CLIPE
DE LINIŞTE ÎN MIJLOCUL PERSECUŢIILOR
După
moartea împăratului Septimiu Sever, sub domnia căruia creştinii au fost grozav
persecutaţi, Biserica s-a bucurat de o oarecare linişte până la suirea pe tron
a lui Decius, în anul 249. Această pace n-a fost tulburată decât în timpul
scurtei domnii a lui Maximin, despre care vom spune câte cuvinte. În mai puţin
de patruzeci de ani, zece împăraţi au urmat pe tronul Romei, şi poate că din
cauza acestor tulburări neîncetate în imperiu, creştinii au trăit, prin
bunătatea lui Dumnezeu, fără a mai fi persecutaţi.
Cel
care a domnit mai mult dintre aceşti împăraţi a fost Alexandru Sever. N-avea decât
16 ani când a fost ales împărat, şi a domnit 12 ani. Mama lui, Mameea, care
totdeauna a avut o mare influenţă asupra lui, iubea pe creştini. Aflându-se în
Antiohia, a chemat la ea pe vestitul învăţător creştin Origen, pentru a primi
învăţătură cu privire la adevărurile credinţei. Dar, cu toate că un bătrân
istoric o numeşte o femeie vestită prin evlavia şi teama ei de Dumnezeu, nu
este nici o dovadă că ea s-ar fi întors într-adevăr la Dumnezeu. Cu toate
acestea, nu mai rămâne îndoială că din cauza ei, Alexandru s-a arătat necurmat
binevoitor faţă de creştini, dintre care unii se găseau printre funcţionarii
casei sale.
De
altfel, Alexandru era o fire religioasă şi avea respect egal faţă de toate
formele de cult; în felul acesta, el a dat un loc şi creştinismului. Se zice că
a avut în gând să înalţe un templu lui Cristos şi să-l aşeze în mod public în
numărul zeilor recunoscuţi. Deocamdată, el avea chipul Său împreună cu cel al
lui Avraam în capela lui particulară, în mijlocul statuilor ce înfăţişau pe zeii
păgânismului şi binefăcătorii omenirii. Admira şi cita adesea aceste cuvinte
ale Domnului. „Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel"
(Luca 6:31). A pus să le scrie cu litere mari pe zidurile palatului său şi pe
alte clădiri publice. Toate acestea nu făceau din Alexandru Sever un creştin,
însă Dumnezeu Se folosea de el ca să dea clipe de linişte Bisericii
persecutate. Din nenorocire, acest timp de linişte a ajuns pentru creştini o
vreme de decădere în ce priveşte evlavia.
În
timpul domniei lui Alexandru Sever, situaţia creştinismului faţă de lume suferă
o mare schimbare. În această vreme, creştinii au început a-şi construi clădiri
publice pentru a se aduna, iar împăratul încuviinţa acest lucru. Până atunci,
spre marea uimire a păgânilor, ei n-aveau nici temple, nici altare. În timp ce
chiar iudeii aveau pretutindeni sinagogi publice, locurile unde se adunau
creştinii n-aveau nici un semn deosebit. Precum citim în Faptele Apostolilor şi
în Epistole, şi precum ştim că acest lucru s-a întâmplat mult timp după aceea,
ei se adunau în case particulare (Faptele Apostolilor 12:12; 19:9; 20:7,8;
Romani 16:23; 1 Corinteni 16:19; Coloseni 4:15; Filimon 2). La Roma se adunau
adesea în catacombe, locul de odihnă al morţilor. În timpul persecuţiei, ei puteau
în felul acesta să scape mai uşor de vrăjmaşii lor, dar în acelaşi timp, aceste
adunări dădeau loc la multe învinuiri. Păgânii, care nu-şi puteau închipui un
cult fără templu său altar sfinţit, erau înclinaţi să creadă că aceste adunări
tainice ascundeau fapte ruşinoase şi vrednice de pedeapsă.
Acum
creştinii puteau să se adune pe faţă în clădirile aşezate în faţa tuturor. Se
pare că, pentru un timp, creştinismul ajunsese una din numeroasele religii
îngăduite. Dar totul, în realitate, nu depindea decât de bunăvoinţa
împăratului; ordinele straşnice ale împăratului de mai înainte nu fuseseră
nicidecum anulate; primejdia îi ameninţa neîncetat. Creştinii au constatat
aceasta la moartea lui Alexandru Sever. Acest tânăr împărat, în vârstă de numai
29 ani, care voia să statornicească disciplina în mijlocul legiunilor sale, a
fost asasinat în cortul lui de către soldaţii revoltaţi instigaţi de către
Maximin.
Acesta
din urmă, ales de către soldaţi să urmeze lui Alexandru ca împărat, era un
ţăran necioplit din Tracia, de o mărime şi putere uriaşă. Prin curajul lui, se
ridicase la cele mai înalte grade militare, dar era de o cruzime nemaipomenită.
A pus să omoare pe toţi prietenii lui Alexandru. Printre ei se găseau mai mulţi
episcopi creştini, pe care i-a dat la moarte, nu atât din pricină că erau creştini,
cât pentru faptul că se bucuraseră de prietenia (bunăvoinţa) împăratului
Alexandru. De altfel e un lucru trist de amintit că cei ce conduceau bisericile
îşi câştigaseră puţin câte puţin o poziţie pământească nepotrivită în ce
priveşte chemarea lor ca slujitori ai lui Cristos. Nu trebuie să ne mirăm deci
că mâna lui Dumnezeu apăsa asupra lor.
Dar
Maximin nu s-a mărginit a persecuta doar pe episcopi. Toate clasele de creştini
au suferit urmările cruzimii lui. Poporul atras de exemplul său, lovit totodată
de nenorocirile întâmplate în diferite locuri din cauza unor mari cutremure de
pământ, pe care le atribuiau mâniei zeilor, a simţit renăscându-se ura
împotriva creştinilor. Furia lui n-a mai cunoscut margini. Clădirile făcute
pentru cult au fost arse şi cei ce propovăduiau credinţa au fost grozav
persecutaţi.
Din
fericire, domnia lui Maximin a fost de scurtă durată. Cruzimea lui prea mare a
ridicat împotriva lui pe soldaţi, care l-au măcelărit. După el, a fost un timp
de confuzie de 12 ani, în care au urmat unul după altul 4 sau 5 împăraţi.
Biserica s-a bucurat de linişte. Înainte de a vorbi de grozava persecuţie
generală care a urmat după aceste timpuri de pace, vom spune câteva cuvinte
despre starea de plâns sufletească în care căzuseră creştinii şi care, ziceau
unii dintre scriitorii din timpul acela, cerea neapărat persecuţie.
Satan
este înfăţişat în Cuvântul lui Dumnezeu în chipul unui „leu care răcneşte,
căutând pe cine să înghită" (1 Petru 5:8). Aşa se arată în timpuri de
persecuţie, cum era cazul când Petru şi-a scris prima epistolă (4:12-5:9). Dar
ne mai este înfăţişat sub forma şarpelui ager şi viclean, căutând să înşele
sufletele prin tot felul de vicleşuguri şi să le abată de la Cristos (2
Corinteni 11:3; Apocalipsa 12:9). Aşa lucrează el în timpurile de pace şi de
prosperitate exterioară ale Bisericii, şi sub această formă este cu mult mai
primejdios decât atunci când îşi dezlănţuie furia în chip violent.
Diavolul
caută să lucreze asupra creştinilor prin atracţiile lumii, prin diferite fapte
ale cărnii şi ale ochilor, prin dragostea de plăceri ale vieţii şi de bogăţii,
prin umblarea după slavă şi după o situaţie înaltă în lume. Creştinii din acea
vreme, ca şi cei din zilele noastre, s-au lăsat amăgiţi de Vrăjmaş şi au căzut
în deşertăciune lumească. Bărbaţii au ajuns moleşiţi şi umblau după plăceri;
femeile au încetat de a arăta în purtarea lor modestia şi simplitatea,
recomandate de Petru (1 Petru 3:1-6); iar clerul era pretenţios şi lacom după
slavă şi bani.
Ceea
ce explică progresul deşertăciunii lumeşti în mijlocul creştinilor este faptul
că, pentru un mare număr dintre ei, credinţa nu mai era ca în timpurile de la
început, o convingere nestrămutată, urmare a lucrării lui Dumnezeu în suflet,
ci o credinţă întipărită în minte, printr-o educaţie creştină. Origen în
Răsărit şi Ciprian în Apus, deplâng împreună, în scrierile lor, duhul lumesc
care se strecurase în Biserică: pe de o parte luxul, lăcomia şi mândria
clerului, pe de altă parte, viaţa uşuratică şi nelegiuită a simplilor creştini.
Iată
câteva rânduri ale lui Ciprian în această privinţă: „Domnul a vrut să pună la
încercare pe poporul Său şi, întrucât regula de viaţă potrivit cu evlavia a
fost dată uitării atât de mult în timpul liniştei de care ne-am bucurat, o
judecată a lui Dumnezeu a căzut asupra noastră, pentru a ne trezi credinţa
slăbită, ba aş putea-o numi adormită. Am fi meritat mai mult pentru păcatele
noastre, însă Domnul, plin de îndurare, a orânduit ca tot ceea ce a venit asupra
noastră să pară mai degrabă o încercare decât o persecuţie.” În loc de a se
gândi la ceea ce era viaţa creştinilor din timpul apostolilor şi la ceea ce
trebuie să fie totdeauna la aceia care sunt ai lui Cristos, creştinii lucrau cu
o lăcomie nesăturată să-şi mărească bunurile pământeşti. Iar mulţi episcopi,
care ar fi trebuit să înveţe pe alţii prin vorbele şi prin exemplul lor, şi-au
neglijat chemarea dumnezeiască şi umblau după lucrurile lumii.
Astfel
era starea unui mare număr de adunări, când a venit persecuţia.