Martirii celui
de-al nouălea val
Anul 270 d.Cr.
Lucius Domitius
Aurelian a fost împărat roman între anii 270-275. El a urmărit să-şi întărească
autoritatea imperială, proclamându-se oficial „dominus et deus", adică
Domn şi Dumnezeu. Aceasta a declanşat un nou val de persecuţie împotriva
creştinilor. Declarându-se Dumnezeu, pretindea închinarea tuturor, iar
creştinii refuzând aceasta, au fost supuşi bătăilor, schingiuirilor şi morţii
de martir. Din fericire, prigoana aceasta nu a durat prea mult, căci împăratul
a fost ucis de proprii săi ostaşi la Bizanţ.
Prigoana
aceasta, propriu zis nu a fost oficială, căci nu exista nici un decret dat
împotriva creştinilor de către Aurelian. Unii istorici spun că decretul ar fi
fost pregătit şi că urma să-l semneze, dar fiind ucis, a rămas nesemnat. Toate
persecuţiile din timpul domniei sale, au fost determinate de faptul că el s-a
proclamat zeu şi creştinii nu voiau să i se închine, nici să jertfească în
cinstea sa.
Printre cei ce
au primit cununa de martir în vremea aceasta a fost Felix, episcopul
Romei. El a căutat să întărească în credinţă pe ceilalţi creştini şi, cum era
natural, îi îndemna să se închine numai viului Dumnezeu şi nu împăratului. El a
fost adus înaintea împăratului, care l-a condamnat la moarte prin decapitare.
Agapetus a fost un tânăr roman, credincios. El a avut o inimă
miloasă şi plină de dragoste pentru cei săraci. Spre a-i ajuta, el şi-a vândut
averea ce o avea de la părinţi şi banii i-a împărţit celor nevoiaşi. Cineva l-a
denunţat că e creştin şi că nu se închină împăratului. Atunci l-au arestat şi
l-au dus la Praeneste, nu departe de Roma, l-au supus torturilor şi în cele din
urmă l-au decapitat.
Împăratul
Aurelian a fost ucis la Bizanţ de proprii săi ostaşi. După el au urmat Tacitus,
Probus, apoi Carus, care fiind lovit de un trăznet, a fost urmat la domnie de
fiii săi: Carinus şi Numerianus. Toţi au avut o domnie scurtă şi nu au prigonit
Biserica creştină.
În anul 284, a
ajuns împărat Diocleţian. El nu a dat imediat decrete imperiale de prigoană
până în anul 303, când s-a pornit cel de-al zecelea val. Totuşi, o seamă de
creştini au fost martirizaţi fără edicte mai ales după numirea lui Maximilian
ca regent în partea de vest a imperiului.
Felician şi Primus a fost doi fraţi ce au trăit la Roma şi
au fost martirizaţi în această perioadă. Ei au fost foarte activi în biserica
creştină. Erau săraci, munceau ziua, iar seara căutau să se strecoare în
închisori ca să ajute pe fraţii arestaţi pentru credinţa lor. Pe unii mai
fricoşi îi încurajau; pe cei slabi îi întăreau; pe cei căzuţi îi ridicau. Ei au
trecut şi prin alte prigoane şi au scăpat cu bine. Erau plini de zel sfânt şi
experienţa lor căutau s-o împărtăşească şi altora. Într-o zi au fost prinşi şi
puşi în lanţuri. După ce au fost bătuţi crunt, au fost trimişi într-un orăşel
la vreo 20 km de Roma, ca acolo să fie judecaţi. Ei au mărturisit că sunt
creştini. Ca să se lepede, au fost supuşi torturii, dar harul lui Dumnezeu i-a
întărit în toate încercările. Fiindcă n-au fost gata să renunţe la credinţa
lor în Cristos Domnul, la urmă, au fost decapitaţi.
Marcus şi Marcelianus au fost fraţi gemeni. Ei se trăgeau
dintr-o familie distinsă a Romei. Părinţii au fost păgâni. Copiii au fost
convertiţi în tinereţe prin tutorele lor care era creştin. La arestare, ei erau
căsătoriţi şi aveau copii. La judecată, ei şi-au mărturisit crezul şi au fost
osândiţi la moarte prin decapitare. Părinţii au intervenit să se amâne
executarea sentinţei cu treizeci de zile, ca în acest timp să-i convingă să
jertfească idolilor. Transquilinus şi Martia cu nurorile şi nepoţii au venit la
ei, la închisoare şi cu lacrimi au stăruit ca ei să renunţe la credinţă, dar ei
au rămas neclintiţi. La închisoare au întâlnit pe un ofiţer din garda imperială
numit Sebastian. Acesta venise să întărească pe cei doi fraţi. În urma
discuţiilor din temniţă, în loc ca cei doi fraţi să fie doborâţi, ei au reuşit
să determine atât pe părinţi cât şi pe soţiile lor să creadă în Cristos. La
sfârşitul celor 30 pe zile, tatăl s-a prezentat la prefect să-i spună
rezultatul. El a mărturisit că a încercat să-i abată de la credinţă, dar n-a
reuşit, din contră şi ei au devenit creştini. Apoi a tăcut. Cromaţiu, prefectul
care i-a osândit, a fost foarte surprins. Tatăl a folosit aşa argumente
puternice încât însuşi magistratul a fost convertit. El a pus în libertate pe
cei doi fraţi. A renunţat la înalta sa slujbă, şi-a vândut averea şi s-a retras
în afară de Roma. La fel a fost convertit de cei doi fraţi şi funcţionarul
Nicostratus, care era cu evidenţa celor din închisoare. După liberare, Marcus
şi Marcelianus au fost ascunşi în apartamentul unui ofiţer de la palat, căci
vânătoarea după creştini era în toi. Un apostat creştin, ce s-a lepădat de
credinţă, a aflat de la cineva că cei doi fraţi sunt ascunşi la palat.
Numaidecât i-a denunţat şi din nou au fost arestaţi. Prefectul Fabian, care
l-a succedat pe Cromaţiu, i-a condamnat să fie legaţi la un stâlp, iar
picioarele să le fie ţintuite cu piroane. O zi întreagă i-a ţinut în poziţia
aceasta, iar în ziua următoare au fost străpunşi cu lancea.
Zoe, soţia lui Nicostratus, funcţionarul cu evidenţa
deţinuţilor, pierduse graiul în urma unei paralizii şi vorbea numai prin semne.
Ea căuta să se înţeleagă cu Marcus şi Marcelianus în ce priveşte credinţa. Ei
i-au vorbit despre mântuirea prin Cristos Domnul şi au îndemnat-o să se roage
chiar şi pentru vindecarea ei. Ea s-a rugat şi a reprimit graiul. Aceasta a
întărit mult credinţa ei. De acum spunea tuturor că ea e creştină, împreună
cu soţul ei. Convertirea lor a stârnit multă zarvă. Prefectul a poruncit
arestarea lor. Aduşi la scaunul lui de judecată, el porunci lui Zoe să
sacrifice în cinstea lui Marte. Refuzând să facă aceasta, a fost spânzurată de
craca unui pom, iar dedesubt au pus un foc lent, ca s-o chinuie cât mai mult.
Trupul ei a fost dezlegat de la craca pomului şi de funie a fost legat un
pietroi mare apoi a fost aruncată în râu. Soţul ei a fost de asemenea martirizat.
Alban a fost un păgân din Britania. Odată, el a acordat adăpost
unui creştin numit Amfibalus, care era urmărit pentru credinţa sa.
Conversaţiile avute cu acesta, au dus la creştinarea lui. Alban a devenit un
credincios înflăcărat. Era conştient ce soartă îl aşteaptă, dar era ferm
hotărât să nu se despartă de Cristos. În cele din urmă duşmanii au aflat unde e
ascuns Amfibalus şi au venit la casa lui Alban să-l ridice. Dorind să-l scape, Alban
făcu în fugă schimbul hainelor. Soldaţii l-au luat pe Alban în locul lui
Amfibalus, dar când fu dus în faţa judecătorului, acesta îl recunoscu şi
trimise din nou după Amfibalus, care între timp a scăpat cu fuga. Înfuriat,
magistratul porunci lui Alban să jertfească în cinstea lui Jupiter. Alban
refuză categoric şi mărturisi că e creştin. Atunci îi porunci să îngenuncheze
la picioarele statuii, dar arestatul nu se supuse. Aceasta îl înfurie şi mai
mult şi ordonă să fie biciuit. Aspra pedeapsă, Alban o rabdă cu mult curaj.
După biciuire, magistratul rosti sentinţa să fie decapitat cu sabia.
Istoricul Bede,
relatând martirajul lui Alban, spune că pe drum, călăul însuşi a devenit
creştin. Ajungând la locul de execuţie, el a aruncat sabia şi a cerut îngăduinţă,
fie să moară în locul lui Alban, fie să-l omoare împreună cu el. De faţă era
adunat mult popor. Ofiţerul însărcinat cu execuţia îi acceptă cea de a doua
cerere şi amândoi au fost omorâţi cu aceeaşi sabie. Martirajul lor a avut loc
la 22 Iunie, lângă Verulam, azi St. Alban.
<<< Cuprins