CÂŢIVA
OAMENI DE SEAMĂ ÎN BISERICA DIN RĂSĂRIT
Aproape
în aceeaşi vreme cu Chrisostom, adică în a doua jumătate a secolului al
patrulea şi începutul secolului al cincilea, au fost în biserică alţi oameni
care şi-au dat silinţa să fie credincioşi lui Dumnezeu şi adevărului creştin în
măsura cunoaşterii pe care o aveau. Ei au luat parte, este adevărat, la multe
obiceiuri greşite, introduse în biserică prin tradiţie; ei se împotriveau cu
tărie însă răului moral ce se întindea din ce în ce mai mult printre creştini,
mai ales în clasele înalte ale societăţii; ei au apărat cu curaj adevărul cu
privire la persoana iubită a Fiului lui Dumnezeu, lovită atunci de diferite
învăţături stricate; ei au fost mângâietori ai săracilor şi ai celor întristaţi
în aceste timpuri foarte dificile, când imperiul roman era gata să cadă sub
loviturile barbarilor; s-au arătat plini de iubire, de jertfire şi de uitare
de sine, pentru a veni în ajutorul a tot felul de nenorociţi. Câteodată chiar
cuvântul lor plin de putere oprea furia căpeteniilor barbare, cum am văzut şi
în viaţa lui Chrisostom.
Printre
oamenii de seamă ai bisericii din Răsărit trebuie să amintim pe Grigore de
Nazians, numit astfel după oraşul unde s-a născut. După cum făcuse odinioară
Ana cu Samuel, tot astfel Nona, evlavioasa mamă a lui Grigore, l-a predat
Domnului de la naşterea sa. De aceea ea l-a crescut în cunoaşterea şi teama de
Domnul. El a învăţat apoi la diferite şcoli vestite, între altele la Atena şi apoi
a petrecut câţiva ani în singurătate cu prietenul şi compatriotul său Vasile,
pe care l-a întâlnit la Atena. E de observat că cei mai mulţi dintre aceşti
oameni care au avut o mare influenţă în biserică, şi-au început totdeauna
lucrarea printr-o retragere mai mult sau mai puţin lungă, unde se ocupau cu
cercetarea Scripturii şi cu rugăciunea. Până aici totul era bine; dacă Dumnezeu
voia să-i folosească îndată, ei erau pregătiţi. Dar unii au pornit pe un drum
greşit, prin faptul că se supuneau unor asprimi mari pentru a înfrânge carnea.
În felul acesta însă nu atingeau ţinta urmărită. În ce priveşte retragerea lor
în singurătate pentru a se ocupa de lucrurile lui Dumnezeu, îi putem încuviinţa
într-o măsură oarecare. Vedem pe Moise petrecând 40 de ani departe de Egipt,
păzind turmele socrului său Ietro, şi acolo a fost pregătit de Dumnezeu în
singurătate pentru lucrarea pe care-o avea de îndeplinit. Pavel de asemenea,
după întoarcerea sa la Domnul s-a dus să petreacă un timp oarecare în Arabia,
retras de lume (Galateni 1:17) şi ni se spune despre Ioan Botezătorul că a stat
în pustie până în ziua arătării lui înaintea lui Israel (Luca 1:80).
Grigore
şi-a părăsit prietenul şi singurătatea. Înapoiat în casa părintească, tatăl său
care era episcop de Nazians, îl hirotonisi preot, cu toată împotrivirea sa. A
ajuns apoi episcop într-un oraş din Capadocia, unde a rămas câtva timp. Apoi,
ca şi Chrisostom, el a fost chemat la Constantinopol pentru a păstori mica
turmă a celor care rămăseseră credincioşi adevărului cu privire la Fiul lui
Dumnezeu şi care erau persecutaţi de arieni. Aceştia (arienii) erau sprijiniţi
de împăratul Valens. Sarcina lui Grigore era deci grea. Totuşi sforţările şi
râvna sa au adus la adevărata credinţă pe mulţi dintre cei care au fost potrivnici.
Venind Teodosie în fruntea imperiului, a sprijinit pe catolici sau ortodocşi
(astfel erau numiţi cei care nu erau arieni) şi Grigore a fost statornicit în
mod solemn ca episcop al Constantinopolui. Acesta a văzut curând cât era de
greu de a îndeplini cu credincioşie datoriile sarcinei sale în acest oraş
lumesc. A făcut aceleaşi constatări ca Chrisostom. Episcopii egipteni l-au
atacat, împăratul l-a părăsit, cei a căror viaţă lumească o dădea pe faţă au
ajuns vrăjmaşii săi şi, obosit de lupte zadarnice, şi-a dat demisia din sarcina
de episcop. Câteva rânduri de rămas bun adresate clerului ne fac să vedem cum
erau obiceiurile aşa-zişilor creştini din Constantinopol: „Nu ştiam", a
zis Grigore, „că trebuie să întreci în lux pe ofiţerii cei mai de seamă ai palatului,
pe generalii imperiului care nu ştiu cum să mai cheltuiască veniturile lor. Nu
ştiam că trebuie să risipesc cu ei bunurile care sunt averea săracilor. Nu ştiam
că trebuie să apar pe străzi suit într-un car măreţ, tras de cai falnici şi
înconjurat de o trupă de linguşitori, aşa ca trecătorii înştiinţaţi de departe
de apropierea mea, să aibă timpul de a se da la o parte din calea mea, ca la
arătarea unui animal sălbatic. Dacă mi-a fost frică, iertaţi-mă. Daţi-mă înapoi
singurătăţii, lăsaţi-mă în seama lui Dumnezeu, care îmi va ierta purtarea
simplă. Puneţi în locul meu un om care să ştie să placă mulţimii."
De
bună seamă că aceste cuvinte erau foarte amare, dar ne arată unde ajunsese
dragostea de bogăţii, luxul, măreţia şi ambiţia la conducătorii bisericii, cu
care Grigore nu voia să se asemene.
El
s-a întors în ţara sa şi a trăit în singurătate, petrecându-şi timpul cu
scrierea a numeroase lucrări. Iată ce spune cu privire la sinoadele ce au avut
loc în timpul lui, de la anul 379 până la 389: „Pentru a spune adevărul, iată
hotărârea mea. Este bine a te feri de toate sinoadele episcopilor, pentru că
n-am văzut ieşind nici un bine în urma unui sinod. Dragostea lor de ceartă şi
dorinţa de mărire sunt aşa de mari, încât nu pot fi exprimate prin cuvinte."
Am
amintit de Vasile, prietenul lui Grigore de Nazians. Şi el a fost un episcop
care arăta o mare râvnă pentru a da învăţătură creştină poporului care i-a fost
încredinţat. La vârsta de 28 de ani s-a retras din lume şi a întemeiat o
mănăstire în ţinutul Pontului. Regula de viaţă şi de purtare care a dat-o
călugărilor reuniţi sub autoritatea lui a fost socotită aşa de minunată, încât
a fost primită în aproape toate mănăstirile din Răsărit. Dacă ne mirăm când
auzim vorbindu-se aşa de des de călugări şi de mănăstiri, trebuie să înţelegem
că, plecând de la gânduri adesea greşite, viaţa monahală era pentru multe
suflete, în aceste timpuri aşa de tulburi, un loc de refugiu departe de o lume
unde răul se înmulţea. De bună seamă că erau neorânduieli care s-au înmulţit în
Evul Mediu; călugări, preoţi şi neştiutori au servit adesea de instrumente
episcopilor ambiţioşi şi neastâmpăraţi, pentru a persecuta pe împotrivitorii
lor. Dar în zilele din urmă ale imperiului roman, când hoardele crude ale
barbarilor duceau pretutindeni nimicirea, multe mănăstiri au fost adăpost
pentru cei evlavioşi şi pentru cei în nevoie. Săracii erau ajutaţi, orfanii
primiţi, cei întristaţi erau mângâiaţi. Călugării şi călugăriţele arătau o
iubire şi o râvnă nestrămutată. De asemenea, cum vom vedea mai departe, dintre
ei au ieşit misionari foarte curajoşi şi neobosiţi, care au dus creştinismul -
mai mult sau mai puţin curat - neamurilor barbare. În mănăstiri se păstrau de
asemenea cunoştinţele care tindeau să oprească talazurile barbariei. Acolo a
fost păstrată comoara sfântă a Scripturilor. Copii ale lor se făceau fără
încetare, fapt care le-a asigurat transmiterea de la un secol la altul.
Călugării se aşezau deseori în ţinuturi necultivate sau jefuite de năvălitori,
le desţeleneau şi chemau înapoi populaţia alungată de barbari. În mijlocul
nenorocirilor ce s-au abătut asupra lumii, Dumnezeu Se folosea de aceşti oameni
şi de aceste femei smerite şi pline de râvnă pentru a alina mizeria populaţiei.
Cei mai mulţi dintre călugări şi călugăriţe nu aveau multe din cunoştinţele pe
care le avem noi, dar au înţeles ceva din dragostea creştină care constă în
a-şi da viaţa pentru alţii (1 Ioan 3:16), cum a făcut Cristos când Şi-a dat
viaţa pentru noi.
Revenind
la Vasile, el a fost scos din retragerea sa şi chemat să fie episcop al
Cezareii din Capadocia. Acolo, precum am spus, şi-a consacrat viaţa în a da
învăţături turmei sale prin predică şi prin numeroase scrieri şi a fost astfel
un apărător curajos al dumnezeirii veşnice a lui Cristos, contra împăratului
Valens şi a episcopilor arieni.
Vom
mai aminti doar despre un singur episcop cu renume din biserica de Răsărit -
Eusebiu, episcop din Cezareea Palestinei, prietenul împăratului Constantin şi
distins mai mult prin marea sa ştiinţă decât prin curăţenia credinţei sale. El
înclina spre arianism şi, în sinodul de la Niceea, luase, împreună cu alţi
episcopi, o poziţie între arieni şi între cei care menţineau adevărata credinţă
potrivit Scripturii. Dar Eusebiu a rămas vestit prin istoria bisericii, lucrare
care cerea din partea lui mare muncă, şi care ne dă multe învăţături de preţ.
Ea ţine de la naşterea lui Isus Cristos până la anul 324. Mai târziu a fost
continuată de alţi autori.