CREŞTINISMUL
ÎN SCOŢIA ŞI ÎN IRLANDA
Chrisostom,
Ieronim, Augustin şi Leon ne-au călăuzit în Răsărit, la Constantinopol şi în
Siria, apoi în Apus, la Roma şi în partea de miazănoapte a Africii. Aceşti
oameni erau nişte slujitori ai lui Dumnezeu plini de râvnă, care stăruiau
asupra nevoii unei vieţi curate şi despărţite de lume şi care - Augustin mai
ales - cunoşteau şi vesteau mântuirea numai prin harul lui Dumnezeu. Ei însă nu
erau străini de greşelile şi rătăcirile care se strecuraseră în Biserică şi
care aveau ca ţintă să aşeze un cult de forme şi ceremonii în locul închinării
în duh şi în adevăr (Ioan 4:23-24). În acelaşi timp, stăpânirea clerului asupra
credincioşilor simpli se arăta din ce în ce mai mult, iar episcopul Romei
îndeosebi căuta necurmat să aibă stăpânire asupra tuturor celorlalţi. Vom vedea
mai târziu în ce stare tristă a căzut Biserica puţin câte puţin. Deocamdată vom
spune cum a fost adus şi cum s-a răspândit creştinismul în Scoţia şi în
Irlanda.
Evanghelia
fusese adusă de timpuriu în partea de miazăzi a Angliei. Din cauza
persecuţiilor din timpul lui Diocleţian, mulţi creştini au fugit în Scoţia şi
şi-au făcut locuinţe simple, asemenea cu cele ale călugărilor. Cunoscuţi sub
numele de culdeeni, aceşti creştini smeriţi s-au simţit îndemnaţi să se roage
pentru mântuirea păgânilor care îi înconjurau şi să le vestească Evanghelia.
Culdeenii nu recunoşteau formele superstiţioase şi întâietatea bisericii din
Roma şi spuneau că mântuirea se capătă numai prin credinţa în Domnul Isus Cristos.
Viaţa lor liniştită şi simplă izbea pe locuitorii sălbatici ai acestor ţinuturi
şi mulţi dintre ei şi-au părăsit superstiţiile şi obiceiurile sângeroase ale
religiei lor şi s-au întors la Dumnezeu. Însă năvălirile dese ale picţilor şi scoţilor,
vechi locuitori ai munţilor Scoţiei, au silit pe culdeeni să fugă în Hebride.* (*O
grupă de insule la miazănoapte-apus de Irlanda.) Mai târziu au trebuit să le
părăsească pentru că nu voiau să se supună cerinţelor bisericii romane, şi s-au
împrăştiat în partea de răsărit a Scoţiei, unde au rămas până la sfârşitul
secolului al XIII-lea. Câţiva ani mai târziu s-a născut Wycliffe, unul din
premergătorii Reformei. În felul acesta s-a menţinut flacăra adevărului purtată
de martorii pe care i-a ridicat Dumnezeu în mijlocul rătăcirii.
În
secolul al cincilea, Ninian, „omul preasfânt al neamului breton", cum îl
numeşte un vechi istoric, predica Evanghelia în părţile de miazănoapte ale
Scoţiei. Fusese crescut la Roma şi îşi terminase studiile pe lângă vestitul
episcop Martin de Tours. S-a dus apoi în Scoţia şi a rămas în Galloway. După
istorisirile care au venit până la noi, Ninian vestea pretutindeni în jur
cuvântul crucii.
Locuitorii
sălbatici ai Scoţiei ascultau cu mirare predicile lui încântătoare şi un mare
număr s-au întors la Dumnezeu. Plin de râvnă, Ninian se ocupa cu lucrarea
pentru care îl trimisese Duhul Sfânt. Pretutindeni pe unde se ducea, mulţimea
alerga şi primea cu bucurie vestea cea bună. Din toate părţile răsunau laude
pentru Domnul. El se purta ca un credincios şi harnic lucrător în via
Stăpânului său, şi mii de suflete au fost aduse la Isus prin mijlocirea sa.
Lucrarea lui a avut roade mai ales în mijlocul unui trib de picţi. Istoria nu
ne spune cine l-a urmat în această lucrare şi ce s-a petrecut cu aceşti noi
convertiţi.
Să
lăsăm deocamdată Scoţia şi să ne ocupăm de Irlanda şi de slujitorii lui
Dumnezeu care au lucrat aici mulţi ani pentru a vesti Evanghelia.
Pe la
anul 372, s-a născut în Scoţia, în satul creştin Bonavern, nu departe de
Glasgow, un copil pe care părinţii săi l-au numit Succat, dar care este mai
cunoscut sub numele de Patrick. Părinţii lui erau nişte creştini serioşi.
Bunicul său fusese prezbiter, iar tatăl său, Calpornius, un om simplu şi
evlavios, era diacon al bisericii din Bonavern. Mama sa, numită Conchessa, soră
cu arhiepiscopul Martin de Tours, era o femeie cu renume între cele din timpul
ei. Din vârsta fragedă, părinţii lui Succat au căutat să facă în aşa fel ca
să-i pătrundă în inimă adevărurile creştine. Însă tânărul zburdalnic nu voia
să-şi plece urechea la învăţăturile mamei lui, nu asculta îndemnul
înţeleptului: „Ascultă, fiul meu, învăţătura tatălui tău, şi nu părăsi
îndrumarea mamei tale" (Proverbele 1:8). El iubea plăcerea şi o căuta cu
patimă împreună cu tinerii de vârsta lui. Târât de patimi, când era în vârstă
de 15 ani, a căzut într-o greşeală grozavă.
Avea
aproape 16 ani, când părinţii au fost chemaţi să părăsească Scoţia şi s-au dus
să locuiască în Armorica * (* Britania de azi.) Acolo, Succat şi cele două
surori ale sale, Lupita şi Pigris, au fost răpiţi de pe malul mării de nişte
piraţi irlandezi sub comanda unuia numit O’Neal. Aceştia i-au dus în Irlanda,
unde au fost vânduţi unuia dintre şefii acestor popoare păgâne. Asemenea fiului
risipitor, Succat a fost trimis cu porcii la păşune. A petrecut şase ani în
scalvie, unde a avut mult de suferit. Dumnezeu însă a folosit aceste încercări
grele pentru a-l face să se gândească serios. Singur pe aceste câmpii, fără
nici un ajutor religios, Duhul Sfânt a lucrat în inima sa. El îşi amintea de
viaţa din trecut şi simţea că păcatul pe care îl făptuise altădată apăsa greu
asupra sufletului său. Zi şi noapte se gândea la asta.
În strâmtorarea
sa, plângea şi se ruga, şi luptele ce se dădeau în el erau aşa de mari, încât
trupul îi ajunsese aproape nesimţitor la asprimile vremii, la oboseală, la
foame şi la sete. Dar, în timp ce aducerea aminte a faptelor sale rele îl
tulburau în felul acesta, venindu-i în gând anii copilăriei, şi-a adus aminte
şi de duioasele cuvinte ale mamei, de rugăciunile ei şi de versetele din Sfânta
Scriptură unde era vorba de Mântuitorul şi pe care ea i le citea. Dumnezeu,
care este plin de har faţă de păcătosul care se pocăieşte, S-a servit de aceste
aduceri aminte pentru binecuvântarea lui Succat. El s-a îndreptat spre slăvitul
Mântuitor, despre care Conchessa îi vorbise, şi a găsit pacea în El.
„Aveam
şaisprezece ani," spunea el, „şi nu cunoşteam pe Dumnezeul cel adevărat;
dar, în această ţară străină Domnul a deschis inima mea necredincioasă în aşa
fel încât mi-am amintit de păcatele mele şi m-am întors din toată inima la
Domnul Dumnezeul meu, care a privit la ticăloşia mea, a avut milă de tinereţea
şi neştiinţa mea şi m-a mângâiat cum mângâie un tată pe copilul său." Fără
vreo unealtă din afară, Duhul Sfânt lucra în inima acestui tânăr. Era o lucrare
de dragoste, în care, ca şi în istoria fiului risipitor, vedem pe Dumnezeu dând
o sărutare de iertare fiului care se pocăieşte.
Astfel,
în aceste ţinuturi depărtate de centrul imperiului roman, departe de toate
certurile teologice care tulburau bisericile din Apus şi din Răsărit,
Evanghelia se păstrase întrucâtva curată. Era harul Domnului Isus care aduce
mântuire şi puterea Duhului Sfânt care îl pune în inimă. După ce a făcut
această experienţă, iată ce mai povesteşte Succat: „Dragostea lui Dumnezeu
creştea din ce în ce în mine, împreună cu credinţa şi teama de Numele Său.
Duhul mă făcea în aşa fel că mă rugam până la o sută de ori într-o singură zi.
Şi în timpul nopţii, în păduri şi pe munţi, când păzeam turmele, ploaia şi
zăpada şi gerul şi suferinţele pe care le înduram mă îndemnau să caut pe Dumnezeu.
Atunci nu simţeam indiferenţa care o am acum în mine; Duhul îmi aprinsese
sufletul." Putem vedea în Succat un suflet care a fost adânc încercat
înaintea lui Dumnezeu şi care ştia ce este legătura personală şi nemijlocită cu
Dumnezeu şi cu Cristos, produsă de lucrarea şi puterea Duhului Sfânt, în afara
cultului de formă al Romei. Şi aşa era în general creştinismul din insulele
Britanice în secolul patru şi cinci, înainte ca Roma să vină şi să-i impună
preoţii şi ceremoniile sale.
Succat,
deşi a scăpat odată, a ajuns din nou în robie; a putut în cele din urmă să-şi
găsească familia. Curând, însă, s-a simţit cu totul îndemnat să se întoarcă în
acea ţară unde aflase mântuirea. Trebuia să meargă pentru a vesti Evanghelia
acelor păgâni în mijlocul cărora vieţuise în Irlanda. În zadar au căutat
prietenii şi părinţii săi să-l ţină pe loc. Dorinţa lui arzătoare îl urmărea şi
în vis; i se părea că în timpul nopţii aude voci, care îi strigau: „Vino, copil
sfânt, şi rămâi din nou printre noi." Inima îi era cu totul mişcată. În
sfârşit, fără a ţine seamă de cei care voiau să-l împiedice, a plecat pătruns
în totul de dragostea lui Cristos. „Nu în mine a stat această putere," a
zis el, „ci Dumnezeu este Cel care a biruit toate."
Succat,
pe care îl vom numi acum Patrick, nume ce i s-a dat mai târziu, s-a întors deci
în Irlanda, plin de râvnă pentru mântuirea păgânilor din această ţară. Priceput
în mijloacele de cântat, el bătea un fel de ţambale şi aduna astfel în jurul
lui pe câmp mulţimea, căreia îi mărturisea în propria ei limbă, istoria lui
Isus, Fiul lui Dumnezeu. Aceste suflete, grosolane încă şi barbare, erau atinse
puţin câte puţin de aceste istorisiri simple. Cuvântul lui Dumnezeu îşi arăta
dumnezeiasca lui putere asupra inimilor şi multe suflete au fost aduse la
creştinism. În felul acesta, în acea ţară păgână au luat fiinţă biserici
creştine, unde, amestecată poate cu greşeli, Evanghelia era totuşi vestită.
Fiul
unui domn pe care Patrick îl numeşte Benignus, a învăţat de la el să predice
Evanghelia şi, fiind cântăreţ sau poet al curţii, în locul imnurilor sângeroase
ale druizilor, cânta cântece de laudă adresate lui Isus Cristos. Patrick a
petrecut restul vieţii numai în serviciul locuitorilor din Irlanda şi a lucrat
în mijlocul lor pentru a răspândi cunoştinţa lui Isus Cristos, deşi a trecut
prin multe primejdii şi greutăţi. Nu se ştie în ce an a murit.
Lucrarea
începută în Irlanda de Patrick s-a continuat după moartea sa şi s-au putut
vedea din plin. roadele slujbei lui. La începutul secolului al şaselea, Irlanda
ne este înfăţişată ca un ţinut binecuvântat, un centru de curată învăţătură
creştină, de evlavie şi pace, ceea ce a făcut să i se dea numele de „insula
sfinţilor". Mănăstirile, unde se cercetau cu sârguinţă Scripturile, erau
pline de călugări evlavioşi, care, negăsind în jurul lor un câmp de activitate
destul de întins şi însufleţiţi de o dragoste arzătoare pentru sufletele
bieţilor păgâni, îşi părăseau ţara sub conducerea câte unei căpetenii iubite şi
se duceau până departe pentru a vesti Evanghelia. Aşa a fost misiunea lui
Colomba. Trebuie să amintim însă că, în acel timp, o mare parte din Europa era
locuită încă de popoare păgâne şi barbare.
Colomba
s-a născut în Irlanda pe la anul 521; el a trăit deci cam la două secole după
Patrick. Se trăgea din neam regesc, dar preţuise crucea lui Cristos mai mult
decât un rang înălţat în lume şi se întorsese la Dumnezeu. Colomba simţea adânc
cât e de însemnat să vestească Evanghelia în ţinuturile unde nu era cunoscută
încă. Gândul său era îndreptat mai ales spre Scoţia, acea ţară de unde venise
Succat să aducă în Irlanda vestea cea bună a mântuirii, dar care acum era dată
pe mâna sălbaticilor picţi şi scoţi. „Voi merge," spune el, „să vestesc
Cuvântul lui Dumnezeu în Scoţia."
El a
împărtăşit câtorva prieteni creştini planul său, iar aceştia, nu numai că l-au
aprobat, dar s-au declarat gata de a-l însoţi. Aceste lucruri se petreceau în
anul 565. Dar cum să-şi ducă la îndeplinire planul? Comunicaţiile între
diferite ţări nu erau uşoare. Vor găsi o corabie care să vrea să-i transporte
unde vor ei să meargă? Nu voiau să fie opriţi de vreo greutate. Colomba şi cei
12 tovarăşi, care ştiau cum îşi construiesc pescarii şi piraţii bărcile, au
coborât la ţărmul mării şi acolo au făcut din răchită împletită, o luntrişoară
pe care au căptuşit-o cu piei de animale. Au părăsit Irlanda pe această luntrişoară
slăbuţă, sub călăuzirea Domnului şi, după o lungă şi periculoasă navigare,
curajoşii misionari au ajuns în arhipelagul Hebride. Piraţi destul de
îndrăzneţi cutreierau totodată aceste mări furtunoase, însă pentru a duce până
departe jaful şi omorul; paşnicii şi smeriţii slujitori ai lui Cristos îşi
puneau viaţa în primejdie pentru a duce nenorociţilor de păgâni vestea
mântuirii şi a vieţii veşnice. Colomba s-a oprit aproape de stâncile pustii ale
lui Mull, la miazăzi de vestitele peşteri de bazalt ale lui Staffa, într-o mică
insulă pe care a numit-o Icolmkill, adică insula chiliei lui Colomba (dar mai
este cunoscută sub numele de Iona sau Jishona, ceea ce înseamnă insula sfântă).
Druizii, * (* Preoţi ai religiei sângeroase a galilor şi bretonilor. Druizii,
pentru îndeplinirea obiceiurilor lor religioase sacrificau adesea victime
omeneşti. Ei învăţau totuşi că sufletul este nemuritor şi că există şi dincolo
de această viaţă. De aceea ei dispreţuiau moartea.) alungaţi cândva din Galia
şi Britania de către romani, s-au refugiat în aceste insule. Se aflau astfel de
preoţi în Iona, când Colomba ajunsese acolo; împreună cu indigenii, ei s-au
arătat duşmănoşi faţă de noii veniţi. Dar puţin câte puţin împotrivirea a
încetat şi Conall, regele picţilor, a dat lui Colomba insula Iona.
Colomba
a înălţat acolo o capelă şi a întemeiat o mănăstire, prin care a câştigat o aşa
de mare reputaţie încât, timp de mai multe secole, a fost privită ca lumina
lumii din Apus. Oameni din toate părţile se duceau acolo şi apoi, plini de
râvnă şi de credinţă, înfruntând greutăţile şi suferind atâtea lipsuri, mergeau
ca să vestească Evanghelia până departe, la picţii din Scoţia, la celţii şi saxonii
din Marea Britanie.
Colomba
era un slujitor al lui Dumnezeu plin de râvnă, trăind înaintea lui Dumnezeu,
purtându-se aspru cu trupul său, culcându-se pe pământul gol, purtând însă
pretutindeni o figură strălucitoare de dragoste şi pe care se vedea bucuria şi
seninătatea ce-i umplea sufletul. El nu voia să piardă o clipă din lucrarea
lui pentru Dumnezeu.
Îşi
petrecea tot timpul rugându-se, citind, scriind, învăţând şi predicând Cuvântul
lui Dumnezeu. După exemplul lui, călugării se ocupau cu cititul, cu gândirea
adâncă şi rugăciunea. Nu se mărgineau însă numai la asta; se ocupau cu
lucrurile de mână, cultura câmpului şi a grădinilor şi se hrăneau din roadele
muncii lor. Erau de asemenea un exemplu pentru locuitorii din Iona şi insulele
vecine, învăţându-i să-şi cultive pământul, în timp ce le vesteau calea
mântuirii. Insula fiind dată în seama lui Colomba, acesta a făcut să domnească
acolo ordinea şi cea mai serioasă moralitate. Colomba locuia de obicei la Iona,
dar de acolo vizita şi alte insule şi Scoţia. Cu o putere de muncă neobosită,
mergea din casă în casă şi dintr-un ţinut într-altul, vestind pe Cristos şi
făcând lucrare de evanghelist printre picţii şi scoţii încă barbari. Regele picţilor
s-a întors la Dumnezeu, împreună cu un mare număr dintre supuşii săi. Timp de
43 ani, Colomba şi-a îndeplinit astfel lucrarea, având, prin înţelepciunea,
viaţa sfântă şi râvna sa, o mare influenţă asupra oamenilor de orice rang şi
din orice clasă socială. Dar lucrul lui principal era de a instrui oameni în
stare să vestească Evanghelia. Pentru aceasta, scrieri de preţ au fost aduse la
Iona şi puţin câte puţin s-a alcătuit o bibliotecă, care a ajuns vestită. În
felul acesta puteau să fie instruiţi călugării. Însă studiul principal era
mereu Sfânta Scriptură. Colomba a murit în anul 597, după ce îşi închinase
întreaga viaţă în lucrarea Domnului.
Creştinismul
care se găsea la Iona şi în celelalte ţinuturi unde se vestise Evanghelia de
către aceşti misionari era cu totul deosebit de sistemul religios care stăpânea
tot mai mult în celelalte părţi ale Europei, sub influenţa şi autoritatea crescândă
a preoţilor şi mai ales a episcopilor din Roma, care râvneau stăpânirea
spirituală a întregii lumi; sistemul acesta tindea să înlocuiască închinarea în
duh şi în adevăr cu forme şi ceremonii amestecate cu idolatrie şi superstiţie.
Cu toate că şi la Iona erau unele forme, nu în ele însă căutau mântuirea. În
fruntea bisericilor acestor creştini erau bătrâni sau prezbiteri şi
supraveghetori sau episcopi, dar aceste două sarcini erau aproape la fel. Iona
era cârmuită de un simplu bătrân. Misionarii care vesteau Evanghelia purtau
titlul de episcopi şi erau puşi deoparte prin punerea mâinilor din partea
bătrânilor. Dar nu o sfinţire omenească făcea pe cineva prezbiter, episcop sau
misionar. „Duhul Sfânt," spunea Colomba, „poate face pe cineva un slujitor
al lui Dumnezeu" (vezi Faptele Apostolilor 20:17-18). Învăţătura dată de
bătrâni era simplă: „Sfânta Scriptură," ziceau ei, „este singura regulă de
credinţă. Cu faptele, nimeni nu se poate lăuda; să nu aşteptaţi mântuire decât
de la harul lui Dumnezeu. Păziţi-vă de religia care este alcătuită din forme în
afară; a păstra o inimă curată înaintea lui Dumnezeu este mai de preţ decât a
te înfrâna de a nu mânca uneori carne. Isus Cristos este singura căpetenie a
Bisericii. Episcopii şi prezbiterii sunt egali în funcţie. Ei trebuie să fie
căsătoriţi, să aibă o singură soţie şi să-şi crească în supunere copiii."
Aceste învăţături le găsim în Cuvântul lui Dumnezeu şi îndeosebi în epistolele
lui Pavel.
După
Colomba, culzii, aceşti creştini care se refugiaseră în Hebride, au păstrat
orânduirile evlaviosului slujitor al lui Dumnezeu, şi a trebuit să treacă mult
timp până ce Roma papală să ajungă a-i pune sub jugul şi rătăcirile sale.
Totuşi lumina adevărului se întindea şi strălucea în mijlocul întunericului
care începuse să înăbuşe creştinătatea!
Astfel
Colomban, care nu trebuie confundat cu Colomba, cu toate că amândoi au trăit
cam în acelaşi timp, „simţând," zice un autor, „arzându-i în inimă focul
pe care îl aprinsese Domnul," a hotărât să meargă pentru a vesti Evanghelia,
până dincolo de marginile împărăţiei francilor. Născut în Irlanda, petrecuse
cei dintâi ani în Iona, apoi fusese în marea şi vestita mănăstire din Bangor,
în Irlanda. De acolo a plecat în anul 590 împreună cu 12 misionari şi s-a dus
la gali. Vestea despre viaţa sa evlavioasă ajunsese până la urechile lui
Gontran, regele burgunzilor, care l-a îndemnat să se oprească în ţara sa.
Colomban a refuzat însă şi s-a dus să se aşeze în ţinutul vosgilor, ce era încă
sălbatic şi aproape de nepătruns. Acolo, în mijlocul locuitorilor primitivi din
această ţară, care îi priveau cu neîncredere, misionarii au avut să sufere în
primul rând mari lipsuri, negăsind adesea pentru hrană decât ierburi sălbatice,
coajă de arbori şi puţin peşte. Puţin câte puţin, însă, aceşti oameni sperioşi
s-au arătat mai blânzi faţă de ei. Viaţa sfântă a acestor călugări străini şi
faptul că erau gata de a se sacrifica, le-a inspirat respect. Ei le-au adus
hrană şi, crezând că rugăciunile lor au ascultare, au cerut ca să intervină pentru
ei la Dumnezeu. În curând s-au întors la Dumnezeu mulţi dintre ei şi Colomban a
ridicat în diferite locuri mănăstiri unde domnea o severă disciplină şi în
acelaşi timp o adâncă evlavie.
Colomban,
ca un credincios slujitor al lui Dumnezeu şi având ca model pe Ioan Botezătorul
altădată, nu se temea să dojenească pe mai-marii pământului pentru păcatele
lor. În Burgundia domnea pe atunci Thiery II, fiul cel mic al lui Contre. Acest
rege, sprijinit şi încurajat de bunica sa Brunehaut, vestită prin dezmăţul ei,
ducea o viaţă foarte destrăbălată. El se ducea totuşi adesea pe la Colomban
pentru a-i cere să se roage pentru el, crezând poate că prin aceasta i se vor
ispăşi păcatele. Dar omul lui Dumnezeu îl mustră serios pentru desfrâul său, şi
regele făgădui că se va îndrepta. Dar Brunehaut îl instiga împotriva
slujitorului lui Dumnezeu şi făcea totul pentru a-l pierde. Colomban, ştiind că
ea pregătea curse împotriva lui, s-a dus la palatul regal şi, odată sosit
acolo, nu a vrut să intre. Auzind că este acolo, regele a trimis pe un
aghiotant pentru a-i da onorul. Dar Colomban îl respinse, spunând: „Cel Prea
înalt nu primeşte darurile unui nelegiuit, nici slujitorul Său nu le poate
primi." Regele şi Brunehaut, înspăimântaţi, au venit să-l roage ca să-i
ierte, promiţând că se vor îndrepta. În curând însă au căzut iarăşi în viaţa
lor de păcat şi, pentru a scăpa de înştiinţările omului lui Dumnezeu, Thiery,
neîndrăznind să-l omoare, l-a izgonit din regatul său şi l-a trimis la Nantes.
Acolo Colomban s-a îmbarcat pentru Irlanda. O furtună a împins corabia spre
ţărmul Britaniei şi Colomban a văzut în aceasta un semn că Domnul voia să-şi
continuie misiunea pe continent. El s-a dus în Elveţia şi a rămas câtva timp pe
ţărmul lacului Constance, evanghelizând împreună cu credinciosul său tovarăş
Gali pe păgânii din aceste ţinuturi. Apoi a trecut în Italia, unde a vestit
Evanghelia lombarzilor, pe al căror rege l-a botezat la Milan. A murit în anul
616, în mănăstirea pe care o întemeiase în Bobbio. Totdeauna s-a împotrivit
pretenţiilor papii sau episcopului din Roma.
Când
Colomban a plecat în Italia, a trebuit să părăsească pe discipolul său Gall,
care căzuse bolnav. Gall a rămas în Elveţia şi mai târziu a vestit Evanghelia,
în limba lor proprie, locuitorilor din această ţară, care erau păgâni încă; un
mare număr dintre ei s-au întors la Dumnezeu. El a întemeiat vestita mănăstire
care îi poartă numele şi este socotit ca apostolul Elveţiei. A murit în anul 627.
Astfel,
prin râvna şi devotamentul acestor călugări veniţi din Scoţia şi Irlanda,
creştinismul s-a răspândit în Ţările de Jos, Galia, Elveţia, o parte din
Germania şi nordul Italiei. Aceşti creştini, liberi de jugul bisericii romane,
au făcut mai mult decât ea pentru a răspândi Evanghelia în Europa de mijloc.
Din nenorocire, folosindu-se de neştiinţa timpurilor care au urmat, biserica
Romei a sfârşit prin a atrage mulţimile în rătăcirile sale şi le-a trecut sub
stăpânirea sa. Nu a scăpat de lucrul acesta nici Scoţia, nici Irlanda; ele au
căzut după mari lupte şi în ele n-au rămas până în zilele Reformei decât mici
focare de lumină, împrăştiate ici şi colo.