era de făcut în mijlocul acestor
împrejurări grave? Bătrânul episcop de Antiohia a dat atunci un mare exemplu de
devotament. Cu toată vârsta lui înaintată, cu slăbiciunile de care era cuprins
şi cu o soră bolnavă pe moarte, care cerea grija lui, s-a hotărât să meargă la
Constantinopol pentru a cere iertare din partea împăratului. În timpul lipsei
sale i-a ţinut locul Chrisostom, care şi-a dat silinţa, prin cuvântările lui,
să liniştească teama poporului, să-l mângâie şi să-l încurajeze, făcându-l să
spere îndurarea din partea împăratului. În acelaşi timp, el s-a folosit de
această împrejurare pentru a chema la pocăinţă pe cei neîntorşi la Dumnezeu. El
le spunea: „Dacă în această privinţă vă temeţi de mânia unui împărat, care nu e
decât un om, cât de mult ar trebui să vă temeţi de mânia lui Dumnezeu, care a
fost întristat din cauza păcatelor noastre!"
Chrisostom
fiind nevoit să lipsească din localitate, spaima poporului a fost cu atât mai
mare. Oamenii voiau să părăsească oraşul şi să fugă în pustie. Cârmuitorul,
care era totuşi un păgân, s-a dus el însuşi în biserică pentru a linişti
mulţimea. La întoarcerea sa, Chrisostom s-a mâniat pentru lipsa de credinţă a
creştinilor. „Departe de a vă lăsa învăţaţi de guvernator", le-a spus el,
„ar fi trebuit ca voi să daţi lecţii celor necredincioşi."
Pustnicii
creştini s-au coborât de asemenea din locurile lor retrase în munţi, pentru a
veni să încurajeze pe bieţii locuitori din Antiohia. Unul dintre ei, întâlnind
în mijlocul oraşului pe trimişii împăratului, îi opri, le porunci să se coboare
de pe cai şi le spuse: „Duceţi din partea mea această înştiinţare împăratului:
„Tu eşti împărat, dar eşti om şi stăpâneşti peste nişte oameni, creaţi după
chipul lui Dumnezeu. Teme-te de mânia Creatorului, dacă nimiceşti lucrarea Lui.
Tu eşti mâniat că s-au distrus chipurile tale; Se va mânia Dumnezeu mai puţin,
dacă tu nimiceşti pe ale Sale? Statuile tale de bronz au fost aşezate din nou
pe temeliile lor; dar când tu vei omorî oameni, cum vei îndrepta acest rău?
Poţi să-i înviezi?"
Flavian
a ajuns la Constantinopol şi a fost primit de împărat. Acesta a început să
amintească ocrotirea deosebită ce a arătat oraşului Antiohia şi s-a plâns de
nerecunoştinţa locuitorilor săi şi de jignirea ce îi aduseră. Flavian a
recunoscut bunătatea împăratului şi nedreptatea poporului; apoi a făcut un apel
fierbinte la mila lui Teodosie. Nu putem da aici tot discursul său; iată numai
câteva cuvinte: „Gândeşte-te", zise el, „că în acest ceas, iudeii şi grecii,
lumea civilizată şi barbarii au luat cunoştinţă de nenorocirile care au venit
peste noi. Ei au ochii îndreptaţi asupra ta şi aşteaptă hotărârea pe care o vei
da cu privire la noi. Dacă sentinţa ta este omenească şi generoasă, ei vor da
slavă lui Dumnezeu şi vor spune: „Cât de mare este puterea creştinismului! Ea a
supus pe acest om, care putea să piardă şi să nimicească tot. Mare este
Dumnezeul creştinilor! El înalţă pe oameni mai presus de natură..." El mai
adăuga: „Vin în Numele Stăpânului cerurilor, pentru a spune sufletului tău
blând şi plin de îndurare, aceste cuvinte ale Evangheliei: Dacă iertaţi
oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile
voastre. Adu-ţi aminte de ziua când vom da socoteală de toate faptele
noastre... Te rog fierbinte să iei ca exemplu pe Stăpânul tău cel mai mare,
care, cu toate greşelile noastre, ne dă din belşug din binefacerile Sale."
Teodosie
a fost mişcat şi înduplecat de cuvintele lui Flavian. El a iertat oraşul
vinovat, spunând: „Ce e de mirare că noi, oamenii, iertăm pe nişte oameni care
ne-au jignit, când Stăpânul lumii, coborât pe pământ, făcut rob pentru noi şi
răstignit pe cruce de cei cărora le-a făcut numai bine, a rugat pe Tatăl pentru
călăii Săi, zicând: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!"
Ce
plăcut să auzi astfel de cuvinte ieşind din gura marelui împărat! De aici se
vede că creştinismul avea o influenţă adevărată şi puternică asupra lui.
Flavian s-a întors în grabă să aducă vestea cea bună poporului din Antiohia, şi
plânsetele s-au schimbat în bucurie.
Predicile
lui Chrisostom, în timpul acela când mânia împăratului stătea ameninţătoare
deasupra Antiohiei, nu au fost fără rod. Mulţi cetăţeni au fost aduşi la
credinţa creştină şi el a trebuit să le arate o grijă deosebită pentru a-i
aşeza pe temelia adevărului. A desfăşurat aceeaşi muncă şi faţă de cei care
numai îşi spuneau creştini. În timpul celor zece ani ai activităţii lui la
Antiohia, în discursurile lui căuta în general să îndemne pe ascultători să
ducă o viaţă creştină. Combătea la cei bogaţi dragostea de lux şi de plăceri şi
îi îndemna la iubire faţă de săraci. Dojenea lipsa de la adunări, unde veneau
cu grămada în zilele de sărbători, dar neglijeau să fie şi în celelalte zile.
Se plângea de faptul că nu se temeau să înfrunte oboseala şi căldura când era
vorba de afacerile lor şi anumite plăceri, în timp ce se temeau când era vorba
să meargă să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Stăruia cu tărie pe lângă
ascultătorii săi asupra nevoii de a da o serioasă luare aminte învăţăturilor ce
le erau prezentate şi îi silea să arate în purtarea lor că acestea au pătruns
cu adevărat în inimă. „Cea mai bună învăţătură", zicea el, „vine din
exemplu. Chiar dacă nu aţi vorbi, dacă, la ieşirea voastră de la adunare,
liniştea voastră, privirile, glasul vostru arată celor care n-au venit acolo
folosul pe care l-a tras sufletul vostru din ceea ce aţi auzit, aceasta va fi
un îndemn puternic. Toţi să aibă parte de lucrul bun pe care l-aţi primit. Ei
vor avea această dovadă, dacă vor vedea că voi aţi ajuns mai blânzi cu inima,
mai devotaţi şi mai cucernici."
O
mare schimbare urma să aibă loc în viaţa lui Chrisostom. În anul 397 a murit
Nectarie, episcopul din Constantinopol, şi a trebuit să i se găsească un urmaş.
Mulţi candidaţi se întreceau să pună mâna pe un loc aşa de înalt, dar eunucul
Eutropiu, atotputernicul ministru al slabului împărat Arcadius* (* Teodosie
murise în 395: Cei doi fii ai săi, Arcadius şi Honorius, au urmat la tron.
Primul a luat imperiul de Răsărit, a cărui capitală era Constantinopol,
celălalt a domnit în Apus, având Roma drept capitală.) a făcut tot ce a fost
posibil şi l-a convins să aleagă pe Chrisostom ca episcop. Eutropiu îl auzise
predicând la Antiohia şi a fost izbit de darul său de a vorbi, ca şi de viaţa
lui serioasă. Arcadius s-a învoit cu propunerea primului său ministru şi a dat
ordin contelui Astirius, care guverna în Răsărit, să trimită pe Chrisostom la
Constantinopol, fără a-i spune despre ce era vorba. Se temea că nu va primi,
pentru că refuzase odată funcţia de episcop în Antiohia. Mai întâi Chrisostom,
luat pe neaşteptate şi dus cu escorta din loc în loc, a protestat împotriva
acestui fel de a se purta cu el. Dar, înţelegând despre ce este vorba şi
gândind serios la aceasta, a crezut că vede o călăuzire din partea lui Dumnezeu
şi s-a supus.
Mare
a fost mirarea episcopilor, întruniţi la Constantinopol, când au aflat
hotărârea împăratului. Fiecare dintre ei trăsese nădejde sau să fie numit, sau
măcar să ajungă în această demnitate unul dintre protejaţii lor. Printre cei
mai supăraţi se află Teofil, episcopul marelui şi vestitului oraş Alexandria
din Egipt. Întrucât va mai veni vorba despre el în această istorie, este nevoie
să spunem câteva cuvinte despre felul de a fi al acestui om. Teofil trecea
drept un om foarte priceput în ştiinţa teologică, dar totodată era unul dintre
cei mai răi oameni din timpul acela. Îndemânatic, energic, şiret, se purta în
chip tiranic cu episcopii ce ţineau de scaunul din Alexandria şi cu preoţii din
biserica sa. În acelaşi timp, lacom de bani şi plăcându-i luxul, făcea tot ce
era posibil, nu numai de a jefui bogăţiile templelor păgâne, ci de a pune mâna
şi pe lucrurile bisericii. În vederea aceasta se folosea chiar de violenţă.
Atât de puternice erau simţămintele care îi însufleţeau purtarea şi dorinţa de
a stoarce bani, încât era batjocorit cu numele de „Faraonul creştin".
Tristă privelişte; cât de mult se deosebea de trăsătura episcopului, aşa cum
ni-l prezintă Pavel: „Căci episcopul (sau supraveghetorul), ca econom al lui
Dumnezeu, trebuie să fie fără vină, să nu fie încăpăţânat, nici mânios, nici
dedat la vin, nici bătăuş, nici lacom de câştig urât, ci să fie primitor de
oaspeţi, iubitor de bine, cumpătat, drept, sfânt, înfrânat" (Tit 1:7-8; şi
1 Petru 5:1-3). Dar Teofil nu era aşa şi mulţi alţi episcopi se asemănau cu el.
Ei făceau parte dintre robii aceia care spun: „Stăpânul meu întârzie să
vină" şi care se dădeau la tot felul de ticăloşii; dintre aceia despre
care apostolul spune că: „cred că evlavia este un izvor de câştig" (Matei
24:48-49; 1 Timotei 6:5). Acest Teofil, care avea o mare trecere la
Constantinopol, ar fi vrut, pentru a mări această trecere, să facă în aşa fel
ca să fie numit unul dintre preoţii lui ca episcop al acestui mare oraş. Înşelat
în speranţa sa, la început a refuzat să hirotonească pe Chrisostom, precum
fusese invitat. Dar fiindcă Eutropiu, care cunoştea anumite fapte puse în
sarcina sa şi i le şi dovedise, l-a ameninţat că-l va aduce în faţa judecăţii
dacă va continua să se împotrivească sfinţirii lui Chrisostom, Teofil a primit
şi el însuşi a hirotonit pe Ioan din Antiohia, în faţa unei mulţimi fără număr.
În inima sa i-a păstrat o ură neîmpăcată, pe care a reuşit să şi-o arate mai
târziu, precum vom vedea.
Iată
deci pe Chrisostom episcop de Constantinopol, a doua capitală a imperiului,
reşedinţa împăratului de Răsărit. Să privim asupra felului cum înţelegea el
să-şi îndeplinească datoriile sarcinei sale. Să nu uităm că această sarcină îi
dădea drepturi printre cei mai înalţi demnitari ai imperiului şi intrare în
casa împăratului.
Înaintaşul
său, Nectarie, vieţuise mai mult ca un înalt funcţionar de la curte decât ca
un episcop creştin. Uşuratic în viaţa sa, om de lume, cheltuia mult cu menajul
casei şi arăta multă măreţie, având o masă îmbelşugată şi dând ospeţe şi
clericilor şi laicilor. Chrisostom a schimbat toate acestea şi a adus totul la
cea mai mare simplitate; mobila luxoasă, vasele de preţ, hainele de aur şi de
mătase rezervate episcopului, trăsurile de lux au fost vândute, precum şi toate
vasele şi podoabele de preţ din biserici. Venitul a fost dat pentru acte de
binefacere şi ajutoare săracilor. Din veniturile lui proprii de episcop,
Chrisostom a întemeiat un spital pentru bolnavii săraci, aducându-şi poate
aminte de cuvintele Domnului, de la Matei 25:35-36. Vrăjmaşii l-au acuzat mai
târziu că a pus deoparte venitul acestor vânzări, dar acuzaţia lor s-a dovedit
cu totul neîntemeiată. Viaţa lui de toate zilele era din cele mai simple.
Asprimea din tinereţe îl slăbise, totuşi continua să trăiască în mod cumpătat,
mâncând singur acasă şi fără a invita vreodată pe cineva. Afară de cazul când
avea ceva pentru treburile urgente ale bisericii, el nu se ducea la curte. Dacă
era nevoit să se afle în public, vorbea puţin. Acest fel de a trăi l-a făcut să
treacă drept un om morocănos, zgârcit şi mândru; în realitate, însă, el voia
să-şi îndeplinească aşa cum se cuvine sarcina pe care credea că o are din
partea lui Dumnezeu. Dorea totodată să fie un exemplu pentru alţii.
Ca
episcop, avea supravegherea a numeroşi clerici din oraş. Ori, afară de rare
excepţii, tot acest ales cler trăia într-o mare stricăciune, în risipă şi
moliciune, umblând după mesele bogaţilor, năzuind să capete donaţii de la cei
care erau pe patul morţii, punând mâna pe banii care erau daţi pentru săraci.
Chrisostom
a înfrânat energic toate aceste năravuri urâte, dându-şi silinţa să aducă pe
preoţi şi pe diaconi la simplitatea şi curăţia vieţii care se potriveau cu
mărturia lor, dând afară din comunitate pe cei vinovaţi. El a reînnoit totodată
vechiul obicei de a ţine serviciul religios seara pentru membrii turmei pe care
ocupaţiile îi opreau să ia parte în timpul zilei. Aceasta a fost o lovitură
grozavă pentru cler, care se obişnuise cu trândăvia şi care căuta mai mult
plăcerea sa decât binele poporului.
Chrisostom
mustra de asemenea cu toată străşnicia pe văduvele care, în loc de a se purta
cu cumpătare, trăiau în risipă. Cum spune apostolul Pavel, el le îndemna să se
recăsătorească şi să ducă o viaţă curată (1 Timotei 5:13-14). În biserică mai
erau şi diaconiţe sau slujitoare care, prin dragostea lor de împodobire, prin
luxul şi obiceiurile lor, necinsteau slujba ce o aveau. Chrisostom le dojenea,
ba se ducea chiar acasă la ele, îndemnându-le să ducă o viaţă cumpătată.
Se
vede cât de mult avea de făcut acest om credincios, care avea pe inimă să aducă
rânduială în casa lui Dumnezeu, unde se strecurase atâta rău. Despre această
stricăciune vorbeşte Domnul, când mustră pe îngerul adunării din Pergam
(Apocalipsa 2:14-15). Perioada bisericii în care a trăit Chrisostom este exact
aceea redată prin Pergam.
Episcopul
avea mult de lucru şi cu aceia care n-aveau însărcinări în biserică. Nu ne
putem face îndeajuns idee despre luxul şi letargia, risipa şi dragostea de
plăceri care domneau la curte şi la cei mari. Chrisostom ar fi vrut să-i aducă
la simplitate şi să-i facă să dea măcar o parte din bogăţiile lor pentru
mângâierea săracilor. Acesta era adesea subiectul îndemnurilor lui. El iubea pe
săraci, pe suferinzi, pe dezmoşteniţi şi inima lui se îndurera când vedea
egoismul şi nepăsarea bogaţilor faţă de aceştia. Dar poporul din
Constantinopol, aceşti săraci cărora le lua parte cu atâta duioşie, era plin de
admiraţie pentru episcopul lor şi-i arăta o dragoste fără margini. Când predica
el, clădirile publice erau prea mici pentru a încăpea mulţimea ce se îngrămădea
acolo.
Lucrând
în felul acesta, episcopul de Constantinopol era sincer şi dădea prin viaţa sa
exemplu de ceea ce vrea să vadă la ceilalţi. El credea că cei care au un loc
deosebit în biserică trebuiau să fie exemple turmei şi îşi aducea aminte de ce
spunea apostolul Pavel către cei bogaţi. Din nenorocire, nu era înzestrat cu
blândeţea care să potolească asprimea mustrărilor sale. El nu putea îngădui
răul, de bună seamă, dar ar fi trebuit să-şi aducă aminte de îndemnul lui Pavel
către Timotei: „Şi robul Domnului... să fie blând cu toţi, în stare să înveţe
pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe
potrivnici" (2 Timotei 2:24-25).
Varga
lui Chrisostom era de fier, nu de dragoste. În felul acesta, asprimea lui a
făcut în curând să aibă o mulţime de vrăjmaşi în cler şi la curte, mai ales
printre femeile bogate, pe care le mustra pentru purtarea lor urâtă, atât de
nepotrivită aceleia pe care o cere apostolul Petru de la femeile creştine (1 Petru
3:3-5).
La
începutul şederii sale la Constantinopol, Chrisostom s-a bucurat de trecere în
faţa împăratului şi a mândrei Eudoxia, soţia sa, care avea o influenţă din ce
în ce mai mare asupra lui Arcadius. Bunăvoinţa împărătesei s-a arătat într-o
împrejurare pe care o vom aminti, pentru că aruncă o nouă lumină asupra a ceea
ce ajunsese Biserica în timpurile acestea.
Într-un
avânt de cucernicie, Eudoxia întemeiase, la o distanţă oarecare de
Constantinopol, o capelă în cinstea sfântului Toma. Ea voia să transporte acolo
moaştele câtorva martiri necunoscuţi, păstrate într-o biserică grecească.* (*
De aici se vede că se începuse venerarea sfinţilor şi a moaştelor sau
rămăşiţele martirilor, cum fac şi acum bisericile catolice şi ortodoxe). Acest
transport trebuia să fie făcut cu mare fală şi în timpul nopţii, la lumina
făcliilor. De bună seamă, era chemat şi episcopul să ia parte. Cortegiul se
pusese în mişcare. În fruntea convoiului era purtată lada cu oasele martirilor;
venea apoi împărăteasa, având pe cap diadema sa, îmbrăcată cu haine scumpe de
purpură şi însoţită de doamne şi de demnitarii curţii sale. Alături de ea
mergea episcopul, iar în urmă veneau preoţi, călugări şi călugăriţe din toate
comunităţile. Strălucirea vie a făcliilor, care lumina priveliştea, o făcea să
se asemene cu o mare de foc.
Era
aceasta spre gloria lui Dumnezeu, care vrea să fie adorat în duh şi în adevăr?
Nu s-ar fi potrivit aceasta mai degrabă cu o ceremonie păgână?
La
capelă au ajuns în zorii zilei, iar Chrisostom a ţinut acolo un discurs. Dar în
loc de a arăta deşertăciunea acestor ceremonii, care nu glorificau decât pe
oameni, iar în nici un text Cuvântul lui Dumnezeu nu încuviinţează aşa ceva, în
loc de a îndrepta sufletele spre gloria cerească a lui Cristos, discursul
episcopului a fost plin de laude la adresa împărătesei şi arăta propria lui
bucurie că a luat parte la această sărbătorire. A doua zi a venit şi împăratul,
la rândul său, în acelaşi loc pentru a face închinăciuni, şi Chrisostom, în
alt discurs, ridică în slăvi cucernicia şi umilinţa sa. Iată unde ajunsese
aceea care se numea Biserica lui Cristos, mireasa Aceluia care mustra pe iudei
că umblă după gloria care vine de la oameni şi a cărui Împărăţie nu este din
lumea aceasta. Şi dacă un om ca Chrisostom, care cunoştea totuşi Scriptura,
dădea încuviinţare unor astfel de lucruri, ce întuneric trebuie să fi fost
printre cei neştiutori! Superstiţia creştea din ce în ce mai mult, iar
credinţa, singura care mântuieşte, era tot mai mult înlocuită cu forme
deşarte.
Chrisostom
însă avea de îndeplinit o lucrare mai frumoasă, în care îl vedem sub o altă
lumină. Goţii, un popor barbar, atacaseră imperiul roman. În năvălirea lor,
luaseră de bună seamă, printre prizonieri, câţiva creştini, prin mijlocirea
cărora au învăţat să cunoască creştinismul; şi un mare număr dintre ei au ajuns
să-l mărturisească ei înşişi pe faţă. Persecutaţi de propriii lor împăraţi,
aceşti noi creştini s-au refugiat într-unele părţi ale imperiului roman, unde
le-a fost îngăduit să se stabilească. Cei mai mulţi au devenit arieni, fără a
şti bine poate nici ei ce era această mărturie religioasă; dar împăratul
Valens, arian el însuşi, ceruse ca ei să treacă de partea lui, sub pedeapsa că
vor fi alungaţi de pe teritoriul imperiului. Mulţi au venit la Constantinopol,
şi Chrisostom, cuprins de milă faţă de ei, s-a simţit îndemnat să aibă grijă de
sufletele lor. A pus deci deoparte pentru ei o biserică din Constantinopol, a
făcut să se traducă în limba lor câteva părţi din Scriptură şi a pus să fie
citite de către un preot din neamul lor, care le dădea apoi unele îndemnuri.
Episcopul însuşi îşi găsea plăcerea să vină câteodată să le vorbească, prin
mijlocirea unui traducător. A avut totdeauna pe inimă, şi aceasta a fost până
la sfârşit una din grijile vieţii sale, de a răspândi printre popoarele barbare
cunoştinţa despre Cristos. În acest scop, a îngrijit să se trimită misionari la
triburile goţilor şi sciţilor, care locuiau pe malurile Mării Negre; mai
târziu, şi-a dat osteneala să convertească pe păgânii închinători ai Astarteei,*
(* Astarteea este acea devinitate păgână, despre care găsim adesea vorbindu-se
în Vechiul Testament (Judecători 2:13; 1 Samuel 7:4; 1 Împăraţi 11:5 etc).)
care se găseau încă în mare număr în Fenicia, şi râvna sa s-a întins până în
Persia, la cei care se închinau focului. Cât de plăcut este să vezi strălucind
în inima lui Chrisostom această dorinţă de a face cunoscut numele lui Cristos!
Pentru aceasta n-a cruţat nici ostenelile sale, nici banii.
Chrisostom
datora înălţarea sa în scaunul de episcop din Constantinopol lui Eutropiu.
Acest om ambiţios, lacom de putere şi de onoruri, trăgea nădejde că episcopul
are să fie în mâinile lui un instrument supus pentru a-şi spijini planurile şi
intenţiile care nu totdeauna erau bune şi drepte. Dar acesta a găsit în
Chrisostom un om de o fire cu totul altfel, un om care nu se temea să
dojenească, chiar de la înălţimea amvonului, ceea ce nu i se părea cinstit şi
potrivit cu spiritul creştin, şi aceasta la persoanele din cel mai înalt rang.
Chrisostom s-ar fi expus unei mari primejdii dacă s-ar fi împotrivit lui
Eutropiu; în curând însă s-a văzut chemat să ia apărarea trufaşului ministru.
Iată în ce împrejurare. Eutropiu, mâniat de trecerea tot mai mare a împărătesei
şi crezând că totul îi era îngăduit, a mers până acolo că a ameninţat-o şi a
spus că el ar putea s-o facă să fie izgonită din palat. Eudoxia, jignită aşa de
mult, s-a plâns împăratului. Acesta a chemat pe Eutropiu, l-a destituit din
postul său, i-a confiscat toate bunurile şi i-a poruncit să părăsească palatul
sub pedeapsa cu moartea. Eutropiu şi-a dat sema că era pierdut. Împărăteasa
dăduse ordin să fie urmărit şi prins. El ştia că este urât de popor; unde să
fugă pentru a-şi pune viaţa la adăpost? Altădată, pentru ca nici unul dintre
vrăjmaşii săi să nu poată scăpa, căuta să facă să se ia bisericilor dreptul de
adăpost şi nu izbutise aceasta decât pentru vinovaţii de lezmajestate, adică
pentru insultă împotriva împăratului. În spaima sa, s-a dus să caute refugiu în
biserica metropolitană. Urmărit de soldaţi şi de popor, care cereau să fie
omorât, el a ridicat perdeaua ce acoperea masa de împărtăşire şi a îmbrăţişat
unul din stâlpii ce o spijineau. Mulţimea, dând năvală în biserică, cerea cu
mari strigăte pe vinovat, dar Chrisostom a refuzat cu toată străşnicia să-l
predea şi, ascunzându-l în locul unde ţineau odoarele, s-a înfăţişat personal
înaintea soldaţilor care ameninţau şi cereau să fie dus în faţa împăratului.
Acolo a susţinut cauza lui Eutropiu în aşa fel încât Arcadius a promis că va fi
respectat locul unde s-a retras vinovatul.
A
doua zi era duminică. O mulţime fără seamă umpluse biserica. Chrisostom,
alegând ca text cuvintele Eclesiastului: „O, deşertăciune a deşertăciunilor!
Totul este deşertăciune" (Eclesiastul 1:2), le-a aplicat la cazul lui
Eutropiu, care ieri era atotputernic, iar a doua zi era palid, acoperit cu
cenuşă şi tremura, îngenungheat la masa de împărtăşire. În cuvântarea sa,
episcopul a făcut să iasă la iveală cât de nestatornice sunt toate bunurile şi
onorurile ce le dă pământul şi cât este de primejdios ca cineva să se încreadă
în ele, fără a ţine seama de drepturile lui Dumnezeu. Nădăjduim că gândurile
ascultătorilor vor fi fost întoarse de la gloria şi bunurile pieritoare, spre
bunurile nevăzute, care sunt veşnice şi pe care nimeni nu le poate răpi.
Eutropiu,
scăpat pentru un moment, a fost dus la câtva timp după aceea în insula Cipru,
apoi readus la Calcedonia, unde, după ce a fost condamnat la moarte ca vinovat
de lezmajestate, a fost decapitat.
În
aceste timpuri aşa de tulburi, Chrisostom nu s-a ocupat numai de serviciul lui,
căutând să înlăture răul, evanghelizând şi încurajând sufletele, dând ajutor
celor vinovaţi; el mai avea, lucru ciudat de spus, să apere imperiul împotriva
barbarilor, şi aceasta numai prin puterea cuvântului său.
În
anul 400, armata goţilor, sub comanda generalului Gainas, care spera să ocupe
primul rang în armata imperială, se apropia de Constantinopol şi ameninţa că va
pune stăpânire pe oraş dacă împăratul nu-i va da trei dintre cei mai de frunte ofiţeri.
Aceştia, pentru a salva statul şi a cruţa pe împărat de ruşinea de a-i da
prinşi, s-au dus ei înşişi în tabăra barbarilor. Gainas a pus să-i arunce în
lanţuri şi, pentru a se bucura de spaima lor, a poruncit unui soldat să le taie
capul. Acesta însă, în înţelegere cu stăpânul său, s-a mulţumit doar a-i atinge
cu vârful săbiei; şi Gainas i-a păstrat ca prizonieri. Acest got era de
credinţa ariană şi a cerut lui Arcadius să dea celor de aceeaşi religie cu el,
o biserică în Constantinopol. Arcadius, neştiind ce să facă în faţa unui aşa de
grozav vrăjmaş, a trimis după Chrisostom. Episcopul plin de râvnă pentru
adevărata credinţă în Fiul lui Dumnezeu, s-a dus fără teamă în tabăra
barbarilor şi a vorbit lui Gainas cu atâta autoritate, încât acesta nu ştia ce
să răspundă. A renunţat de a mai cere o biserică şi, mai târziu, a dat drumul
şi prizonierilor.
Gainas
însuşi, atacat şi înfrânt de un alt general got, a pierit în timpul fugii.
Toate aceste întâmplări erau pentru Chrisostom ocazii de a arăta poporului
nestatornicia lucrurilor pământeşti.
Ceea
ce vrem să povestim arată cât de diferite erau în acel timp datoriile unui
episcop dintr-un mare oraş, al unui episcop cel puţin care, oricare i-ar fi
fost lipsurile, avea pe inimă menţinerea creştinismului, atât cât îl putea el
înţelege. În măsura în care imperiul mergea spre decădere, episcopii au fost
chemaţi să se poarte ca sprijinitori şi apărători ai oştilor lor împotriva
barbarilor. Vom avea ocazia să mai vedem acest lucru. Deocamdată vom căuta să
privim de aproape pe Chrisostom în luptă cu greutăţi mai mari decât acelea pe
care le întâlnise până atunci.
Asprimea
lui Chrisostom, râvna sa pentru a îndrepta clerul corupt din Constantinopol şi
pentru a mustra pe cei mari din cauza luxului şi moliciunii lor, a făcut să
aibă o mulţime de duşmani. Împărăteasa, a cărei mândrie, din ce în ce mai mare,
el n-o putea încuviinţa, de asemenea era împotriva lui. Acest lucru încuraja pe
vrăjmaşii săi de a căuta un prilej să-l piardă şi să scape astfel de un cenzor
supărător; şi această ocazie s-a ivit în curând.
Biserica
din Efes, despre care se vorbeşte atât de mult în Noul Testament, ajunsese
atunci în cea mai tristă stare. Episcopul ei murise şi mulţi pretendenţi se
certau pentru locul său, fiecare dând bani ca să câştige voturile poporului.
S-au format astfel partide gata a se folosi de violenţă unii împotriva altora
pentru a face să iasă candidatul lor. Clerul din oraş, neştiind cum să pună
capăt tulburării, comunică lui Chrisostom să vină să-i ajute. Iată ce i-au scris:
„De câţiva ani suntem cârmuiţi împotriva oricărei reguli şi a orcărui drept. Te
rugăm să binevoieşti a veni aici, pentru ca biserica din Efes să-şi
redobândească o formă vrednică de Dumnezeu. De o parte arienii, de alta lăcomia
şi ambiţia falşilor catolici* (* Se numeau catolici, spre deosebire de arieni,
cei care ţineau mărturisirea de credinţă din Niceea.) ne sfâşie cu patimă. O
mulţime de lupi furioşi pândesc prada, aşteptând să răpească prin bani scaunul
de episcop."
Chrisostom,
deşi bolnav, a plecat numaidecât. Cea dintâi grijă a lui a fost să recomande
bisericii din Efes ca episcop pe Heraclide, un diacon cucernic şi tare în
cunoaşterea Scripturii. Recomandarea lui a fost primită. Heraclide a fost ales,
apoi a fost sfinţit de Chrisostom. Ceilalţi candidaţi, însă, văzându-se
înlăturaţi în felul acesta, au înmulţit numărul duşmanilor lui. Chrisostom însă
a mers mai departe. A străbătut mai multe provincii şi a scos din slujbă mai
mulţi episcopi, împotriva cărora primise plângeri şi dintre care unii de bună
seamă erau cu totul nevrednici de a-şi îndeplini însărcinarea, şi i-a înlocuit
cu alţii. În tot ce făcea, era împins de o râvnă pentru dreptate, socotind că
aceasta este datoria lui faţă de Cristos. Asprimea sa însă a ridicat împotriva
lui pe aceia faţă de care era întrebuinţată.
În
timpul acela, la Constantinopol se punea la cale pieirea lui. Ca înlocuitor a
lăsat pe Severian, episcopul Galatiei, pe care îl credea prietenul său.
Severian, însă, fiind un om mândru, s-a lăsat câştigat de propunerile
împărătesei şi ale vrăjmaşilor lui Chrisostom, care l-au făcut să nădăjduiască
la scaunul din Constantinopol. Doi episcopi străini - Antiochus şi Acacius -
venind la Constantinopol, s-au lăsat de asemenea înduplecaţi în uneltirea
împotriva lui Chrisostom. Serapion, arhidiacon şi prieten de aproape al lui
Chrisostom, l-a chemat stăruitor să vină înapoi pentru a se împotrivi
uneltirilor celor care voiau să-l piardă. Dar Chrisostom dorea să-şi termine
călătoria. Abia după trei luni s-a înapoiat la Constantinopol. Poporul,
înştiinţat despre întoarcerea sa, a alergat cu bucurie în întâmpinarea
episcopului său iubit, binefăcătorul neobosit al săracilor, a cărui viaţă
simplă şi curată se potrivea cu învăţătura pe care o dădea.
Chrisostom
nu putea face altfel decât să mustre pe Severian pentru felul cum s-a purtat în
lipsa sa. El a dojenit purtarea lumească a acestuia, faptul că a luat parte la
ospeţele de la curte, vizitele dese de la palatul imperial. „Tu şi
Antiochus", a spus el, „duceţi o viaţă de trântori şi linguşitori; voi aţi
ajuns de poveste în oraş." Din nenorocire, însă, aceste mustrări făcute pe
drept, în loc să atingă conştiinţa lui Severian, au făcut să i se mărească ura
împotriva lui Chrisostom.
Acesta
a mers mai departe. A vorbit în predica sa despre versetul 19 din 1 Împăraţi
18, lovind de faţă cu toţi în aceia care duceau viaţa aceasta de trântori la
masa împăratului şi a celor din ranguri înalte. El a spus: „Strângeţi aici la
mine pe aceşti preoţi necinstiţi, care mănâncă la masa Izabelei, ca să le spun
cum a spus altădată Ilie: „Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă
picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după Dumnezeu; iar dacă este
Baal, mergeţi după Baal. Dacă masa Izabelei este dumnezeu, mâncaţi până vă va
veni greaţă." Nu ştim dacă Chrisostom s-a gândit la aceasta; vrăjmaşii săi
însă, mâniaţi de aceste cuvinte aspre, care îi condamnau, s-au grăbit să aducă
lucrul acesta la cunoştinţa împărătesei, ca şi cum pe ea ar fi numit-o Izabela.
Împărăteasa n-a uitat de aceasta. În felul acesta vrăjmăşia creştea din ce în
ce împotriva lui.
Serapion
a acuzat pe Severian că a defăimat pe Cristos. Chrisostom a dat uşor crezare
cuvintelor arhidiaconului. El a scos din slujbă pe Severian şi l-a izgonit din
oraş. Împărăteasa, care ocrotea pe Severian, a cerut lui Chrisostom să-i ridice
pedeapsa pe care o rostise, dar, întrucât el nu voia să cedeze rugăminţilor ei,
Eudoxia, într-o zi de sărbătoare, a intrat în biserică cu copilaşul ei în braţe
şi l-a pus pe genunchii lui Chrisostom. Apoi cu mâinile întinse pe capul
copilului, ea a rugat stăruitor pe episcop ca să ierte pe Severian. Chrisostom
nu a mai putut refuza, l-a iertat şi împăcarea s-a făcut în faţa tuturor.
Aceasta a fost doar un răgaz. Vrăjmaşii episcopului urmăreau mereu planul ce
şi-l făcuseră ca să scape de el.
O
întâmplare le-a dat şi acest prilej. Teofil, acel episcop al Alexandriei care a
fost silit de Eutropiu să hirotonească pe Chrisostom, a rămas de atunci
vrăjmaşul lui înfocat şi acum sosise clipa când putea să-şi potolească ura. E
un lucru trist a vorbi în felul acesta despre nişte oameni care erau în fruntea
bisericii, dar acesta este adevărul şi ne arată ce poate să ascundă inima
omului sub o înfăţişare religioasă.
În
pustiurile Nitria şi Sceta, aproape de Egipt, erau nişte călugări care aveau
drept conducători patru fraţi ce purtau numele „fraţii cei înalţi". Acest
nume ciudat le venea din cauza staturii lor înalte. Erau oameni simpli,
liniştiţi, cucernici, respectaţi de toţi, ocupându-se mult cu studiul Sfintei
Scripturi, în care erau foarte pricepuţi. Erau destul de bine cunoscuţi de Teofil,
care a voit să se folosească de mărturia lor pentru a face să condamne un om
nevinovat, prieten al lor. Ei nu au primit acest lucru şi Teofil, înfuriat, i-a
învinovăţit de erezie, a pus să-i arunce în închisoare, ba chiar să-i şi bată.
Apoi a luat o ceată de soldaţi pe care i-a călăuzit el însuşi în pustie şi le-a
poruncit să prădeze şi să nimicească bietele colibe, atât ale „fraţilor
înalţi" cât şi ale celorlalţi călugări, şi să le ardă cărţile. Bieţii
călugări, urmăriţi de ura lui Teofil, siliţi să fugă din loc în loc, au hotărât
în cele din urmă să meargă la Constantinopol pentru a-şi spune păsurile în faţa
împăratului şi pentru a se aşeza sub protecţia lui Chrisostom. Acesta i-a
primit bine, după ce s-a încredinţat că ei nu aveau nici o învăţătură eretică;
dar i-a îndemnat să nu adreseze vreo plângere împăratului. „Biserica," le
spunea el, „are datoria de a judeca lucrurile privitoare la biserică.
Tribunalele lumeşti n-au ce căuta să se amestece în chestiunile care privesc
lucrurile lui Dumnezeu."
Cu
tot îndemnul lui Chrisostom, „fraţii cei înalţi", nerăbdători, au
prezentat o plângere împăratului, care a luat imediat cauza lor în mâini. A
fost convocat un sinod la Constantinopol, şi Teofil a fost somat să se
înfăţişeze pentru a răspunde acuzaţiilor aduse. Nu a putut să se opună de a
veni. Dar cu viclenie şi îndemânare, a hotărât să se alăture vrăjmaşilor lui
Chrisostom şi, din acuzat cum era, să se facă acuzator. În felul acesta dorea să
facă să cadă condamnarea care îl ameninţa pe el, asupra lui Chrisostom. El a
reuşit să-şi ducă la îndeplinire planul.
După
ce a dat ordin la 28 episcopi egipteni ca să-i vină în întâmpinare, el a plecat
la Constantinopol cu o ceată de marinari de rând din portul Alexandria, în
totul devotaţi persoanei sale. El aducea totodată daruri bogate şi mulţi bani
pentru a atrage popor de partea lui. Nu a voit să stea în gazdă la Chrisostom,
a refuzat orice legătură cu el şi nu s-a oprit nici la biserică pentru a aduce
mulţumiri aşa cum era obiceiul, ci s-a dus cu fală într-unul din palatele
imperiului, care îi fusese pregătit. Apoi, prin ospeţe măreţe şi prin daruri de
preţ sau prin bani, pe care ştia să-i dea cu îndemânare, a câştigat în curând
bunăvoinţa clerului şi a cetăţenilor de frunte.
Cu
toate acestea, împăratul a fost mişcat de plângerea „fraţilor cei
înalţi". Un episcop şi patru stareţi, care l-au învinovăţit pe Chrisostom
în mod defăimător de crima de lezmajestate şi de vrăjitorie, au spus că
mărturia lor a fost mincinoasă şi că au făcut aceasta la îndemnul lui Teofil.
Din cauza aceasta s-a hotărât ca Teofil să fie pedepsit cu moartea.
Împăratul,
atins în sentimentele sale religioase de purtarea lui Teofil, avea gândul să-l
facă să fie adus în faţa viitorului sinod pentru aceste fapte. A trimis mai
întâi după Chrisostom pentru a-l însărcina să cerceteze pe Teofil. Chrisostom a
refuzat în mod respectuos. „Eu nu pot", a zis el, „să merg la judecata
unui episcop în afară de marginile ţinutului său. Canoanele opresc lucrul
acesta." Pe de altă parte conştiinţa îl oprea să ia parte la judecata unui
vrăjmaş pe faţă. Teofil, prin bunăvoinţa lui Chrisostom, se găsea astfel
scăpat de mare primejdie. El era liber atunci de a se întoarce împotriva celui
care fusese îngăduitor cu el, şi nu s-a oprit de a o face. În loc de a se arăta
recunoscător, a hotărât să-l acuze pe Chrisostom înaintea sinodului care fusese
convocat şi să-l facă să fie condamnat. Însă întrucât se temea ca nu cumva
marea dragoste a poporului din Constantinopol să stârnească tulburări,
vrăjmaşii lui Chrisostom au reuşit să mute sinodul în Calcedonia, o mahala a
Constantinopolului, în partea cealaltă a Bosforului, într-un ţinut numit
„Stejarul"; de aceea sinodul a purtat adesea numele acesta.
Sinodul
era alcătuit din 36 episcopi, şi mai târziu 44, cei mai mulţi egipteni şi toţi
ţinând partea lui Teofil, uniţi cu ceilalţi vrăjmaşi ai lui Chrisostom. Restul
episcopilor convocaţi, vreo 40 la număr, au rămas la Constantinopol cu
Chrisostom, de care erau alipiţi. O listă cu 29 de capete de acuzare a fost
alcătuită împotriva lui Chrisostom de către arhidiaconul bisericii sale, om
duşmănos şi violent, care nu putea să-l ierte pentru faptul că l-a izgonit
altădată din cler, fiindcă s-a purtat cu violenţă faţă de un copil care-l
slujea. Multe din aceste acuzaţii erau nimicuri şi cea mai mare parte lipsite
cu totul de orice temei şi de bună seamă defăimătoare. Printre cele mai grele
erau acelea că a luat bani care aparţineau bisericii şi că a insultat pe împărăteasă,
dându-i numele de Izabela. Aceasta era o crimă de lezmajestate, ce avea să-i
atragă alungarea sau pedeapsa cu moartea.
În
timp ce în Calcedonia se punea la cale pierderea sa, episcopii rămaşi
credincioşi lui Chrisostom s-au adunat în jurul lui, vorbind de răutatea lui
Teofil şi arătând teama cu privire la prietenul lor. Dar Chrisostom le-a spus:
„Rugaţi-vă, fraţii mei, şi dacă iubiţi pe Domnul Cristos, nici unul dintre voi
să nu părăsească biserica sa din cauza mea, pentru că eu pot să spun împreună cu
apostolul: „Timpul plecării mele a venit. M-am luptat lupta cea bună, mi-am
sfârşit alergarea, am păzit credinţa" (2 Timotei 4:6-7). Cunosc pe Satan
şi vicleşugul său; el nu mai poate răbda războiul pe care îl fac învăţăturile
mele. Dumnezeu să-Şi arate îndurarea şi faţă de mine! Fraţilor, aduceţi-vă
aminte de mine în rugăciunile voastre." Toţi plângeau în timp ce îl
ascultau. Unii, întrucât nu mai puteau răbda această privelişte, după ce l-au
sărutat, voiau să plece. „Rămâneţi", le-a spus el, „rămâneţi, fraţilor,
staţi jos şi nu mai plângeţi, ca să nu mă întristaţi şi mai mult. Repet: „Căci
pentru mine a trăi este Cristos şi a muri este un câştig" (Filipeni 1:21).
Spunea acest lucru, întrucât ieşise zvonul că va fi dat la moarte pentru
insultele aduse împărătesei.
Sinodul
de la „Stejar" a trimis doi delegaţi la Chrisostom pentru a-l soma să se
înfăţişeze. Ei au fost primiţi înăuntru şi au dat citire scrisorii care îi
fusese adresată în acest scop. Era scrisă în cuvinte aşa de grele, încât
episcopii n-au putut să-şi stăpânească mânia. Ei au scris un fel de răspuns
protest, adresat lui Teofil: „Încetează", spuneau ei, „de a mai tulbura şi
învrăjbi biserica. Nu căuta, ca şi Cain, să atragi pe Abel la câmp. Noi, care
suntem cu mult mai mulţi decât voi, ar trebui să te judecăm pentru crimele pe
care le-ai făptuit şi de care avem dovezi." Chrisostom a scris de asemenea
pentru a spune episcopilor adunaţi la „Stejar", că înainte de toate ar
trebui să dea afară din sinodul lor pe duşmanii săi recunoscuţi ca atare, cum
ar fi Teofil, Severian şi alţii. Aceste scrisori au fost duse de trei episcopi
şi doi preoţi.
Dar
abia au plecat aceştia că, una după alta, au venit alte două somaţii; aşa de
mare sete aveau duşmanii lui Chrisostom de a-l prinde în mâinile lor. Cea dintâi
era adusă de un notar imperial, iar a doua de doi preoţi din Biserica de la
Constantinopol. Chrisostom a refuzat şi de astă dată să se ducă, dând aceleaşi
motive şi a trimis trei episcopi să ducă răspunsul său. Când a auzit aceasta,
adunarea episcopilor a fost cuprinsă de furie şi sala sinodului a căpătat mai
degrabă înfăţişarea unei peşteri de tâlhari, decât a unor slujitori ai lui Cristos.
Ei s-au aruncat ca nişte fiare asupra trimişilor lui Chrisostom,
batjocorându-i, rupându-le hainele şi lovindu-i cu furie. Unuia dintre ei i-au
pus de gât un lanţ pe care îl pregătiseră pentru Chrisostom, apoi l-au târât
afară din biserică, l-au aruncat într-o barcă şi l-au lăsat în voia valurilor.
Când
s-a aflat hotărârea lor la Constantinopol, oraşul a fost cuprins de cea mai
mare nelinişte. Poporul s-a strâns în jurul catedralei şi locuinţei
episcopului, pentru a-l apăra. Se făceau procesiuni pe străzi, unde se înălţau
rugăciuni către Dumnezeu pentru viaţa lui Chrisostom. Toţi cereau cu tărie un
sinod general care să judece faptele. Pe de altă parte, cu toate stăruinţele
vrăjmaşilor episcopului, împăratul nu voia să se folosească de violenţă pentru
a-l face să plece, pentru că un cuvânt sau un semn al episcopului ar fi fost de
ajuns pentru a răscula poporul. Chrisostom, dimpotrivă, îndemna poporul la
supunere şi răbdare. „Slavă lui Dumnezeu pentru toate lucrurile", avea
obiceiul să spună.
Cu
toate acestea, a doua zi după sentinţă, Severian a avut îndrăzneala să se urce
la amvon într-o biserică şi în cuvântarea sa a spus că mândria a nenorocit pe
Chrisostom şi numai aceasta ar fi de ajuns pentru condamnarea lui. La auzul
acestor cuvinte, ascultătorii mâniaţi s-au ridicat cu aşa furie încât Severian
a scăpat cu mare greutate. Chrisostom, auzind ce s-a întâmplat, s-a dus la
catedrală şi a ţinut o cuvântare, în care, printre altele, a rostit următoarele
cuvinte: „O furtună grozavă ne ameninţă; dar de ce să ne temem? Noi suntem
întemeiaţi pe stâncă. Oricât s-ar ridica valurile, corabia Domnului Cristos nu
se va scufunda. Ce să mă înspăimânte? Moartea? Dar Domnul Cristos este viaţa
mea şi moartea îmi este un câştig. Exilul? Dar pământul întreg este al
Domnului. Confiscarea averilor? Dar eu n-am adus nimic în lume şi nici nu voi
lua ceva cu mine. Ştiţi, fraţi preaiubiţi, pentru ce vor să mă piardă? Pentru
că nu-mi plac deloc covoarele scumpe, că n-am vrut să port veşminte de aur şi
mătase şi că nu dau ospeţe pentru a împlini poftele unor oameni", apoi
adăugă: „Acest lucru rămâne pentru urmaşii Izabelei, dar harul este de partea
lui Ilie. Irodiada dansează încă, cerând capul lui Ioan, şi i se va da, pentru
că ea dansează.” În acest fel o numea pe împărăteasă. Asta a însemnat să meargă
prea departe şi să fie lipsit de respect faţă de stăpânirile rânduite. Cuvântul
lui Dumnezeu spune: „Daţi tuturor ce sunteţi datori... cui datoraţi cinstea, daţi-i
cinstea" (Romani 13:7).
De
bună seamă că această cuvântare a fost adusă la cunoştinţa împărătesei, pentru
că a doua zi un trimis imperial a venit şi a poruncit lui Chrisostom să părăsească
oraşul numaidecât.
„O
corabie este gata", a zis el, „şi dacă te împotriveşti, voi porunci să fii
ridicat de soldaţi." Episcopul a răspuns: „Iată-mă, duceţi-mă unde veţi
voi", pentru că el ştia că poporul va căuta să-l apere dacă va auzi că
este ridicat şi că va avea loc o grozavă vărsare de sânge. De aceea, însoţit de
o gardă, el a ieşit pe o poartă dosnică şi s-a ascuns până seara într-o casă
vecină. Venind noaptea, a plecat împreună cu paznicul său spre port. Dar a fost
recunoscut de câteva persoane şi s-a dus vestea că a fost ridicat. Numaidecât o
mare mulţime a alergat pentru a se împotrivi plecării sale; dar el le-a vorbit
cu autoritate: „Lăsaţi-mă să plec; trebuie să ascult de împărat şi nu vreau ca
nici o picătură de sânge de-al poporului meu să se verse pentru mine." S-a
urcat în corabie şi a fost dus la Hieron, la intrarea în Marea Neagră. Dar
acest ţinut era foarte aproape de Calcedonia, unde se găseau încă vrăjmaşii
săi. Temându-se de o cursă din partea lor pentru a pune mâna pe el, a luat o
barcă înainte de a se lumina de ziuă şi a pus să-l ducă mai departe, în
orăşelul Prenet. În vecinătatea lui se găsea o casă al cărui stăpân îl cunoştea
şi s-a refugiat acolo.
Cu
toate acestea, la Constantinopol, mulţimea şi prietenii lui Chrisostom au
alergat la biserici şi, umplând toate locurile până la porţile palatului
imperial, făceau să se audă ecoul rugăciunilor şi strigătul lor: „Să se
convoace un sinod general!" Pe de altă parte, Teofil, mândru de biruinţa
lui, înlătura pe preoţii care erau alipiţi de Chrisostom şi numea alţii din
partida sa. Când însă a fost ca fiecare să-şi ia în primire biserica, poporul
s-a împotrivit. Teofil a fost oprit de a intra în catedrală. Egiptenii din
escorta lui au scos armele; poporul se împotrivea cu tărie. Baptisierul şi
biserica au fost scăldate în sânge şi umplute de cadavre. Au sosit şi soldaţii,
nu pentru a pune sfârşit luptei, ci pentru a sprijini partida lui Teofil, şi în
curând, nu numai catedrala, ci fiecare biserică ajunse un loc de măcel.
Dar
pare că Dumnezeu n-a voit să lase fără înştiinţare pe cei care necinsteau în
felul acesta Numele Său şi al Fiului Său. În timpul nopţii, un cutremur de
pământ a zguduit oraşul şi mai ales centrul, părţile unde locuiau cei bogaţi şi
în chip deosebit acolo unde se găsea palatul împărătesc. În camera împărătesei,
patul, zguduit cu putere, a fost izbit de pardoseală. Cuprinsă de spaimă,
palidă şi cu părul despletit, Eudoxia a dat buzna în camera împăratului şi,
căzând în genunchi, l-a rugat să cheme imediat pe Chrisostom, pentru a abate de
la ei mânia cerului. „Omul pe care l-am izgonit este un om drept", a zis
ea, „şi Dumnezeu găseşte cu cale să-l răzbune." După ce împăratul a
încuviinţat cererea ei, ea s-a grăbit să scrie lui Chrisostom şi a trimis scrisoare
după scrisoare, pentru a grăbi întoarcerea sa. A fost găsit cu greu, dar odată
descoperit locul retragerii sale, a fost silit să plece. El sta la îndoială,
temându-se de vreo cursă, dar sosirea unui ofiţer al împăratului, pe care îl
ştia că este de partea lui, i-a înlăturat teama şi s-a urcat în corabie.
Era
în timpul nopţii şi, apropiindu-se de Constantinopol, Chrisostom a văzut marea
acoperită de bărci, purtând mii de făclii şi încă alte mii umpleau ţărmul. Era
poporul, care alerga să ureze bun sosit episcopului său. Acesta nu voia să
intre în oraş înainte de a fi achitat de un sinod general. Împărăteasa stăruia
ca să se întoarcă şi în sfârşit l-a adus la catedrală, cu toată împotrivirea
sa. Acolo l-au silit să se aşeze pe scaunul episcopal, iar mulţimea îngenuncheată
a cerut binecuvântarea sa. El a dat-o, apoi de sus de la amvon a rostit cuvinte
frumoase la adresa împărătesei căreia - zicea el - îi datorează întoarcerea.
Părea că s-a restatomicit încă odată pacea între Chrisostom şi împărat.
Episcopul şi-a reluat locul şi prima lui grijă a fost de a face o curăţire
printre clerici, înlocuind preoţii pe care îi aşezase Teofil. Această pace însă
nu avea temelie tare. N-au trecut decât două luni şi a izbucnit din nou
războiul. Prilejul l-a oferit mândria împărătesei Eudoxia.
Deşi
în realitate peste imperiu guverna Eudoxia, prin autoritatea ce o avea asupra
lui Arcadius, ea umbla după şi mai mari onoruri. Voia un rol egal cu al
bărbatului şi titlul de Augustus. Ca atare, trebuia să i se înalţe o statuie în
faţa căreia să se închine poporul. Era un obicei păgân pe care l-au păstrat
împăraţii cu scopul de a-şi mări trecerea în faţa poporului. Dar aceasta era
idolatrie, ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu nu încuviinţează, deşi porunceşte
respect şi supunere faţă de autorităţile rânduite de El. Un înger chiar nu a
îngăduit lui Ioan să i se închine: „Închină-te lui Dumnezeu", i-a spus el
(Apocalipsa 22:8,9). Arcadius a încuviinţat cererea Eudoxiei, iar senatul din
Constantinopol a întărit aceasta prin votul său.
Eudoxia
a pus să se ridice, într-un loc înălţat, în faţa catedralei Sfânta Sofia, un
stâlp de marmură pe care era aşezată statuia ei în argint. Inaugurarea a fost
însoţită, după obicei, de tot felul de petreceri publice, dansuri, reprezentări
teatrale, petreceri, zgomot şi destrăbălare ca pe timpul păgânilor.
Chrisostom
a avut totdeauna groază de spectacole. El le socotea născociri ale Satanei
pentru a strica sufletele. Prin astfel de lucruri, inima poate foarte uşor să
fie îndepărtată de Domnul Cristos şi de la lucrurile sfinte, iar gândurile se
umplu de deşertăciune şi de necurăţie. Acolo se văd împlinite: „pofta cărnii,
pofta ochilor şi mândria vieţii", de care tinerii sunt chemaţi să se
păzească (1 Ioan 2:15-17). Pentru Chrisostom, a vedea petrecându-se astfel de lucruri
în faţa catedralei unde se adunau credincioşii, a auzi strigătele şi aplauzele
din afară, venind să tulbure cântările creştine şi învăţăturile pe care le
dădea turmei sale, era un lucru de nesuferit. El s-a plâns prefectului
oraşului, care îi răspunse că aşa e obiceiul, dar că va aduce cazul la
cunoştinţa împărătesei. A doua zi, lui Chrisostom i s-a părut că zgomotul s-a
mărit. Lăsându-se dus de firea lui violentă, s-a urcat la amvon şi în discursul
său s-a arătat cu tărie împotriva acestor jocuri păgâne, împotriva celor care
luau parte la ele, împotriva autorităţilor care le îngăduiau şi chiar împotriva
aceluia în cinstea căruia se dădeau. Se zice că a făcut din nou aluzie la
Irodiada cerând capul lui Ioan. Fără îndoială că el dădea dovadă de o mare
râvnă pentru lucrurile sfinte, dar, precum am mai spus, trebuia să se abţină de
a vorbi împotriva autorităţilor; ce făcea nu era după voia lui Dumnezeu.
Vrăjmaşii
săi, episcopii şi curtenii, au prins acest prilej pentru a ridica împotriva lui
pe împărăteasă. Aceasta, mâniată, a cerut satisfacţie de la împărat. Dar cum să
facă să condamne pe Chrisostom? Episcopul de la curte i-a dat ideea. Chrisostom
ceruse adesea stăruitor să se convoace un sinod general pentru a-l achita de
toate învinuirile aduse împotriva lui de sinodul de la „Stejar". Şi-a adus
aminte de această cerere şi a silit pe împărat să convoace acest sinod, unde
episcopii şi-au dat toate silinţele ca să obţină condamnarea lui Chrisostom.
Ura lor condamna pe un om care nu avea altă vină decât aceea că îşi dădea
silinţele să-i facă pe cei care se numeau creştini să ducă o viaţă sfântă.
Purtarea sa aspră condamna dragostea lor de lux, bogăţiile şi trecerea în faţa
celor mari, şi ei nu puteau să-l ierte.
Sinodul
s-a întrunit la începutul anului 404. Dintre 100 de episcopi prezenţi, numai 40
erau de partea lui Chrisostom. Teofil din Alexandria a fost rugat să vină ca să
prezideze sinodul. A refuzat de teama poporului din Constantinopol, de mânia căruia
scăpase cu greu altădată. Însă le-a procurat în scris arma murdară cu care
trebuiau să piardă pe Chrisostom. El le-a amintit că este un canon, al unui
sinod ţinut în Antiohia în 344, care spunea că, dacă un episcop, scos din
slujbă de un sinod, şi-ar relua sarcina din propria sa autoritate, fără să fi fost
achitat de un alt sinod de condamnarea rostită împotriva lui, trebuie să fie
excomunicat. Ori, ziceau duşmanii lui Chrisostom, el a fost condamnat de
sinodul de la „Stejar" şi s-a urcat pe scaunul episcopal fără a fi fost
achitat; este deci excomunicat. La aceasta, apărătorii lui Chrisostom au
răspuns că el n-a intrat din propria sa autoritate, ci că, izgonit de împărat,
a fost chemat înapoi tot de împărat; pe de altă parte, sinodul de la
„Stejar" nu putea fi socotit ca un sinod, pentru că a fost alcătuit numai
din vrăjmaşi pe faţă, în timp ce ceilalţi episcopi au rămas cu Chrisostom; şi,
în sfârşit, canoanele sinodului din Antiohia nu puteau fi luate drept mărturie
să condamne pe un apărător al adevăratei credinţe, fiindcă era un sinod arian.
Discuţiile
se prelungeau, iar sărbătorile Paştelui erau aproape. Era una din marile
ceremonii religioase, şi împăratul, nehotărât, se întreba: ce ar trebui să
facă. Mai era Chrisostom episcop sau nu? Putea să se împărtăşească împreună cu
el? Îndemnaţi de împărăteasă, episcopii vrăjmaşi lui Chrisostom s-au dus la
împărat şi i-au spus că cea mai mare parte din sinod condamnă pe Chrisostom şi
ca atare el era excomunicat. Arcadius i-a crezut şi a trimis un ofiţer să spună
episcopului că trebuie să părăsească biserica numaidecât. Chrisostom a răspuns
liniştit şi cu curaj: „Nu pot face aşa ceva. Dumnezeu Însuşi mi-a încredinţat
această biserică pentru a avea grijă de turma Sa; eu n-o voi părăsi. Împăratul
mă poate sili să plec; violenţa va fi dezvinovăţirea mea înaintea lui Dumnezeu.”
Împăratul nu a voit să întrebuinţeze violenţa atunci. S-a mulţumit doar să
poruncească lui Chrisostom de a rămâne ca prizonier în casă şi de a nu mai veni
la biserică. Episcopul s-a supus la început, dar sâmbătă, înainte de Paşte, a
fost cuprins de remuşcări. Era ziua când catehumenii primeau botezul. Trebuiau
să se prezinte mai mult de 3000, şi episcopul era cel care, după ce i-a învăţat
timp de un an întreg, conducea ceremonia religioasă. Chrisostom socotea că era
datoria sa de a se afla acolo şi, oricare ar fi fost primejdia ce-l pândea, a
hotărât să asculte mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni, chiar dacă ar fi
trebuit să-şi dea viaţa.
Sâmbătă
dimineaţă, s-a dus la biserică. Oamenii de pază nu au îndrăznit să-l oprească,
dar au înştiinţat pe împărat. Acesta, neştiind ce să facă, a chemat pe
episcopii Antiohus şi Acacius, doi vrăjmaşi pe faţă ai lui Chrisostom, şi le-a
spus: „Vedeţi rodul sfaturilor ce mi-aţi dat; ce trebuie să fac?" Amândoi
au răspuns: „Chrisostom nu mai este episcop; el nu mai are dreptul să boteze;
răspundem noi de condamnarea lui.” Împăratul, mulţumit cu aceste cuvinte şi
bucuros că poate arunca asupra altora răspunderea a ceea ce avea de gând să
facă, a trimis soldaţi cu ordin de a duce cu forţa pe Chrisostom acasă.
Era
sâmbătă seara. O mare mulţime umpluse biserica. Catehumenii, dezbrăcaţi de
haine, coborau liniştiţi în bazinele unde urmau să fie botezaţi, când deodată
s-a auzit un mare zgomot: soldaţii cu sabia în mână au dat năvală în biserică
şi, punând mâna pe Chrisostom, l-au târât spre locuinţa lui. Apoi unii, cei mai
mulţi păgâni, au alergat spre stradă şi s-au dedat la tot felul de nelegiuiri,
în timp ce alţii s-au îndreptat spre locul unde erau botezaţi catehumenii şi cu
lovituri de sabie i-au făcut să iasă afară. Mulţi preoţi şi catehumeni au fost
răniţi şi, cum spune un martor care a fost de faţă: „Apele botezului au fost
mânjite cu sânge."
Catehumenii,
alungaţi din biserică, s-au refugiat, împreună cu membrii clerului, preoţi,
diaconi şi diaconiţe, în Băile lui Constantin, locul cel mai întins dintre
băile publice ale oraşului. Mulţi i-au urmat; acolo au fost sfinţite apele
botezului şi ceremonia religioasă s-a continuat. Auzind despre acest botez,
episcopii mâniaţi au silit pe un înalt magistrat să alunge răzvrătiţii care,
ziceau ei, îndrăzneau să înfrunte pe împărat. Magistratul le-a dat pe unul
dintre ofiţerii săi, numit Lucius, care comanda o trupă alcătuită în parte din
ţărani simpli, traci, pe jumătate barbari; dar acesta îi opri de a întrebuinţa
violenţa. Ofiţerul şi-a dat silinţa să convingă mulţimea că e bine să se
împrăştie, dar nu a fost ascultat. Atunci s-a întors la palat pentru a lua noi
ordine şi acolo, episcopul Antiochus, după ce l-a luat în bătaie de joc, i-a
promis că îl va avansa, dacă va îndeplini, zicea el, ordinele împăratului. În
acelaşi timp a dat bani soldaţilor. Lucius, însoţit de oamenii bisericii pe
care îi dăduse Antiochus, s-a reîntors la Băi. Nu le-a mai vorbit nimic, ci
dând soldaţilor săi exemplu de violenţă, s-a dus în bazinul de baie, lovind şi
pe catehumeni şi pe cei care îi boteza. Soldaţii au făcut la fel ca şi
comandantul lor, şi din nou s-au făptuit mari violenţe. Mulţimea a fost
împrăştiată şi urmărită cu lovituri de sabie. Timp de o săptămână după
sărbătoarea Paştelui au continuat persecuţiile împotriva celor care rămâneau
credincioşi lui Chrisostom, episcopul lor adevărat. Închisorile au fost
umplute de cetăţeni, de preoţi şi catehumeni care erau de partea lui
Chrisostom. Li s-au dat numele de „ioaniţi", ca şi cum ar fi format o
sectă în afară de biserică. Ei însă primeau cu bucurie astfel de persecuţii şi
făceau să răsune cântecele psalmilor în închisorile care au devenit, după cum
spunea un contemporan, adevăratele biserici ale lui Dumnezeu.
Cu
toate silinţele episcopilor prieteni ai lui Chrisostom, sinodul a rostit
condamnarea şi excomunicarea sa şi, după două luni, vrăjmaşii au obţinut din
partea împăratului ordin de alungare. De data aceasta a fost fără revenire.
După ce s-a rugat împreună cu ei, şi-a luat rămas bun de la episcopii ce-i
rămăseseră credincioşi şi apoi de la diaconiţele bisericii sale, femei evlavioase
şi supuse, care îi erau foarte credincioase. El le-a spus: „Îmi dau seama că
totul s-a sfârşit; mi-am sfârşit alergarea, iar voi nu-mi veţi mai vedea
faţa... Aduceţi-vă aminte de mine în rugăciunile voastre." El a ieşit pe
ascuns din locuinţa sa, pentru a nu da ocazia vreunei răscoale din partea
poporului, s-a lăsat în seama gărzilor şi a mers în port pentru a se îmbarca.
Corabia l-a transportat pe ţărmurile Asiei.
În
timp ce se depărta astfel de Constantinopol, o furtună violentă s-a abătut
asupra oraşului şi un incendiu aprins nu se ştie de ce mâini, a ars măreaţa
biserică a Sfintei Sofia şi Curia, adică palatul senatului. Focul ameninţa
chiar locuinţa împăratului.
Chrisostom
nu ştia care va fi locul exilului său. Apoi a aflat că e Niceea. A fost trimis
la Cucuza, un orăşel sărac, pierdut în adâncul unei văi sălbatice din Taurus,
expus în timpul verii la călduri îngrozitoare şi în timpul iernii la gerurile
cele mai straşnice, şi ameninţat adesea de năvălirea unor bande de tâlhari.
Oricât de dureroasă ar fi fost această privelişte pentru un bătrân slab şi
suferind, Chrisostom a primit-o în linişte. „Nu vă neliniştiţi", a scris
el Olimpiei, una dintre diaconiţele sale, „de faptul că n-aţi putut obţine
pentru mine locul pe care îl doream; sufăr liniştit şi aceasta. Slavă lui
Dumnezeu pentru toate lucrurile! Nu voi înceta să spun aşa, deşi nu ştiu ce se
va întâmpla."
A
fost o călătorie lungă şi grea printr-un ţinut sălbatic şi sărac, sub un soare
arzător, fără umbră sau măcar adiere de vânt. Astfel Chrisostom a ajuns cu
totul slăbit la Cezareea în Capadocia. Ar fi vrut să se oprească aici pentru a
se odihni, dar răutatea episcopului din acest oraş şi ura călugărilor fanatici
şi brutali l-au silit să plece.
În
sfârşit, la 70 de zile după ce a părăsit Constantinopolul, a ajuns la Cucuza.
Acolo a fost bine primit de episcopul şi guvernatorul cetăţii, şi un locuitor
bogat din acel ţinut i-a pus la dispoziţie casa sa. A petrecut aproape trei ani
în această cetate. Dacă în restul anului putea suferi clima, iarna era pentru
el prea aspră şi bietul episcop era silit să rămână închis în casă, ba chiar să
nu-şi părăsească patul, pentru a se feri de frigul ce pătrundea din toate
părţile. Cu toate acestea, Chrisostom n-a rămas în nelucrare în timpul exilului
său. A scris prietenilor săi pentru a-i încuraja şi a le da sfaturi. El
înflăcăra râvna creştinilor pentru a stârpi urmele de păgânism în Fenicia şi
îşi dădea silinţa să facă să pătrundă creştinismul la vizigoţi şi în Persia. În
acelaşi timp, întrebuinţa banii pe care îi primea, pentru lucrări de binefacere
şi pentru a împlini lipsurile celor din jurul lui.
Dar
râvna lui, influenţa pe care o avea, deşi era exilat, respectul de care era
înconjurat, mulţimea de vizitatori care veneau să-l mângâie în singurătate,
toate acestea redeşteptau ura vrăjmaşilor lui. E adevărat că împărăteasa
Eudoxia nu mai era; o boală crudă i-a luat viaţa la trei luni şi jumătate după
plecarea lui Chrisostom. Dar episcopii înverşunaţi în ura lor împotriva lui au
obţinut de la împărat ordinul ca el să fie mutat mai întâi la Arabisus, un loc
foarte friguros, mult mai depărtat şi mai ales mult mai singuratic decât
Cucuza; şi nefiind de ajuns nici acest lucru, au ajuns să-l facă să fie exilat
atât de departe, încât glasul lui să nu mai poată fi auzit. Sperau totodată că
în felul acesta îi vor scurta viaţa. A fost ales pentru aceasta cel mai rău
ţinut al imperiului, oraşul Pitionta, la poalele Caucazului.
S-au
dat cele mai straşnice ordine pentru călătoria ce trebuia s-o facă pe jos, cât
se poate de grabnic, fără a ţine seama de slăbiciunea şi starea bolnăvicioasă a
bătrânului. Trebuia să se ferească de oraşele şi ţinuturile unde exilatul ar fi
putut găsi vreo mângâiere. Pentru a fi siguri de îndeplinirea acestor ordine
barbare, au fost aleşi drept conducători ai escortei doi ofiţeri aspri şi
brutali, cărora li s-a promis avansarea dacă vor duce la îndeplinire sarcina
încredinţată şi asigurându-li-se această recompensă chiar dacă exilatul ar fi
murit pe cale.
Călătoria
a început deci. Drumul ce trebuia făcut era din cele mai grele, fără milă
pentru bătrân; cei care îl escortau l-au făcut să meargă mai mult pe jos,
adesea pe timp de ploaie sau, ceea ce era un chin grozav, cu capul descoperit
(şi Chrisostom era chel) sub razele unui soare de vară arzător. După trei luni
de drum aşa de greu, au ajuns abia la Comana, a treia parte din distanţa ce
aveau de mers. Acesta era un oraş mare, cu tot felul de provizii, unde
Chrisostom s-ar fi putut odihni bine. Dar, deşi se târa cu greu, paznicii
nemiloşi, ca să-şi îndeplineasă ordinele primite, l-au silit să plece la drum
şi nu s-au oprit decât la cinci sau şase mile depărtare de oraş, aproape de o
bisericuţă construită pe mormântul martirului Basilisc care în secolul al
3-lea suferise pentru credinţă. Trebuia să petreacă noaptea acolo. Chrisostom,
istovit în totul, a fost transportat într-o cameră alături de bisericuţă. Se
povesteşte că în timpul somnului, exilatul a visat că vede pe martir stând în
picioare lângă el şi spunându-i: „Îndrăzneşte, fratele meu Ioan, mâine vom fi
împreună." Se spune că şi preotul care slujea la acea bisericuţă a avut o
viziune a martirului, care i-a spus: „Pregăteşte un loc pentru fratele nostru
Ioan."
Cum
s-a luminat de ziuă, escorta s-a pregătit de plecare. Preotul, văzând
slăbiciunea grozavă a lui Chrisostom, a încercat dar fără a reuşi, să-i ţină pe
loc câteva ore. Ofiţerii, dimpotrivă, au grăbit plecarea. N-au făcut însă decât
vreo treizeci de stadii (aproape cinci km), când Chrisostom a fost cuprins de
nişte friguri grozave. Temându-se să nu moară pe drum, a fost adus din nou la
bisericuţă. Bătrânul, simţind că i se apropie sfârşitul, a pus să-l îmbrace cu
veşminte albe, a luat cina din mâinile preotului, s-a rugat cu căldură şi şi-a
sfârşit rugăciunea cu cuvintele care-i plăceau aşa de mult: „Slavă lui Dumnezeu
pentru toate lucrurile! Amin." Apoi întinzându-se pe o lespede de piatră,
a adormit. „Sufletul lui", spune cel care povesteşte aceste lucruri „se
scuturase de ţărâna acestei vieţi muritoare.” În vecinătatea bisericuţei se
găsea un mormânt nou; acolo a fost pus trupul lui. Era în vârstă de 60 de ani.
Fusese episcop zece ani, dar petrecuse în exil mai mult de trei ani.
După
30 de ani, împăratul Teodosie al II-lea, fiul lui Arcadius, pentru a împlini o
dorinţă a poporului, a pus să se transporte la Constantinopol rămăşiţele lui
Chrisostom şi au fost aşezate în biserica sfinţilor apostoli, unde se aflau
mormintele împăraţilor. Teodosie şi sora sa Pulcheria au cerut iertare de la
Dumnezeu pentru relele ce fuseseră făcute acestui sfânt episcop.
Astfel
a fost sfârşitul acestui om de seamă. Am descris istoria lui pentru a arăta în
ce stare tristă căzuse Biserica, mai ales în persoana celor care trebuiau să
fie exemple ale turmei, pentru a face să se vadă totodată că Dumnezeu avea, cu
toate acestea, slujitori credincioşi în mijlocul stricăciunii ce tot creştea,
cum s-a întâmplat în toate timpurile; în sfârşit, pentru ca noi să ne aducem
aminte că toţi cei care vor să trăiască în mod evlavios vor fi persecutaţi.
Chrisostom
judecase totdeauna cu asprime răul moral care domnea în biserică, atât la cei
din cler cât şi la cei atotputernici şi bogaţi. El dădea pe faţă nebunia şi păcatele
lor, îndemnându-i să se lase de ele. Una dintre trăsăturile firii lui era
dragostea pentru Sfânta Scriptură, dragoste care, fără îndoială, i-o inspirase
evlavioasa lui mamă. Vorbea despre Scriptură neîncetat în scrierile sale şi
îndemna necurmat turma sa ca să-o citească. Nu admitea, pentru a dezvinovăţi
neîmplinirea acestei datorii, nici afacerile, nici ocupaţiile familiei. „Este o
carte lămurită", zicea el, „fiecare poate s-o înţeleagă, chiar meseriaşii,
servitorii şi femeile. Cititorul atent şi serios va avea folos chiar când nu va
mai fi nimeni care să i-o explice. Nu serveşte la nimic a o avea doar în mână
sau a avea scrise anumite versete pe piept, ci trebuie să o ai în inimă.” În
acele zile, când nu existau decât scrieri de mână, puţine persoane puteau
cumpăra un Nou Testament în întregime. Chrisostom îi îndemna să-şi cumpere
diferite părţi din Scriptură, potrivit cu mijloacele lor.
El
predica dragostea faţă de Dumnezeu, dumnezeirea lui Cristos şi iertarea
păcatelor prin moartea Sa, personalitatea şi lucrarea Duhului Sfânt în inimă,
nevoia de a trăi în sfinţenie, umblarea prin credinţă şi fericirea veşnică pe
care o aşteaptă cei credincioşi. El nu vestea însă o Evanghelie deplină şi fără
plată, ci predica lui era amestecată cu filozofie şi alte lucruri străine de
Scriptură. În ce priveşte mântuirea, punea un preţ foarte mare pe regulile şi
orânduirile bisericii. Botezul cu apă era pentru el mijlocul naşterii din nou,
iar cina era altarul jertfei. Îndemna pe ascultători să ia parte „ca la o taină,
prin care răul este alungat, Satan izgonit, şi care deschide poarta
cerului." Şi în fiecare zi se introduceau tot mai mult lucrurile care au
dat naştere papismului, acel sistem grozav de rătăciri, care a afundat
creştinătatea în întunericul grozav din Evul Mediu, în ce priveşte lucrurile
lui Dumnezeu.