<<< Cuprins
Apostoli şi evanghelişti martiri
Îndureraţi şi
părăsiţi trebuie să se fi simţit ucenicii după plecarea Domnului lor. Însă,
deşi nu-I mai puteau auzi vocea, ei ştiau că El îi priveşte din cer şi că, în
Duhul, va fi cu ei şi cu întreagă Biserica Sa până la sfârşitul lumii. Astfel,
apostolii aveau să fie ajutaţi şi călăuziţi zilnic în lucrarea ce El le-a spus
că trebuie s-o facă, adică să meargă în toate părţile lumii şi să spună
poporului fiecărei ţări că Mântuitorul omenirii a venit şi că a murit pe cruce,
ca ei să poată fi mântuiţi.
Acum au mai
rămas numai 11 apostoli, căci Iuda, care L-a trădat pe Isus nu mai era cu ei.
De aceea l-au ales pe Matia spre a întregi numărul de 12 apostoli. Nu după mult
timp, ei se împrăştiară în toate părţile purtând cu ei vestea bună.
Noul Testament
nu ne spune cât au trăit apostolii şi evangheliştii, nici cum au murit. În
Faptele ne este relatată moartea lui Ştefan şi a lui Iacov. Atâta tot. Dar
vechii scriitori şi istorici, care în primele veacuri după Cristos s-au apucat
să adune şi să aştearnă în scris ce au auzit ei despre aceşti sfinţi, ne spun
că aproape toţi au murit moartea de martir.
Cele ce urmează
sunt istorisiri ce au ajuns până la noi.
Martirul
Ştefan
Diaconul Ştefan
a fost primul martir. Istoria lui este relatată în Noul Testament (Faptele
apostolilor 6 şi 7).
Datorită
creşterii numărului ucenicilor, mulţi fiind săraci, s-au ivit nemulţumiri, căci
unii au fost omişi la împărţirea ajutoarelor. Atunci apostolii au zis: „Nu este
bine pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu, ca să slujim la mese”. Atunci,
au ales şapte administratori ai bisericii, spre a distribui ajutoarele
materiale. Ei au fost numiţi diaconi. Unul dintre ei a fost Ştefan. El a ajutat
la împărţirea hranei pentru cei săraci şi de asemenea a predicat Evanghelia
poporului. El era un bărbat plin de puterea Duhului. Sfântul Ştefan a făcut
multe semne şi minuni. El a devenit ţinta atacurilor date de evreii mai de
seamă. Dar el a predicat cu atâta putere încât nici evreii învăţaţi din
Alexandria nu au putut să-l contrazică.
Fiind biruiţi
prin puritatea doctrinei sale şi forţa argumentelor sale, evreii s-au înfuriat
până acolo încât au plătit mărturii false, care l-au acuzat că ar fi blestemat
pe Dumnezeu şi pe Moise. Astfel, l-au dus la judecata Soborului. Acolo, el a
rostit o apărare nobilă, apărare care i-a înfuriat şi mai mult, încât au
sfârşit condamnându-l la moarte. În acel moment, Ştefan a avut o vedenie din
cer şi extaziat de fericire, a strigat: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul
omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”. Atunci, evreii au început să
răcnească împotriva lui, s-au năpustit asupra lui, l-au apucat şi l-au târât
afară din cetate, unde l-au omorât cu pietre. Pe când îl împroşcau, el a
îngenuncheat şi s-a rugat zicând: „Doamne Isuse, nu le ţinea în seamă păcatul
acesta!" De aici se vede că la primii creştini nu era duşmănie nici faţă
de cei mai înverşunaţi vrăjmaşi, ci dorinţa ca şi aceştia chiar să fie
mântuiţi.
După martirajul
lui Ştefan, s-a început o mare persecuţie împotriva creştinilor din Ierusalim
şi „toţi, afară de apostoli, s-au împrăştiat prin părţile Iudeii şi Samariei”.
Nicanor, altul
din cei şapte diaconi, împreună cu alţii vreo două mii de creştini se crede că
au fost omorâţi în această prigoană.
Iacov
Iacov a fost
fiul lui Zebedei, un pescar din Galileea, şi fratele mai mare al apostolului
Ioan. Într-o zi, fiind cu tatăl său la pescuit, el şi fratele său au fost
chemaţi de Isus să devină ucenici ai Săi. Ei au ascultat bucuroşi chemarea şi
părăsind pe tatăl lor, L-au urmat pe Domnul.
Isus i-a numit
pe aceşti fraţi „Boanerghes", adică „Fiii tunetului”, din cauza minţii lor
agere şi a temperamentului lor năvalnic.
Dintre
apostoli, Iacov a fost primul care a înfruntat moartea de martir. Irod, după ce
a fost făcut guvernator al Iudeii de către împăratul roman Caligula, prin anul
44 d.Cr. a pornit o persecuţie împotriva creştinilor şi a ales în special pe
Iacov ca obiect al răzbunării sale.
Când apostolul
a fost dus să moară, un om, care a depus mărturie mincinoasă împotriva lui, a
mers alături de el până la locul execuţiei. El, fără îndoială, se aştepta să-l
vadă pe Iacov palid şi înspăimântat. Dar în loc de aceasta, el l-a văzut senin
şi vesel, ca un biruitor care a câştigat o mare bătălie. Martorul mincinos s-a
uimit mult de aceasta. A privit şi şi-a dat seama că Mântuitorul în care crede
prizonierul, trebuie să fie Dumnezeu adevărat, căci altfel nu ar putea dărui
atâta bucurie şi curaj unui om ce merge la execuţie. De aceea, el însuşi a
devenit un convertit la creştinism şi a fost condamnat să moară împreună cu
Iacov, apostolul. Prin urmare, amândoi au fost decapitaţi în aceeaşi zi şi de
aceeaşi sabie.
Cam tot în
aceeaşi perioadă, Timon şi Parmena, alţi doi din cei şapte diaconi, au suferit
moartea de martir; primul la Corint, iar al doilea la Filipi în Macedonia.
Filip
Acest apostol
s-a născut în Betsaida din Galileea. El a fost trimis ca misionar în ţările
păgâne din părţile Asiei. Acolo a lucrat cu multă sârguinţa în apostolia lui.
Apoi a călătorit în Frigia şi ajungând la Hierapolis, a găsit locuitorii atât
de cufundaţi în idolatrie, încât se închinau unui şarpe mare. Filip a convertit
pe mulţi la creştinism şi a ajuns până acolo că a omorât şarpele. Aceasta a
înfuriat atât de mult pe conducători, mai ales pe preoţi, care câştigau bani
mulţi din superstiţiile poporului, încât au prins pe apostolul Filip şi l-au
aruncat în închisoare. El a fost bătut crunt, apoi l-au răstignit. Prietenul
său, Bartolomeu i-a coborât trupul în groapă şi l-a înmormântat. Pentru aceasta
era cât pe aici să împărtăşească şi el aceeaşi soartă.
Apostolul Filip
a fost martirizat în anul 52 d.Cr. deci la vreo opt ani după omorârea lui
Iacov.
Matei
Acest apostol
şi martir a fost născut la Nazaret, dar a trăit mai mult la Capernaum. Aici
făcea slujba de vameş, adică aduna birul pentru cotropitorii romani. Fiind chemat
de Domnul Isus, a părăsit totul şi L-a urmat. După înălţarea Învăţătorului său,
timp de nouă ani, el a căutat să predice Evanghelia în Iudeea. Înainte de a
părăsi Iudeea spre a merge să predice la neamuri, el a scris pentru evrei
evanghelia sa în ebraică. După aceea a fost tradusă în limba greacă de
apostolul Iacov cel mic. Matei a plecat în Etiopia, unde a întemeiat biserici,
a rânduit prezbiteri şi a convertit multe suflete.
Apoi s-a dus în
Partia. Prin anul 60 d.Cr., Matei a suferit moartea de martir, fiind ucis cu
sabia.
Marcu
Acest
evanghelist şi martir a fost născut din părinţi evrei, ce se trăgeau din neamul
lui Levi. Se crede că Marcu ar fi fost convertit de apostolul Petru, pe care
apoi l-a ajutat în călătoriile misionare şi i-a servit ca scriitor.
Fiind rugat
stăruitor de credincioşii din Roma să aştearnă în scris vorbirile apostolului
Petru despre Cristos Domnul, Marcu a consimţit şi a scris în greacă evanghelia
a doua, evanghelie ce poartă numele său. În mod real însă, cuvintele acestei
evanghelii sunt ale apostolului Petru.
Marcu a
înfiinţat o biserică în Alexandria. De aici, a trecut în Libia, unde a făcut
mulţi convertiţi. La reîntoarcerea sa în Alexandria, unii egipteni geloşi pe
puterea sa, i-au hotărât moartea.
Evanghelistul
Marcu a fost prins, picioarele i-au fost legate împreună şi astfel a fost târât
pe străzile cetăţii, apoi zdrobit şi însângerat a fost aruncat într-o celulă.
În ziua următoare i-au ars trupul. Oasele lui au fost adunate de creştini şi
înmormântate după cuviinţă. O tradiţie spune că mai târziu oasele lui au fost
mutate la Veneţia, unde este considerat ca Sfântul protector şi patron al
cetăţii.
Iacov cel mic
Acest apostol
şi martir este supranumit „cel mic", spre a se deosebi de celalalt apostol
Iacov, fratele lui Ioan, care era supranumit „cel mare". Iacov cel mic,
fiul lui Alfeu a lucrat printre evreii din Ierusalim. Aceştia fiind împietriţi
şi plini de furie împotriva creştinilor n-au vrut să primească Evanghelia.
Atunci unele tradiţii spun că s-a dus în Egipt să predice. Acolo însă a fost
prins şi osândit la moarte prin răstignire. După moarte, corpul său a fost
tăiat bucăţi cu ferăstrăul. De aceea, ferăstrăul a rămas simbolul lui Iacov cel
mic.
Matia
Acest apostol
şi martir a fost chemat la apostolie după înălţarea Domnului Isus la cer.
Alegerea lui s-a făcut imediat de către apostoli, spre a completa locul vacant
al lui Iuda, trădătorul. Istoricul Eusebiu şi Epifaniu ne spun despre Matia că
a fost unul din cei şaptezeci de ucenici. Noul Testament nu-l mai pomeneşte
deloc. O tradiţie spune că a predicat Evanghelia în Iudeea şi că a fost
martirizat la Ierusalim prin împroşcarea cu pietre, apoi i-au tăiat capul.
Iuda
Apostolul Iuda,
fiul lui Iacov, a avut trei nume. Luca îl numeşte Iuda, Matei îl numeşte Levi,
iar Marcu îi spune Tadeu. El a fost un naţionalist violent, cu visuri de putere
şi dominaţie. În Ioan 14:22, 23 ni se redă întrebarea pusă de el Domnului Isus:
„Doamne, cum se face că Te vei arăta nouă şi nu lumii?" El voia un Cristos
care să se facă de cunoscut lumii.
Iuda a mers să
predice Evanghelia în cetatea Edesa, pe Eufrat. Acolo a săvârşit multe minuni
şi a vindecat pe unii bolnavi. Mulţi au crezut propovăduirea lui şi au părăsit
idolii. Aceasta i-a înfuriat pe ceilalţi. Atunci a mers în alte cetăţi să
predice. El a fost omorât cu săgeţi la Ararat.
Simon
Apostolul Simon
Canaanitul, înainte de a fi chemat la apostolic, a făcut parte din partida
Zeloţilor. Aceştia erau naţionalişti fanatici, neîmpăcaţi duşmani ai Romei şi a
străinilor, precum şi chiar a fraţilor lor care consimţeau să colaboreze cu
romanii, să fie în slujba lor.
După chemarea
sa, el învaţă că trebuie să-i iubească, să fie bun cu toţi. Astfel ajunge
prieten şi părtaş la apostolie cu Matei, vameşul.
Pentru mărturia
purtată de el printre evrei, a avut de suferit multe, iar în cele din urmă a
fost răstignit.
Andrei
Apostolul
Andrei era din Betsaida Galileii. El a fost fratele lui Simon Petru.
Andrei a fost
omul care s-a mulţumit cu locul al doilea. El nu a făcut paradă de vorbe, ci a
fost foarte activ. Menirea lui a fost să conducă pe alţii la Isus.
El a predicat
Evanghelia la multe popoare asiatice. Acolo a făcut mulţi convertiţi. Apoi a
trecut în Grecia. Aici a predicat şi a săvârşit minuni. O tradiţie spune că a
vindecat chiar şi pe soţia guvernatorului Aepeas din oraşul Patra, Ahaia. După
ce a fost vindecată, ea a devenit creştină. N-a trecut mult şi chiar fratele
guvernatorului a fost convertit. Aceasta a stârnit furia guvernatorului şi
i-a interzis apostolului să mai predice, ameninţându-l cu suferinţe şi cu
moartea dacă mai vorbeşte împotriva idolilor la care se închina el şi poporul
lui. Fără frică, Andrei a continuat să predice şi mulţi au crezut în Cristos.
Din această cauză, guvernatorul a rostit sentinţa de condamnare la moarte prin
răstignire pe cruce. Andrei a cerut ca crucea lui să fie în formă de X, spre a
fi diferită de crucea Domnului Isus. Cerinţa aceasta i-a fost acceptată. Ca
moartea să-i fie mai înceată, nu l-au pironit pe cruce cu cuie, ci doar l-au
legat de ea.
Un vechi
scriitor ne povesteşte despre curajul sublim, precum şi liniştea ce a dovedit-o
apostolul în faţa morţii, în următoarele cuvinte: „Când Andrei a văzut crucea
pregătită, nu şi-a schimbat nici înfăţişarea, nici culoarea, aşa cum se petrece
cu slăbiciunea omenească. Nici sângele nu i s-a retras, nici limba nu i s-a
încurcat în vorbire, trupul lui nu a leşinat, mintea nu i s-a turburat, înţelegerea
nu l-a părăsit, ci din belşugul inimii, gura sa a început să vorbească şi
căldura dragostei se arăta în cuvintele sale. El a zis: „O, cruce, cea mai
binevenită şi de atâtea ori căutată, de bună voie, cu bucurie şi plin de
dorinţă acum vin la tine, fiind ucenicul Celui ce a atârnat pe tine. Totdeauna
te-am dorit şi am vrut să te îmbrăţişez”.
Andrei a rămas
atârnat pe cruce trei zile, suferind dureri îngrozitoare, dar continua mereu să
spună poporului adunat în jurul lui, despre dragostea lui Cristos. Cei ce îl
ascultau au început să creadă cuvintele lui şi i-au cerut guvernatorului voie
să-l pogoare de pe cruce. Nedorind să-i refuze, în cele din urmă a poruncit să
i se taie frânghiile. Dar când ultima funie a fost tăiată, trupul apostolului
s-a prăbuşit mort în ţărână.
Despre Andrei,
istoricul Eusebiu spune că a predicat Evanghelia în Sciţia, iar Neceforus spune
că a ajuns şi în Asia Mică şi în Tracia. Se susţine că el ar fi înfiinţat
biserica creştină din Constantinopol, unde a ordinat ca păstor pe Stache, de
care pomeneşte Pavel în Romani 16:9.
Petru
Marele apostol
şi martir Petru a fost născut în Betsaida din Galileea. El a fost fiul
pescarului Iona, ce şi-a învăţat şi copiii cu această îndeletnicire. De la
mreje, Petru a fost chemat să-L urmeze pe Isus, împreună cu fratele său Andrei.
Petru era aşa
de ferm în credinţa lui, încât Isus îi dăduse numele de „Chifa", ceea ce
în limba siriacă înseamnă pietros, stâncă. Deşi a fost înfocat şi zelos în
slujba lui pentru Cristos, Petru a avut slăbiciunea să se lepede de Învăţătorul
său. Dar sinceritatea pocăinţei sale, l-a ispăşit de vina lepădării.
După înălţarea
lui Cristos, evreii au continuat să persecute pe ucenici şi au poruncit ca unii
dintre apostoli să fie biciuiţi. Printre aceştia a fost şi Petru. Pedeapsa au
suportat-o cu cea mai straşnică tărie de caracter, ba chiar s-au bucurat că au
fost învredniciţi să sufere pentru Mântuitorul lor.
Prin anul 44
d.Cr., când Irod a poruncit să i se taie capul lui Iacov şi a văzut că lucrul
acesta place evreilor, a arestat şi pe Petru. Dar un înger al Domnului a venit
noaptea, l-a atins, lanţurile au căzut, uşile temniţei s-au deschis şi el a
ieşit liber. Irod s-a mâniat atât de tare, încât a poruncit ca soldaţii care
păzeau temniţa, să fie omorâţi.
Cum la scurt
timp după aceasta Irod a murit, se susţine că Petru n-a mai părăsit Palestina.
La primul congres creştin, descris în Faptele apostolilor 15, congres ce s-a
ţinut aproximativ în anul 51 d.Cr., îl găsim la Ierusalim, ca un membru de
seamă al sfatului apostolic, prezidat de Iacov, fratele Domnului. La această
consfătuire, care a fost la 14 ani după pocăinţa lui Saul (Pavel) (Galateni
2:1), fraţii stabilesc că Pavel şi tovarăşii acestuia să lucreze printre
neamuri, iar Petru să se ocupe de evreii împrăştiaţi. De aci nu mai avem date
biblice despre el.
Înainte de
această dată ştim că a făcut o vizită la Antiohia (Galateni 2:11), la fel se
presupune că a fost la Corint, întrucât unii de acolo pretindeau că sunt ai lui
Chifa. Apoi din întâia sa epistolă cap. 5 v. 13 se constată că a fost prin
Babilon, deoarece acolo rămăseseră mulţi evrei de pe vremea robiei. Nu este
nici o dovadă că el ar fi lucrat în Roma. Poate doar ultimul an l-a petrecut
acolo, căci e stabilit că acolo a fost martirizat. Clement de Roma scriind
înainte de încheierea primului secol, pomeneşte de martirajul său, fără să
menţioneze locul, care probabil era bine cunoscut cititorilor săi. Dionisius
din Corint în epistola sa către Soter, episcopul Romei, scrisă în veacul al
doilea, stabileşte ca un fapt bine cunoscut, că martirajul lui Petru a fost la
Roma şi că s-a petrecut cam în acelaşi timp cu martirajul lui Pavel.
Cava susţine că
a venit în anul 63, iar Lardner crede că în anul 63 sau 64 d.Cr. Cei mai mulţi
istorici susţin că apostolul Petru a vizitat Roma în timpul persecuţiei.
Călătorul modern ce vizitează Roma, cetatea eternă, o găseşte plină cu locuri
memorabile legate de viaţa, suferinţele şi martirajul apostolului Petru. Se
poate vedea unde a fost întemniţat, precum şi creasta laniculum, unde se
susţine că ar fi fost martirizat. La 1 km. de la poarta Apia, se află o
bisericuţă, care este asociată cu mişcătoarea povestire a ultimelor clipe din
viaţa de libertate a apostolului. Se spune că văzând groaznica prigoană
dezlănţuită de Nero, într-o duminică dimineaţa, Petru înspăimântat ar fi căutat
să fugă din Roma, ca să-şi scape viaţa. În timp ce cobora pe via Apia, deodată
i-a apărut în faţă Mântuitorul. Petru încremenit, a putut doar să strige: „Quo
vadis, Domine?" (adică: „Unde mergi, Doamne?") Binecunoscuta voce a
Celui înviat i-a răspuns: „Merg la Roma să fiu răstignit din nou". Îndată
inima lui Petru a fost zdrobită şi ruşinat de slăbiciunea arătată, s-a întors
la Roma hotărât să sufere moartea de martir.
Întors la Roma
ar fi fost prins şi aruncat în temniţă, unde a stat vreo nouă luni. Dus la
judecată în faţa lui Nerone, a fost osândit la moarte. La locul de execuţie,
întâi a fost biciuit, apoi răstignit. Eusebiu, citându-l pe Origen, spune că a
fost răstignit cu capul în jos, la cererea sa, căci nu se socotea vrednic să
fie răstignit ca şi Domnul său.
Toma
Apostolul Toma
s-a mai numit şi Didimus, adică Geamăn. Prin atitudinea sa faţă de învierea
Domnului Isus, a fost poreclit de popor cu numele de Toma Necredinciosul. Se
pare că era sceptic din fire. Deşi luase parte ca martor ocular la atâtea
minuni săvârşite de Isus, totuşi el e greoi în a crede. Pentru convingere, lui
nu-i ajunge văzul şi auzul, ca oricărui martor. El vrea, ca savantul din
laborator, pipăirea, cercetarea de aproape. Cristos Domnul îi acordă şi harul
acesta.
După înălţarea
Domnului la cer, Toma aşteaptă împreună cu ceilalţi ucenici pogorârea Duhului
Sfânt şi apoi devine un martor al învierii lui Cristos.
Unele tradiţii
spun că apostolul Toma a mers să predice Evanghelia în Persia. Alţii spun că a
ajuns până în India în împărăţia lui Gundoforus, că a predicat brahmanilor şi
că mulţi s-au convertit.
În anul 190
d.Cr., când Pantaenus a fost trimis să predice Evanghelia printre brahmanii din
India, el a găsit acolo o biserică formată.
Multă vreme s-a
crezut că aceasta e doar o legendă. Dar descoperirile moderne au făcut lumină
şi au confirmat că a existat la Punjab, în primul secol, un aşa împărat şi că
în anul 68 d.Cr. o colonie de vreo zece mii de evrei a imigrat pe coasta
Malabar.
Faptul că
apostolul Toma a botezat mulţi convertiţi, se spune că şi împăratul Gundoforus
a fost convertit, a stârnit furia preoţilor păgâni, care i-au hotărât moartea.
Apostolul Toma a murit străpuns cu suliţa.
Bartolomeu
Bartolomeu a
fost unul din cei 12 apostoli. Numele lui se găseşte menţionat în primele trei
evanghelii, dar nu este pomenit niciodată în evanghelia a patra. O mare parte
din oamenii cu autoritate în cercetarea Scripturilor susţin că el e una şi
aceeaşi persoană cu Natanael, pomenit de Ioan şi că acesta i-ar fi adevăratul
nume, pe când celalalt ar fi slujit doar la identificarea lui ca fiul lui
Tolomeu (Bar însemnează fiu). Aceştia spun că numai Ioan i-a înscris numele
adevărat, iar ceilalţi evanghelişti au urmat obiceiul evreiesc de a-l numi fiul
lui Tolomeu. El era din Cana Galileii (Ioan 21:2) Primul care i-a spus despre
Isus a fost Filip.
După anumite
tradiţii, Natanael a devenit misionar zelos în părţile răsăritului. El a
predicat Evanghelia în Persia, Mesopotamia, Egipt şi Armenia.
Pentru credinţa
sa şi pentru mărturia depusă, se spune că a fost martirizat în Albanopolis,
Armenia.
Felul morţii e
necunoscut, nu se ştie precis. Unii susţin că a fost crucificat; alţii spun că
a fost decapitat sau jupuit de viu. Michael Angelo se pare că a înclinat spre
cea din urmă, căci pictura sa celebră „Judecata cea din urmă" îl reprezintă
pe Bartolomeu jupuit, ţinându-şi pielea în propriile sale mâini.
Luca
Luca, doctorul
prea iubit, a fost un convertit dintre neamuri. Aceasta se înţelege din
comparaţia textului din Coloseni 4:11 cu 4:14, el nu era dintre cei tăiaţi
împrejur. El era medic. Nu ştim când s-a convertit, căci deşi avem scrierile
sale: Evanghelia şi Faptele apostolilor, din motive de modestie, niciodată nu
se reliefează pe sine. Din stilul literar al scrierilor sale, precum şi din
caracterul conţinutului se constată că a fost un grec bine educat. Cercetările
moderne au pus în lumină faptul că Luca a fost un istoric de mâna întâi.
Precizarea datelor, a împrejurărilor, a locurilor geografice, indicarea
funcţiunilor în termenii oficiali ai vremii, terminologia specifică în descrierea
bolilor, redarea sinceră a faptelor i-au făcut chiar pe critici să-i acorde o
înaltă preţuire.
El s-a unit cu
apostolul Pavel în lucrarea sa misionară la Troa. Amănuntul acesta se observă
în Faptele apostolilor 16:10, 11 în expresia „am căutat îndată să ne ducem în
Macedonia", deci şi el era cu ei. El i-a însoţit până la Filipi, dar
acolo nu a avut parte de prigoană, aşa că el n-a părăsit cetatea; lucru ce se
înţelege din folosirea verbelor la persoana treia plural. El se uneşte cu ei
din nou în lucrarea misionară către sfârşitul celei de a treia călătorii a lui
Pavel (Faptele apostolilor 20:6). De aici, în descriere, el foloseşte iarăşi
verbele la persoana întâia plural. Se pare că o perioadă de vreo 7-8 ani, el a
lucrat prin împrejurimile cetăţii Filipi, în continuare, el a rămas mereu cu
apostolul Pavel, chiar şi în timpul întemniţării sale la Roma. Cu ceva înainte
de martirajul său, Pavel scrie mişcătoarele cuvinte: „Numai Luca este cu
mine" (2 Timotei 4:11). Aceasta arată adânca credincioşie şi alipire a lui
Luca de bătrânul Pavel. Se pare că l-a însoţit până la martiraj.
Ce s-a
întâmplat cu medicul Luca după decapitarea marelui său prieten, nu ştim precis.
Faptul că a avut contact apropiat cu Pavel şi cu unii din cei mai de seamă
conducători creştini ca Barnaba, Filip, Iacov, fratele Domnului, Marcu, Sila,
Timotei şi alţii, precum şi faptul că a vizitat Palestina, a fost la Ierusalim
(Faptele apostolilor 21:17), i-au dat cea mai bună oportunitate de a culege
datele în legătură cu viaţa Domnului Isus şi a compune evanghelia sa (Luca
1:1-4).
Se spune că a
avut parte de o viaţă lungă, atingând 84 ani. Tradiţia din vremea lui Grigore
de Nazianz spune că Luca ar fi suferit moarte de martir.
Pavel
Pavel,
apostolul neamurilor, a fost evreu din seminţia lui Beniamin, născut în Tarsul
Ciliciei. Jerome spune că strămoşii lui au fost galileeni. Nu se ştie dacă au
imigrat la Tars pentru scopuri comerciale sau au fost colonizaţi acolo de vreun
conducător sirian. Faptul că Pavel avea cetăţenia romană denotă că erau de mult
timp acolo.
El a dobândit o
bună pregătire în Ierusalim la şcoala lui Gămăliei. Curând şi-a depăşit toţi
colegii săi. Încă de tânăr ajunge în Sanhedrinul lui Israel cu drept de vot,
iar datorită râvnei sale pentru religia strămoşească, i se acordă autoritatea
de a conduce prigoana împotriva creştinilor. Această slujbă şi-o îndeplineşte
cu multă ardoare. Deşi avea mai multe ajutoare, ca şef îşi rezervase sieşi
funcţia de bătăuş al creştinilor. El însuşi mărturiseşte: „Îi băteam prin sinagogi...
Îmi dădeam toată silinţa să-i fac să hulească”. După ce a făcut prăpăd între
creştinii din Iudeea, a plecat la Damasc, în Siria, căci auzise că şi acolo se
află creştini. Pe drum, are vedenia cerească şi se pocăieşte. De acum înainte,
prigonitorul devine prigonit. Cu el s-au împlinit cuvintele Domnului Isus, că a
primit înapoi o măsură îndesată şi bine clătinată.
Imediat după ce
a fost botezat în Damasc, Saul, că aşa se numea pe acea vreme, a început să
predice pe Cristos. Aceasta a stârnit furia evreilor, iar împăratul Areta
însărcinează pe un dregător să-l aresteze. El se ghemuieşte într-o coşniţa şi
este lăsat printr-o fereastră în afara zidului cetăţii.
Pe cât a fost
de înflăcărat în lupta lui contra lui Cristos, pe atât a devenit acum zelos în
lucrarea pentru Cristos. Aceasta a atras asupra lui un şirag întreg de
persecuţii şi suferinţe. În a doua epistolă către Corinteni, care este datată
de cei mai mulţi cercetători biblici cu anul 54, deci cu zece ani înainte de
martiraj, apostolul face un scurt bilanţ al suferinţelor sale spunând: „De
cinci ori am căpătat de la Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am
fost bătut cu nuiele; odată am fost împroşcat cu pietre..”. (11:24, 25). În 1
Corinteni 15:32 el spune că s-a luptat cu fiarele în Efes. Se ştie că pe acea
vreme, unii condamnaţi erau duşi în amfiteatru la anumite spectacole şi puşi să
se lupte cu fiarele. Pavel spune că şi de aceasta a avut parte.
El a făcut trei
călătorii misionare. Pe la finele lunii mai a anului 57 d.Cr., Pavel se
reîntoarce la Ierusalim. Aici este arestat, dus la Cezareea, apoi la Roma să
fie judecat de Cezar. Această primă întemniţare a durat până în anul 62, când
se pare că a fost pus în libertate. Din scrierile sale constatăm că în această
perioadă a făcut călătoria de care pomeneşte încă din închisoare în Filipeni
2:24 şi Filimon 22, că s-a dus prin Asia Mică, la Efes l-a lăsat acolo pe
Timotei (1 Timotei 1:3), a trecut în Creta, unde l-a lăsat pe Tit (Tit 1:5),
trece apoi în Macedonia, Corint şi iernează la Nicopoli (Tit 3:12). Unii
presupun că a vizitat şi Spania, apoi s-a reîntors la Efes, unde a fost arestat
din nou. Trimis la Roma îndură a doua întemniţare, mult mai aspră ca prima.
După prima înfăţişare înaintea lui Nerone, el scrie ultima sa epistolă, şi
anume a doua către Timotei. La a doua înfăţişare a fost condamnat la moarte
prin decapitare. El era pregătit pentru aceasta, căci scrie: „Sunt gata să fiu
turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat
lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă
aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în „ziua aceea", Domnul,
Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit venirea
Lui" (2 Timotei 4:6-8). Clement spune că a fost plâns de prieteni care în
catacombele subterană i-au luat corpul pentru înmormântare. Aici de-a lungul
multor ani de opresiune, Biserica persecutată şi-a găsit refugiu pentru cei vii
şi morminte pentru cei morţi (Clement, Romani 1:5).
Timotei
Timotei a fost
fiul unei evreice pioase şi a unui tată grec. Convertirea lui se crede că s-a
produs cu ocazia primei vizite misionare a lui Pavel la Listra. Nu avem nici o
menţiune cu privire la el până când apostolul ajunge a doua oară la Listra
(Faptele apostolilor 16:1). El cunoştea bine Scripturile şi era vorbit de bine
de fraţi.
Acum Timotei se
dedică lucrării sfinte de predicare a Evangheliei şi îl însoţeşte pe apostolul
Pavel şi tovarăşii săi în misiune. Deşi tânăr, el devine unul din cele mai
folositoare ajutoare ale apostolului în lucrarea misionară.
Timotei este
lăsat la Filipi, apoi apare la Berea, unde rămâne cu Sila (Faptele apostolilor
17:14); se întâlneşte cu Pavel în Atena, de unde este trimis înapoi la
Tesalonic (1 Tesaloniceni 3:2). Din Tesalonic se întoarce nu la Atena, ci la
Corint şi numele-i apare în amândouă epistolele trimise de aici către fraţii
din Tesalonic. Pentru o perioadă de vreo cinci ani nu avem nici un amănunt
despre el, apoi îl găsim iarăşi cu Pavel, pe care îl însoţeşte până la Roma.
Când bătrânul apostol scrie epistolele către Filipeni, Coloseni şi Filimon,
Timotei era cu el la închisoare. Când apostolul scapă din prima întemniţare,
merge cu el în misiune prin Asia proconsulară şi cu lacrimi în ochi e lăsat la
Efes (2 Timotei 1:4). În a doua epistolă, Pavel îl roagă să vină curând la el.
Nu se ştie dacă acesta a putut ajunge la Roma înainte de execuţia vajnicului
luptător.
După unele
scrieri, Timotei a lucrat mai departe la Efes şi a suferit martirajul sub Nerva
sau Domiţian.
Aristarh
Aristarh
Macedoneanul a fost unul din tovarăşii de lucru şi de temniţă a apostolului
Pavel. El era din Tesalonic. El intră în lucrare la a treia călătorie
misionară şi îl însoţeşte la Efes. Aici cu ocazia răscoalei produsă de Dimitrie
argintarul împotriva lui Pavel, Aristarh a fost prins şi târât în amfiteatru.
Era cât pe aici să fie omorât de mulţimea înfuriată, dar a intervenit logofătul
şi i-a liniştit. L-a însoţit pe Pavel în Grecia, prin Asia Mică şi chiar la
Roma, unde i-a devenit tovarăş de temniţă (Coloseni 4:10).
Scrierile vechi
spun că el a fost martirizat sub Nero.