GRIGORE
CEL MARE
În
timpul când Colomba şi Colomban îşi continuau lucrarea evanghelică, episcop sau
papă la Roma era Grigore, care a fost supranumit cel Mare. S-a născut la Roma,
în anul 540, dintr-o familie nobilă, şi ar fi putut ajunge la cele mai înalte
ranguri; însă la vârsta de 35 de ani a părăsit lumea şi onorurile şi şi-a
întrebuinţat averile pentru a întemeia mai multe mănăstiri, unde ducea o viaţă
aspră de pustnic, nu se dădea înapoi de la nici un lucru, oricât de umil, şi
folosea restul timpului pentru rugăciune şi fapte de pocăinţă. Credea oare că
prin aceasta va dobândi iertarea păcatelor sale şi un loc în cer? El spunea:
„Dumnezeu a mântuit pe sfinţi fără ca ei să aibă vreun merit; fericirea
sfinţilor e un har şi nu se dobândeşte prin fapte." Dar credea că faptele
şi rugăciunile sunt absolut necesare pentru a atrage îndurarea lui Dumnezeu şi
a-l îmblânzi mânia; astfel el socotea pe Dumnezeu ca un Judecător şi nu ca un
Tată. Nu cunoştea încă dragostea desăvârşită a lui Dumnezeu, care alungă orice
teamă (1 Ioan 4:18).
Grigore
a ajuns stareţul mănăstirii sale; a fost hirotonit diacon şi la moartea papei
Pelagius. În anul 590, a fost numit în locul său episcop al Romei, de către
senat, cler şi popor - atât era de mare încrederea pe care o dobândise din
cauza dragostei şi a simplităţii pe care le arătase până acum. Grigore se ocupa
în totul numai de sarcina grea ce i s-a dat.
Era
un timp de tulburări şi de ticăloşie mare în stat şi în Biserică. Ca episcop al
Romei, primul oraş din Apus, era nevoit câteodată să intervină în chestiunile
politice pentru a apăra poporul său împotriva barbarilor care îl ameninţau; dar
mai ales s-a ocupat cu lupta împotriva ereticilor şi cu îndreptarea ticăloşiilor
clerului. Cei care trebuiau să fie călăuze şi exemple ale turmei (1 Petru 5:3)
aveau nevoie de îndreptarea ticăloşiilor lor! Grigore arăta totdeauna multă
grijă în orânduirea serviciului religios. El a introdus obiceiul cântului
sfânt, care poartă încă numele său în biserica romană. Până atunci cânta tot
poporul; el însă a rânduit corişti, singurii cărora li se rezerva această parte
a cultului. Poporul se mulţumea cu câteva răspunsuri. El a rânduit forma de
cult de la început şi slujbele bisericeşti care poartă numele de liturghie la
romano-catolici, dar cărora, de la el, i s-au adăugat multe. Liturghia trebuie
să corespundă cinei Domnului, dar ce deosebire cu ceea ce ne învaţă în această
privinţă Cuvântul lui Dumnezeu! Pentru liturghie trebuie un altar, lumânări, veşminte
preoţeşti, un loc deosebit pentru cler; se spune că se aduce o jertfă fără
sânge, o reînnoire a jerfei lui Cristos pentru a spăla păcatele! Ori, toate
acestea sunt contrarii Cuvântului lui Dumnezeu, pentru că o jertfă fără vărsare
de sânge nu mai este jertfă, iar Cristos S-a adus jertfă o singură dată pentru
totdeauna (Evrei 9:22,25,26,28; 10:10,12).
Dimpotrivă,
creştinii care ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu, sărbătoresc cina Domnului în
mod simplu. Toţi sunt preoţi pentru a aduce jertfe duhovniceşti, mulţumiri,
toţi sunt răscumpăraţi de Cristos şi sunt mădulare ale trupului Său, aşezaţi
pe aceeaşi treaptă la masa Domnului, şi frâng pâinea şi beau din pahar în
amintirea trupului Domnului şi a sângelui vărsat pentru ei (1 Petru 2:5; 1
Corinteni 10:16-17; 11:23-26) şi se bucură în aşteptarea venirii Domnului. E
bine să amintim învăţăturile Domnului pentru a nu fi prinşi în rătăcire.
Vedem
cum de timpuriu s-a strecurat rătăcirea în Biserică, pentru că a lăsat la o parte
Cuvântul lui Dumnezeu şi a primit în sânul ei tradiţiile oamenilor. Trebuie să
observăm totuşi că pe vremea lui Grigore, vinul de cină se dădea tuturor care
luau parte, în timp ce biserica romană a hotărât mai târziu ca numai clerul să
ia paharul. Şi cu toate acestea, Domnul spune: „Beţi toţi" (Matei 26:27).
Iar când Pavel scrie corintenilor, nu se adresează întregii adunări a lui
Dumnezeu, când aminteşte cuvintele Domnului Isus? (1 Corinteni 11:25-26).
O
altă rătăcire cu mult mai mare şi mai groaznică este introdusă în biserică în
perioada aceasta. Este vorba de „transformarea" pâinii, cuvânt care în
învăţătura bisericii romane înseamnă că, atunci când preotul a rostit cuvintele
de sfinţire „Acesta este trupul Meu, acesta este sângele Meu", pâinea s-a
schimbat în întregime în trupul Domnului, aşa cum s-a născut din Fecioara
Maria, şi vinul s-a transformat cu adevărat în sângele Domnului. Şi are ca
urmare faptul groaznic că atunci când preotul ridică jertfa (potirul), prezintă
poporului chiar pe Dumnezeu, iar poporul se închină acestui Dumnezeu creat prin
cuvântul preotului!
Acest
lucru este o groaznică idolatrie. Isus Cristos, omul înviat şi glorificat, S-a
aşezat şi rămâne aşezat la dreapta lui Dumnezeu (Evrei 10:12); ca atare nu mai
este pe pământ. Întrucât însă El este Dumnezeu peste toate lucrurile, este de
faţă pretutindeni, şi îndeosebi prin Duhul Său este cu cei răscumpăraţi ai Lui
şi care se adună pentru Numele Său (Ioan 14:18,23; Matei 18:20).
Grigore
credea că slujbele religioase şi cântecele vor atrage şi vor reţine poporul în
biserici şi că va ieşi bine de aici. Dar ce cere Dumnezeu? Nu forme religioase;
acestea nu mântuiesc şi nu formează adevărata închinare. Ceea ce mântuieşte
este credinţa în Domnul Isus, şi adevăratul cult înseamnă, când cineva este
mântuit, a se închina lui Dumnezeu în duh şi adevăr (Faptele Apostolilor 16:31;
Ioan 4:23-24).
Grigore
mai avea un respect adânc şi superstiţios pentru moaştele sfinţilor, lucru
deopotrivă de străin de ceea ce ne învaţă Scriptura. Mai mult, fiind în totul
nemulţumit de faptul că patriarhul din Constantinopol lua titlul de episcop
universal, Grigore căuta să ţină întâietatea bisericii din Roma asupra
celorlalte, pretinzând că papii erau urmaşii lui Petru, căruia îi fuseseră date
cheile Împărăţiei cerurilor. În felul acesta a devenit unul din premergătorii
sistemului necreştinesc al papalităţii, a cărei căpetenie, papa din Roma, spune
că este vicarul sau locţiitorul lui Isus Cristos pe pământ, şi ca atare ia
asupra sa onoruri dumnezeieşti.
Multe
greşeli s-au strecurat încet-încet în Biserică, şi timpul lui Grigore este
începutul aşa-zisului Ev Mediu, care din punct de vedere duhovnicesc a fost o
perioadă de întuneric, în care a dominat, sub stăpânirea absolută a papilor, a
călugărilor şi a clerului, superstiţia şi idolatria, întovărăşite de o mare
stricăciune în viaţă. Este timpul care închipuie în Apocalipsa adunarea din
Tiatira; Izabela înfăţişează stricăciunea în Biserică (Apocalipsa 2:20).
Cu
toate acestea, Grigore a fost un om milos, plin de râvnă, neobosit în a
înfăptui ceea ce credea că e bine; aceasta însă nu dezvinovăţeşte nicidecum
rătăcirile sale, pentru că ar fi putut avea Cuvântul lui Dumnezeu drept
călăuză. Avea pe inimă întoarcerea la Dumnezeu a păgânilor, dar voia totodată
să îi alipească de biserica Romei.
Se
povesteşte că în timp ce era stareţ, străbătând într-o zi piaţa din Roma, i-a
fost atrasă atenţia de un număr oarecare de prizonieri anglo-saxoni duşi să fie
vânduţi ca sclavi. El a fost izbit de nobleţea înfăţişării lor şi de frumuseţea
feţei lor.
— De
unde vin aceşti prizonieri? Întrebă el.
— Din
Insulele Britanice, i s-a răspuns.
— Locuitorii
acestor insule sunt creştini?
— Nu;
sunt păgâni.* (* Creştinii din Britania au făcut câteva eforturi pentru a aduce
la credinţă pe cuceritorii saxoni, din care făceau parte anglii (englezii), dar
cuceritorii au refuzat cu dispreţ să asculte de aceia pe care îi învinseseră.)
— Ce
pagubă, spuse Grigore, că stăpânitorul întunericului are sub conducerea sa
făpturi aşa de frumoase, că frumuseţii feţei îi lipseşte frumuseţea sufletului!
Dar care este numele neamului lor?
— Ei
se numesc angli (englezi).
Grigore,
gândindu-se puţin la acest nume, zise:
— Ei
sunt pe drept numiţi astfel, pentru că feţele lor sunt asemenea cu ale îngerilor.*
(*”Angli", în latineşte, limba pe care o folosea Grigore. „Angli" şi
îngeri: „angeli". Cele două cuvinte sunt aproape la fel.) Ar trebui să fie
moştenitori ai îngerilor în cer. În care ţinut al Britaniei locuiesc?
— În
De ira (astăzi Northumberland).
— Da,
de bună seamă ar trebui să fie dezrobiţi de ira. ** (**„De ira", cuvinte
latineşti însemnând: „de mânie". ) Care e numele regelui lor?
— Elia.
— Da,
zise Grigore, aleluia trebuie să fie cântat în acest stat spre slava lui
Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile.
Această
întâlnire a umplut pe Grigore de dorinţa de a fi misionar în mijlocul acestui
popor şi a-l câştiga pentru Cristos. El a cerut învoire papei ca să ducă la îndeplinire
acest gând, iar acesta, după ce s-a împotrivit mult timp, i-a dat
încuviinţarea. Grigore a plecat, dar nu ajunse tocmai departe, când poporul din
Roma, care îl socotea ca pe un sfânt, a silit pe papă să-l cheme înapoi.
Grigore însă nu a uitat ceea ce îşi pusese în gând şi, când a ajuns papă, a
făcut pe altul să ducă la îndeplinire ceea ce n-a făcut el. Vom vedea care a
fost misiunea acestui trimis din partea bisericii romane în Anglia.