8.
Credinţa care mântuieşte nu se bazează pe simţiri curate, ci pe predarea
voinţei faţă de Domnul Isus
Simţirile
curate sunt cu totul altceva decât credinţa salvatoare. Ce mulţi pot fi oamenii
care impresionaţi de o cântare duioasă varsă lacrimi, dar viaţa lor rămâne
neschimbată! Dumnezeu vrea să atingă conştiinţa şi inima (voinţa) omului.
Realitatea că păcătosul pierdut este încărcat cu greutatea păcatelor sale şi că
Fiul lui Dumnezeu a venit ca să-l salveze de la moarte trebuie înţeleasă ca cel
mai mare adevăr. Aici ţinteşte Cuvântul lui Dumnezeu - pleacă-ţi inima înaintea
Sa! Păcătosul poate fi ajutat numai prin întoarcerea sa la Dumnezeu.
Adevărul
lui Dumnezeu nu are intrare pe poarta simţurilor, ci pe poarta conştiinţei. La
o predică de evanghelizare este neesenţial dacă mulţi oameni sunt mişcaţi până
la lacrimi, ci importanţa constă în faptul ca multe conştiinţe să fie mişcate
pentru a-şi recunoaşte păcatele şi starea lor de pierzare. Şi atunci când
conştiinţa păcătosului este mişcată şi omul începe să strige după ajutor, nu
este bine să se bazeze pe simţiri. Nu aştepta un sentiment de graţiere, ci
primeşte harul prin credinţă! Graţierea (harul) şi pacea inimii nu se arată în
dependenţă de simţiri, ci de credinţă.
Un
creştin a povestit următoarele: În vara anului 1870 încă nu-mi revenisem bine
după o puternică răceală cu temperatură. Pe deasupra slăbiciunii mele trupeşti,
s-a ivit în inima mea şi o nelinişte. Atunci m-am rugat mult lui Dumnezeu
pentru iertare. Am citit într-o scriere că un predicator îi spuse unui om care
căuta pacea: „Dumneavoastră vreţi să ajungeţi la siguranţa mântuirii nu prin
credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, ci aşteptaţi mai degrabă un înger, un vis
sau o voce din cer. Vreţi să auziţi sau să vedeţi ceva. Dar o astfel de
promisiune nu există. Cuvântul lui Dumnezeu spune despre Isus Cristos:
‚Oricine crede în El, nu va merge la pierzare, ci va avea viaţa veşnică.’ Deci,
Dumnezeu cere ca fiecare păcătos să creadă în Fiul Său şi unui astfel de om îi
dăruieşte viaţa veşnică." Aceasta m-a îndemnat să citesc cu toată
atenţia Cuvântul lui Dumnezeu. Deseori, în zorii dimineţii citeam în linişte
câte un capitol din Noul Testament. Aşa am găsit într-o zi acel verset din Romani
8.16: ‚Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai
lui Dumnezeu’. Atunci mi-am dat seama că dacă Duhul lui Dumnezeu dă
mărturie duhului omului despre înfierea sa, atunci sufletul trebuie să găsească
siguranţă şi mântuire. Am căzut în genunchi în faţa lui Dumnezeu, cerând
iertare, pace şi siguranţa mântuirii. Simţeam atunci că m-ar fi cuprins o
disperare veşnică dacă nu veneam la această nădejde; atunci sau niciodată! Şi
Dumnezeu, care este bogat în dragoste şi milă, care este gata să dăruiască mai
mult decât cerem noi, mi-a îndreptat privirea spre jertfa de la cruce. Acolo am
văzut prin credinţă pe Fiul lui Dumnezeu în moarte şi judecată pentru a purta
pedeapsa păcatelor mele. Atunci a căzut greutatea din spatele meu şi am găsit
pacea! Ce har al lui Dumnezeu şi ce fericire!
Toţi
care au siguranţa mântuirii sunt asiguraţi că nădejdea lor se bazează pe
Cuvântul lui Dumnezeu şi nu pe simţirile lor.
Un
creştin adevărat, care a trăit mântuirea, cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Isus Cristos
ca Domn şi Păstor al său personal. Viaţa nouă, dumnezeiască, este adânc
ancorată în ascultare şi încredere.
Se poate
răspunde la întrebarea: „Ce este credinţa?" astfel: Credinţa
înseamnă încredere deplină şi ascultare de Dumnezeu. Credinţa este în afara
teoriei cunoaşterii şi în afara teritoriului simţirilor şi presimţirilor.
Credinţa este predarea voinţei credinciosului în mâinile Domnului Isus. Putem
să înţelegem mai uşor acest adevăr din pilda unei logodne. Un băiat este
cunoscut aşa de puţin de fata care urmează să-i fie soţie. El o întreabă dacă
doreşte să meargă împreună pe drumul vieţii. Cuvântul ei îl leagă, iar el
garantează că o va iubi şi se va îngriji de ea tot timpul. Aşa se întemeiază o
minunată şi nedespărţită legătură a vieţii. Mireasa i-a dăruit mirelui inima şi
viaţa ei. Şi tot aşa mirele.
Salvarea
(mântuirea) din păcat conduce pe credincios în părtăşie (comuniune) cu Domnul
Isus. Aceasta este o relaţie de viaţă aşa cum este într-o căsnicie adevărată;
aceasta înseamnă deplină unitate între două persoane. Nici unul nu are secrete
faţă de celălalt. Este o unitate în dragoste unul faţă de altul, de încredere
şi slujire. Fiecare este pentru celălalt cea mai mare comoară. Această relaţie
adâncă dintre Domnul Isus şi copiii lui Dumnezeu este din punctul de vedere al
oamenilor foarte slabă, dar din partea Domnului ea este adeverită pe deplin. La
El învăţăm ce este dragostea, credincioşia şi deplina predare. O astfel de
relaţie între Mântuitor şi cel mântuit are ca punct de plecare al stării de
har, de copilărie în credinţă: pocăinţa şi naşterea din nou.
Credinţa
care mântuieşte, viaţa veşnică, înfierea făcută de Dumnezeu şi siguranţa
harului - toate acestea sunt lucrarea lui Dumnezeu prin Cuvânt şi prin Duhul
Sfânt.
Dumnezeu
vrea să facă această lucrare de har în fiecare păcătos care se recunoaşte
vinovat. El îi cheamă pe toţi la mântuire. Fiecare păcătos este răspunzător
dacă deschide inima spre harul lui Dumnezeu sau o închide în faţa Lui. Despre
toţi oamenii, Domnul Isus spune: „Cine este din adevăr, ascultă glasul meu"
(Ioan 18:37). Eşti tu din adevăr? Aceasta înseamnă: „Eşti tu sincer în faţa
lui Dumnezeu şi a conştiinţei tale, să vii cu neliniştea inimii, cu greutăţile
trecutului tău la Mântuitorul care te iubeşte nespus de mult?"
Tu ştii
acum calea, nu amâna pentru a merge pe ea!