ISTORIA
LUI ANTON
Anton
a fost desigur un om deosebit în mai multe privinţe, având adevărate nevoi
spirituale şi fiind evlavios. Adesea însă s-a lăsat dus de propriile lui
gânduri şi de închipuirea sa, în loc de a se supune numai Cuvântului lui
Dumnezeu, şi astfel a mers pe căi greşite în mai multe lucruri.
S-a
născut din părinţi bogaţi, prin anul 251, la Coma în Egiptul de sus, şi încă
din copilărie avea o fire serioasă, gânditoare şi cumpătată. Nu prea avea gust
pentru studii şi dădea puţină atenţie ştiinţei omeneşti; dorea însă cu înfocare
să aibă cunoştinţa lucrurilor lui Dumnezeu şi îi plăcea să audă citindu-se
Cuvântul Său în adunarea creştinilor. Se cuvine să amintim că aceasta era una
dintre părţile cele mai de seamă ale cultului în Biserica de la început.
Pierzându-şi
părinţii de timpuriu, la vârsta de 19 ani s-a pomenit moştenitorul unei mari
averi. Într-o zi, s-a citit în adunare partea din Scriptură care vorbeşte
despre tânărul bogat (Luca 18:18-22). Anton a fost izbit de aceste cuvinte:
„Vinde tot ce ai, împarte la săraci şi vei avea o comoară în ceruri. Apoi, vino
şi urmează-Mă". A văzut în aceasta o chemare pe care i-o făcea Dumnezeu
de-a dreptul. Îndată şi-a împărţit pământul locuitorilor din satul său, iar
restul averii l-a dat săracilor, oprind doar ceea ce era de neapărată nevoie
pentru trebuinţele lui şi ale surorii sale. La câtva timp, aude citindu-se: „Nu
vă îngrijoraţi de ziua de mâine" (Matei 6:34). A crezut că vede în aceasta
o nouă poruncă a Domnului, pentru a împărţi restul bunurilor, ceea ce a şi
făcut. Pe sora sa a încredinţat-o unei asociaţii de creştini tineri, şi el a
început să lucreze cu mâinile pentru întreţinerea sa, hrănindu-se foarte
cumpătat, culcându-se pe pământul gol şi dând săracilor prisosul câştigului
său.
Anton
trăia ca un adevărat sihastru. Dorinţa lui era de a ajunge să îndeplinească
toate virtuţile creştine şi se spune că, având drept ţintă acest lucru, a vizitat
pe pustnicii cei mai renumiţi, pentru a învăţa lucruri noi de la ei. Dorinţa
lui era bună, dar ar fi făcut mai bine dacă s-ar fi îndreptat spre singurul
exemplu adevărat, Acela care în viaţa Sa a prezentat unitatea desăvârşită şi
armonioasă a tuturor virtuţilor, Domnul Cristos, care ne-a lăsat un exemplu ca
să călcăm pe urmele Lui. El este viaţa noastră şi Cel care ne întăreşte pentru
a putea merge pe urmele Sale (1 Petru 2:21; Coloseni 3:3-4; Filipeni 4:13). Dar
Anton se bizuia pe propriile lui puteri. El credea că poate ajunge la sfinţenia
lăuntrică, scăpând în primul rând de gândurile rele şi de poftele firii
păcătoase, pentru a putea apoi să facă numai ce este bine. Pentru aceasta el
lupta fără întrerupere, gândind că are să ajungă la ţintă prin lipsuri din ce
în ce mai mari, chinuindu-şi trupul în toate felurile. Totul însă era zadarnic,
totdeauna găsea în el răul, iar închipuirea lui întărâtată îl făcea să vadă
demoni în trup, înconjurându-l şi înfăţişându-i tot felul de lucruri pentru a-i
aţâţa poftele şi a-i insufla gânduri rele. Părea ciudat lucru a lupta prin
post, chinuri trupeşti, vegheri şi alte practici religioase, şi a vedea că
poftele veneau iarăşi în sufletul lui. Bietul Anton! El nu lua aminte la ce
spunea apostolul: „Nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea
păcătoasă", că noi suntem „fără putere" pentru a birui păcatul
(Romani 7:18; 5:6; 7:15-24). El nu ştia că singurul mijloc de scăpare, singurul
lucru care pune vrăjmaşul pe fugă este privirea la Domnul Isus (Romani 7:25).
Anton
s-a gândit atunci că, retrăgându-se cu totul din lume, ajungând pustnic, va fi
în stare să scape de gândurile rele şi de poftele ce se ridicau neîncetat în
el, şi de care îi era scârbă. Şi-a ales drept locuinţă, într-un loc depărtat,
un fel de mormânt ruinat, unde a stat 10 ani, supunându-se la chinuri şi mai
mari pentru a înfrânge firea păcătoasă şi patimile ei, fără să ţină seama că:
„Cei care sunt ai lui Cristos Isus şi-au răstignit firea păcătoasă cu patimile
şi poftele ei" şi că numai prin Duhul Sfânt pot înfăptui în viaţa lor
acest adevăr de preţ (Galateni 5:24-25).
Anton
se hrănea zilnic cu 200 grame pâine, muiată în apă şi presărată cu puţină sare.
Uneori când se simţea că-i prea slăbit, mai adăuga puţin untdelemn şi câteva
curmale, supunându-se apoi la post deplin, pentru această abatere de la regimul
obişnuit. Era îmbrăcat cu o cămaşă groasă, făcută dintr-un sac şi pe deasupra
punea o blană de oaie. Cea mai mare parte din noapte o petrecea în meditaţii şi
în rugăciuni.
Îşi
atingea el în felul acesta ţinta? Nu. Nici depărtarea sa de lume, nici
singurătatea, nici postul şi rugăciunile, nu l-au adus în stare să biruie
ispitele şi demonii. Desigur că nu era posibil acest lucru. Apostolul spune că
firea păcătoasă „nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate"
(Romani 8:7). Omul nu va putea niciodată cu puterile lui proprii să înfrângă
firea păcătoasă şi să biruie pe Satan. Diavolul este mai tare decât el. Este ca
în istoria demonizatului: „Nimeni nu mai putea să-l ţină legat, nici chiar cu
lanţuri." El rupea cătuşile şi sfărâma obezile: „nimeni nu-l putea
domoli" (Marcu 5:1-4). Aceasta o poate face numai Domnul Isus, care este
marele Mântuitor, care ne-a mântuit de legea păcatului, a morţii şi de sub
puterea Satanei (Romani 8:2; Evrei 2:14-15). Bietul Anton, istovit de lipsuri
şi de luptele la care se supunea, a fost găsit odată în aşa stare că părea pe
jumătate mort şi a fost adus în satul său.
Atunci
el s-a retras într-un vechi castel ruinat, pe malul Mării Roşii, şi a început
să lucreze o mică bucată de pământ. Fiind ocupat astfel, sufletul parcă i s-a
mai liniştit. Domnul a avut milă de el şi l-a învăţat prin harul Său, că numai
în El se află puterea pentru a birui răul şi a se împotrivi Satanei; Anton a
trăit astfel mai fericit şi mai liniştit. Putem deduce lucrul acesta din cuvintele
următoare, pe care le-a scris mai târziu ucenicilor lui şi care erau rodul unei
lungi şi dureroase experienţe: „Să nu ne speriem de duhurile rele şi să nu
deznădăjduim ca şi cum am fi pierduţi. Cât de curând ne vom bucura că suntem
răscumpăraţi! Să fim pătrunşi de gândul că Domnul este cu noi, El, care a
biruit şi a nimicit duhurile rele, şi să fim încredinţaţi că, întrucât El este
cu noi, ele nu pot să ne facă rău. Demonii ni se înfăţişează în felurite
chipuri, după starea în care ne găsesc. Dar dacă suntem fericiţi în Domnul,
ocupaţi cu privirea la lucrurile cereşti, gândind că totul este în mâna lui
Dumnezeu şi că nici un duh rău nu poate nimic împotriva creştinului, demonii
fug de la sufletul plin şi păzit de aceste gânduri." Vedem că Anton a
învăţat în cele din urmă o lecţie de preţ, experimentând ceea ce citim în
Filipeni 4:4-7.
În
timpurile acelea, poporul atribuia o sfinţenie deosebită acestor oameni care
părăseau toate plăcerile vieţii pentru a putea îndeplini anumite slujbe
religioase şi, ziceau ei, pentru a sluji mai bine lui Dumnezeu. S-a răspândit
vestea despre Anton că este un pustnic cucernic şi sfânt şi oameni din toate
părţile veneau la el. Unii îi cereau părerea şi-i cereau să se roage pentru ei;
alţii doreau mângâieri în nevoile prin care treceau; unii voiau ca să le fie
mijlocitor în neînţelegerile lor. Însuşi împăratul Constantin i-a scris şi,
întrucât tovarăşii lui au rămas miraţi, el le-a zis: „Nu vă miraţi că ne scrie
un împărat, pentru că nu e decât un om care a scris altui om; mai degrabă miraţi-vă
că Dumnezeu ne-a scris şi ne-a vorbit prin Fiul Său". Îndemnat stăruitor
de cei din jur ca să-i răspundă, el a scris împăratului şi fiilor săi:
„Gândiţi-vă la ziua judecăţii; aduceţi-vă aminte că Isus Cristos este singurul
Împărat adevărat şi veşnic; arătaţi milă şi faceţi dreptate celor săraci."
Mulţi
pustnici au cerut lui Anton să le facă favoarea de a sta împreună cu el. Încuviinţând
dorinţa lor, s-au aşezat în chiliile din jurul celei a lui. El le-a dat anumite
reguli de urmat, dar a refuzat să fie stareţul lor şi adesea, ca să poată fi
singur, se retrăgea în părţile cele mai îndepărtate ale pustiei.
De
bună seamă că ar fi fost mai potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu, dacă Anton şi
ceilalţi sihaştri, în loc de a se duce să trăiască în pustie, ar fi rămas în
mijlocul celorlalţi oameni, pentru a sluji lui Dumnezeu şi a fi martori ai lui Cristos,
trăind ca nişte copii credincioşi ai lui Dumnezeu (Filipeni 2:15). Însă
retragerea în care se hotărâse Anton să trăiască, nu l-a împiedicat de a se
arăta câteodată în public. Şi ocaziile în care s-a arătat, ne fac să vedem că,
oricare ar fi fost gândurile greşite cu privire la viaţa de creştin în lume, el
avea o inimă credincioasă Domnului Cristos şi o dragoste adevărată faţă de
creştini. În persecuţia care s-a dezlănţuit în anul 311 sub împăratul Maxim,
el s-a dus plin de curaj la Alexandria, pentru a încuraja pe cei persecutaţi.
Venirea lui a produs o influenţă foarte mare. Vizita pe cei care îndurau prigoniri
pentru credinţa lor şi îi îndemna să rămână statornici. Îşi arăta mai ales
dragostea şi grija deosebită faţă de prizonieri şi de cei care erau condamnaţi
la munci aspre în mine. În felul acesta se expunea fără teamă celor mai mari
primejdii, însă nimeni nu îndrăznea să pună mâna pe el. Un fel de autoritate
înconjura pe acest bătrân care, slăbit de nesomn şi de lipsuri, ieşise din
singurătate şi înfrunta furia persecutorilor pentru a mângâia pe fraţii săi
întristaţi.
După
ce s-au potolit persecuţiile, Anton s-a întors în pustie. Mai târziu, când era
în vârstă de 100 ani, a venit iarăşi în Alexandria, pentru a se împotrivi
arienilor şi a combate rătăcirile lor, apărând cu energie sfânta învăţătură cu
privire la Persoana scumpă a Domnului Isus. Mulţimea venea din toate părţile
pentru a vedea pe acest „om al lui Dumnezeu" vrednic de respect, cum era
numit, şi pentru a-l auzi vorbind. Se zice că mulţi păgâni au fost aduşi la
creştinism prin cuvântul lui.
Anton
a murit în vârstă de 105 ani. Înainte de a-şi da sfârşitul, a lăsat mantaua sa
lui Atanase, în semn de legătură cu el în adevărata credinţă, sfătuindu-l cu
tărie să ţină ascuns locul înmormântării lui, de teamă să nu ajungă un loc de
venerare superstiţioasă. Într-adevăr, chiar de atunci s-a introdus în biserică
un fel de cult al sfinţilor şi al celor care credeau ei că merită această
cinste din cauza sfinţeniei lor.
Am
spus că mai mulţi călugări s-au strâns în jurul lui Anton şi astfel putem spune
că de la el începe viaţa monahală. Această adunare de pustnici, având fiecare
chilia lui deosebită, despărţită de ale celorlalţi şi nefiind în aceeaşi
clădire, se numea sihăstrie. Locuitorii lor n-aveau laolaltă decât unele
ceremonii religioase.
Adevăratul
întemeietor al mănăstirilor, adică a adunărilor de oameni şi femei care trăiau
împreună în aceeaşi clădire este Pahomie, de origine tot din Egiptul de sus. El
şi-a alcătuit prima comunitate într-o insulă a Nilului; în curând au luat
fiinţă şi altele, încât la moartea lui Pahomie erau vreo opt, având laolaltă
3000 de călugări. În timpul Evului Mediu numărul bărbaţilor şi femeilor care
voiau să ducă o viaţă de călugărie a crescut din ce în ce mai mult.
Nu
vom spune nimic acum despre viaţa călugărilor şi călugăriţelor în mănăstiri,
nici despre stricăciunea ce s-a introdus acolo. Oricare ar fi unele servicii ce
le-a adus, orânduirea lor nu era deloc potrivită cu Cuvântul lui Dumnezeu. Am
vorbit despre aceasta, pentru a arăta căderea şi mergerea spre ruină a
bisericii: oamenii au înlocuit prin născocirile, regulile şi orânduirile lor,
ceea ce învaţă Scriptura.
Totuşi,
cu toate rătăcirile aşa de mari, harul lui Dumnezeu s-a arătat necurmat şi,
precum a fost cu Anton, chiar în mijlocul întunericului şi stricăciunii din Evul
Mediu au fost şi în mănăstiri suflete cucernice care iubeau pe Domnul Isus.