CULTUL
LA CREŞTINI ÎN TIMPUL PERSECUŢIILOR
În
rândurile de mai înainte am vorbit mai ales de mărturia dată de creştini
înaintea unei lumi care-i persecuta. Pentru a sfârşi cele cu privire la această
vreme de suferinţe, vom spune ceva despre cultul, învăţătura şi în cele din
urmă despre cârmuirea Bisericii.
Scriitorii
vechi dau puţine amănunte cu privire la felul cum aveau loc adunările
creştinilor, în acest timp când ei erau siliţi de a se ascunde de persecutorii
lor. În scrisoarea lui Pliniu către Traian avem câteva cuvinte în această
privinţă. Justin Martirul, în prima sa apologie adresată împăratului Antoniu,
pe la anul 140, descrie mai amănunţit felul cum practicau creştinii cultul lor.
El
spune: „În ziua soarelui (duminica), toţi care locuiesc în oraşe sau la ţară se
adună în acelaşi loc. Acolo se citeşte, atât cât îngăduie timpul, din Faptele
Apostolilor sau din scrierile prorocilor. Apoi, când cititorul şi-a sfârşit
însărcinarea, cel care supraveghează lucrurile ţine o cuvântare scurtă pentru
zidirea adunării şi pentru a îndemna să urmeze aceste exemple bune. După aceea,
ne sculăm toţi în picioare şi ne rugăm. După terminarea rugăciunii se aduce
pâinea şi vinul amestecat cu apă, şi cel care are grijă de aceasta, rosteşte,
după posibilităţile lui, rugăciuni de mulţumire la care adunarea răspunde:
Amin. Sunt împărţite apoi pâinea şi vinul, pentru care s-a adus mulţumire;
fiecare ia o parte şi altă parte este dusă de diaconi şi celor care lipsesc.
Apoi se face o strângere de ajutoare; cei care pot şi au bunăvoinţă dau fiecare
cât crede de cuviinţă, iar suma e încredinţată conducătorului. El ajută pe
orfani şi văduve, pe cei care, din boală sau alte motive sunt în nevoie, pe
prizonierii şi străinii care se găsesc printre noi. Într-un cuvânt, el are
grijă de toţi care se află în oarecare nevoie."
Ne
adunăm în ziua soarelui, continuă Justin, „pentru că este prima zi când
Dumnezeu, făcând o schimbare în întuneric şi materie, a făcut lumea; şi pentru
că în aceeaşi zi, Isus Cristos, Mântuitorul nostru, a înviat din morţi. Pentru
că El a fost răstignit cu o zi înainte de cea a lui Saturn (sâmbătă), iar în
ziua care a urmat acestuia, adică ziua soarelui, El s-a arătat apostolilor şi
ucenicilor Săi şi le-a dat învăţăturile Sale." Justin numeşte zilele în
felul acesta, pentru a fi înţelese de împărat. Fiecare zi a săptămânii era consacrată
unei divinităţi.
Iată
însă ce mai spune el cu privire la Cina Domnului: „Noi numim această masă
euharistie (mulţumiri lui Dumnezeu) şi nu-i este îngăduit cuiva să ia parte
acolo, dacă n-a primit ca adevărate lucrurile pe care le învăţam, dacă n-a fost
spălat în baia care este pentru iertarea păcatelor şi pentru naşterea din nou
şi dacă nu trăieşte cum a poruncit Domnul Cristos... Apostolii, în istorisirile
pe care le-au scris şi care se numesc Evanghelii, ne-au transmis ceea ce li s-a
poruncit, adică: „Domnul Isus, luând pâinea şi mulţumind, a zis: „Faceţi
aceasta în amintirea Mea", şi că de asemenea, luând paharul şi mulţumind,
a zis: „Acesta este sângele Meu" şi li l-a dat.
Vedem
deci că în timpul lui Justin, în secolul al doilea, cultul îşi păstrase toată
simplitatea cu care-l vedem sărbătorit la cei dintâi creştini, potrivit cu cele
spuse în Faptele Apostolilor şi epistole. Se adunau în prima zi a săptămânii,
iar Cina Domnului, frângerea pâinii, era marele scop al adunării, partea
principală şi centrul cultului, ca în zilele apostolului Pavel (Faptele
Apostolilor 20:7). Ea se sărbătorea aşa cum o rânduise Domnul Isus.
În
aceste adunări, citirea Cuvântului lui Dumnezeu avea loc de seamă. Se ţinea
seamă de descoperirile lui Dumnezeu şi de îndemnurile făcute de apostol cu
privire la aceste scrieri insuflate (2 Timotei 3:16; 2 Petru 3:1-2). La
această lectură se adăugau învăţătura şi îndemnul adresat adunării, de cel care
era chemat pentru acest lucru. Vedem astfel pe apostolul Pavel ţinând o cuvântare
ucenicilor adunaţi pentru a frânge pâinea, iar în adunarea din Corint găsim
proroci, învăţători şi alţii care vorbeau pentru a zidi, a îndemna şi a mângâia
(1 Corinteni 12:28; 14:3-4). Apostolul recomanda ca episcopul (supraveghetorul)
„să fie în stare să înveţe pe alţii" (1 Timotei 3:2). Se făcea o strângere
de ajutoare pentru cei care erau în nevoie. Lucru mişcător, rod al dragostei şi
care este potrivit cu ce spune Domnul Isus: „Căci pe săraci îi aveţi totdeauna
cu voi şi le puteţi face bine oricând voiţi" (Marcu 14:7). Şi mai citim:
„În ziua întâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă"... (1
Corinteni 16:2) şi încă: „Ajutaţi pe sfinţi când sunt în nevoie" (Romani 12:13).
Multe alte pasaje din Faptele Apostolilor şi epistole ne arată grija duioasă
arătată faţă de cei săraci, bolnavi, închişi şi care continuă să se arate în
Biserică.
Astfel,
în toate aceste lucruri, Biserica rămăsese credincioasă învăţăturilor
apostolilor şi exemplelor date de adunările din timpul lor. Dar, în ceea ce spune
Justin, am putut observa două lucruri care n-au nici o referire în Noul
Testament. Primul este obiceiul de a duce cina celor ce erau absenţi. În
epistola către Corinteni vedem că cina se mânca atunci când cei credincioşi
erau adunaţi laolaltă (1 Corinteni 11:20), şi nu era vorba de cei ce nu erau de
faţă. Al doilea lucru este amestecul apei cu vinul de la Cină. Oricare ar fi
gândul care a dat loc acestui obicei, nimic în Scriptură nu-l îndreptăţeşte. Se
vede în aceasta o pornire falsă a inimilor noastre, ce vor să adauge la ceea ce
a rânduit Dumnezeu, ca şi cum am putea să ajutăm lucrarea Sa. Acesta a fost
izvorul a tot felul de abuzuri şi de rele în Biserică.
Alte
obiceiuri şi gânduri omeneşti au fost introduse printre creştini, fără a avea
încuviinţarea Scripturii, ba chiar fiind în contrazicere cu învăţătura sa.
Astfel, Justin vorbeşte în altă parte de pâinea şi de vinul de la Cină, ca şi
cum ar fi cu adevărat schimbate în trupul şi sângele Domnului Isus, în loc de a
fi doar o aducere aminte. Un alt gând greşit este acela că euharistia ar da
într-un fel oarecare, iertarea şi singuranţa iertării păcatelor. Fără îndoială
că a se apropia de masa Domnului, a lua parte la această masă, care ne
aminteşte dragostea Sa, a vesti moartea Lui, până va veni El, este un har de
mare preţ, o binecuvântare foarte mare. Dar cui i se cuvine acest drept? Celor
răscumpăraţi ai Domnului, mădularelor trupului Său, care se bucură de iertarea
păcatelor şi de siguranţa mântuirii. La masa Domnului vii nu pentru a primi
iertarea, ci pentru că o ai şi vii acolo pentru a-l mulţumi.
Se
acorda o mare veneraţie martirilor, şi lucrul acesta este explicabil. Ei îşi
dăduseră viaţa pentru Domnul. Dar oamenii au ajuns să-i cinstească după moartea
lor prin ceremonii speciale. Se adunau în ziua aniversării morţii lor la
mormântul acestor martiri şi acolo se sărbătorea Cina; ba chiar se rugau pentru
ei, iar mai târziu şi-au închipuit că se pot adresa lor ca mijlocitori pe lângă
Dumnezeu. Aceste superstiţii s-au introdus timpuriu. Tertulian, la sfârşitul
secolului al doilea, vorbind contra căsătoriei a doua, zice că prima femeie a
şi fost primită în faţa Domnului, ca pentru duhul căreia tu te rogi, pentru
care aduci jertfe anuale. Într-altă parte, el vorbeşte de mijlocire pentru cei
morţi, cum face de altfel şi Ciprian.
Un
alt obicei, care s-a introdus de timpuriu, a fost semnul crucii. Justin zice:
„Semnul crucii este pe fruntea şi pe inima noastră. Pe fruntea noastră, pentru
ca să putem totdeauna să mărturisim pe Cristos; pe inimile noastre, pentru ca
să-L iubim totdeauna; pe braţul nostru, pentru ca să lucrăm totdeauna pentru
El." Tertulian, la rândul său, ne învaţă următoarele: „În toate legăturile
noastre încoace şi încolo, în drumurile şi mişcările noastre, când ne culcăm
sau când ne sculăm, când ne aşezăm jos, la baie, la masă, în orice ocupaţie
ne-am afla, noi facem semnul crucii.” Îl recomandă încă şi pentru a se feri de
înţepătura scorpiilor. Cei credincioşi îl făceau, de asemenea, când intrau în
adunări şi când ieşeau. În felul acesta se deschidea puţin câte puţin drumul
superstiţiilor şi obiceiurilor antibiblice ale papismului. Aşa se arată omul,
care vrea să adauge regulile şi ceremoniile sale din afară la ceea ce Cuvântul
lui Dumnezeu cere de la inimă.
Semnul
crucii, aşa cum spune Tertulian, făcut în orice împrejurare, trebuia să arate
că în orice, noi avem să ne aducem aminte de Domnul Isus Cristos; dar el ajunge
o practică maşinală. Ceea ce cere Domnul Cristos este inima şi în privinţa
aceasta, iată ce spune apostolul Pavel: „Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu
fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus (Coloseni 3:17). Iată la ce ne
cheamă Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu la o ceremonie zadarnică, despre care el nu
ne vorbeşte şi care se împlineşte fără ca inima să ia parte. Domnul Isus vrea
inima noastră; şi când inima noastră este a Lui, şi viaţa noastră îi va fi
închinată şi va da mărturie pentru El. Nu prin semnul crucii, nu prin veşminte
şi găteli deosebite, nici prin vreun semn în afară suntem chemaţi să-L slăvim.
Toate acestea nu-s decât porunci omeneşti; trebuie să ne ferim de aşa ceva,
oricât de frumoasă ar fi înfăţişarea ce ar putea-o avea. Domnul a zis: „Tot aşa
să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre
bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri." Iar apostolul
Petru ne îndeamnă să vestim „puterile minunate ale Celui ce ne-a chemat din
întuneric la lumina Sa minunată" (Matei 5:16; 1 Petru 2:9).