Încheiere
În primele veacuri ale creştinismului au fost zece valuri
de prigoană grea. Forţele fanatismului iudaic coalizate cu cele ale
păgânismului, îmbibat de superstiţii, au căutat stârpirea lujerului slab şi
firav al creştinismului abia, răsărit în pământul uscat. Clericii şi militarii,
cezarii şi gloatele au duşmănit de moarte pe urmaşii lui Cristos şi şi-au
revărsat otrava furiei, asupra lor. Apostolul Pavel redă foarte bine situaţia
aceasta în cuvintele: „Căci noi cei vii, totdeauna suntem daţi morţii din
pricina lui Isus”.
Willston
Walker, profesor la Universitatea din Yale, în cartea sa „O istorie a bisericii
creştine", vorbind despre cauzele care au declanşat prigoanele, zice: „Învinuirile
aduse contra creştinilor au fost ateismul şi anarhia. Faptul că s-au lepădat de
vechii zei părea ateism, iar refuzul lor de a lua parte la închinăciune în
cinstea împăratului îl considerau trădare. Credulitatea populară i-a bănuit de
crime deoarece ei căutau să se întrunească aparte. O înţelegere greşită a
învăţăturii creştine despre prezenţa lui Cristos la Cina Domnului (vorbeau de
frângerea trupului Lui şi vărsarea sângelui Lui), a dat loc la acuza de
canibalism, iar celebrarea şi adunarea lor seara, în secret, a presupus
săvârşirea de păcate grosolane. Multe din persecuţiile guvernamentale din
această vreme au fost provocate de instigaţia gloatelor contra creştinilor”.
În unele cazuri, Cezarii doar au legiferat şi au dat curs
liber valului de prigoană pornit de mulţime. Această înţelegere greşită, aceste
acuze pe nedrept, au determinat pe unii să scrie apologii de o rară frumuseţe
prin care căutau să pună în lumină crezul lor.
Realitatea e că
urmaşii lui Cristos Domnul au trebuit să fie purtători de cruci. Şi ei şi-au
îndeplinit cu scumpătate această înaltă chemare. Eu am redat doar un număr
restrâns de cazuri, dar în istoria martirilor, ele sunt mult mai multe. Chiar
dacă aşi fi putut să le înşir pe toate, şi atunci ar fi trebuit să mărturisesc
că încă nu ar fi fost toate, fiindcă mii, sute de mii, milioane de martiri nu
au fost înscrişi nicăieri pe pământ, ci evidenţa lor este păstrată doar în
cartea vieţii din Cer. Numai în catacombele Romei sunt câteva milioane de
oseminte ale martirilor. La numărul acestora trebuiesc adăugaţi cei înecaţi în
Tibru, cei înecaţi în mare, cei prefăcuţi scrum pe rug, precum şi şiragul
nenumărat de martiri din celelalte oraşe ale Italiei şi din celelalte părţi ale
imperiului roman.
Cred că cei a
căror suferinţe le-am redat aici, demonstrează din plin dragostea ce ei au
avut-o pentru Mântuitorul lor, dragoste ce azi a răcit în inimile multora. La
fel arată curăţia primilor creştini ce preferau mai bine să moară decât să
spună o minciună, să arunce un bob de tămâie pe altar sau să semneze o
declaraţie de lepădare de credinţă. Şi sângele lor - cum spune Naomi Mitchison
în cartea sa „Sângele martirilor" - strigă din pământ împotriva oricărei
tiranii.
Trăim zilele
din urmă când urmaşii Celui răstignit vor trebui din nou să fie purtători de
cruci. Există încă locuri vacante la martiraj. Numărul lor trebuie completat
înainte de arătarea în glorie a Împăratului împăraţilor. În primele veacuri,
martirajul era considerat ca cea mai înaltă onoare ce o poate avea un creştin.
Era dovada supremă a dragostei pentru Cel ce ne-a iubit şi şi-a dat viaţa Sa,
ca noi să avem viaţa veşnică.
Prietenul meu,
care ai citit aceste relatări a suferinţelor, eşti tu un adevărat creştin?
Eşti tu un creştin de tipul celor din primele veacuri? Ai venit tu la Domnul
Isus pentru iertarea păcatelor, ai primit tu darul vieţii? Ai tu aceea Viaţă pe
care oamenii să nu ţi-o poate lua? Ai tu bunurile nestricăcioase care să-ţi fie
mai scumpe decât toate cele de pe pământ? Dacă ai fi tras la răspundere, dacă
ai fi supus torturii, ai fi tu un apostol al lui Cristos sau un apostat?
Toate
prigoanele au avut ca scop stârpirea creştinismului. Mai ales cea de sub
Diocleţian a fost pustiitoare. Ea a fost dusă cu o furie sălbatică. La un
moment dat se părea că toţi creştinii au fost stârpiţi. Împăratul credea că a
câştigat biruinţa şi a pus să se ridice o coloană comemorativă şi să se bată o
monedă cu inscripţia: „Pentru că s-a şters numele de creştin”. Dar a fost o
amarnică înşelăciune. Răbdarea cu care sufereau creştinii toate schingiurile şi
cântările lor din arenă sau din mijlocul flăcărilor arăta de partea cui e
biruinţa. Şi n-au trecut decât zece ani de la această aparentă stârpire şi
tronul Romei e ocupat de un împărat ce se numeşte creştin. Iar faptul că azi în
toate părţile pământului poţi să găseşti credincioşi, care aprinşi de ardoarea
dragostei se închină lui Cristos Domnul, demonstrează puternic înfrângerea
tuturor prigonitorilor, iar cântarea biruinţei a purtătorilor de cruci, în
marşul lor triumfal, a cuprins întreg pământul. Cristos a biruit în ei. Glorie
Lui!
<<< Cuprins