CAPITOLUL VII
Învăţătura lui Cristos
În ochii mulţimii, Isus era mai ales Cel ce vorbeşte şi
învaţă (Matei 5:2). Oamenii I se adresau numindu-L "Învăţătorule",
"Rabbi".
În sensul general al cuvântului există mai multe moduri de a
învăţa pe alţii. Se poate învăţa cu vorba, cu fapta, cu exemplul caracterului;
poţi să înveţi şi punând pe alţii la lucru, încredinţându-le o lucrare. Isus
S-a folosit de toate aceste metode. Trebuie să ne amintim mereu că viaţa Lui a
fost tot atât de instructivă ca şi cuvintele Sale. Fiinţa şi faptele Lui nu se
pot disocia de cuvintele Sale.
Desigur că ucenicii au beneficiat de învăţătura cea mai
completă. Cristos i-a format prin influenţa caracterului Său şi a exemplului
dat, pe care ei le-au putut urmări zi de zi trăind în intimitatea Lui. Ei au
putut observa atitudinea Lui în fel de fel de împrejurări concrete, primind
lecţii din smerenia, autoritatea, dragostea şi răbdarea, credinţa, felul Lui de
a lucra cu ei împreună, precum şi din viaţa Lui de rugăciune. Domnul i-a mai
instruit şi încredinţându-le câte o misiune prin care i-a învăţat să se
încreadă în puterea Numelui pe care-L propovăduiau. Apoi puteau să-I pună
oricând întrebări Învăţătorului lor; astfel ei au primit în intimitate
numeroase explicaţii suplimentare după cuvântările adresate mulţimilor sau
vrăjmaşilor Lui. Ei au fost martori la descoperiri deosebite, ca Schimbarea la
Faţă sau ultimele cuvântări ale Domnului cu ei în odaia de sus.
CARACTERUL ÎNVĂŢĂTURII LUI CRISTOS
Autoritatea
Primul caracter izbitor al învăţăturii lui Isus este autoritatea
ei. Cele patru evanghelii mărturisesc despre puterea cuvintelor Sale şi despre
puternica impresie pe care o produceau ascultătorilor Lui: „Noroadele au rămas
uimite de învăţătura Lui; căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum
îi învăţau cărturarii lor" (Matei 7:28-29). "De unde are El aceste
lucruri? Ce fel de înţelepciune este aceasta, care I-a fost dată?" se miră
oamenii din Nazaret (Marcu 6:2). Un fruntaş al iudeilor mărturiseşte cu
respect: „Învăţătorule, ştim că eşti un învăţător venit de la Dumnezeu"
(Ioan 3:2). Până şi cei care fuseseră trimişi ca să-L prindă pe Isus sunt aşa
de subjugaţi de cuvântul Său încât se întorc cu mâinile goale, declarând:
„Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta" (Ioan 7:46).
Ce spune Isus de propria Sa învăţătură
Afirmaţiile lui Cristos despre învăţătura Lui sunt tot atât
de absolute ca cele privitoare la Persoana Lui:
1. El pune autoritatea cuvintelor Sale mai presus decât
Legea Vechiului Legământ: „S-a zis celor din vechime... dar Eu vă spun",
repetă El de mai multe ori în predica de pe munte, subliniind totuşi că n-a
venit să desfiinţeze Legea, ci s-o împlinească. El are în faţa sabatului şi a
tradiţiilor evreieşti o atitudine de Stăpân. Isus depăşeşte învăţătura
rabinilor şi cărturarilor din vremea Lui, precum şi cea din toate vremurile.
2. Autoritatea cuvintelor Sale este divină. Când vorbeşte,
El rosteşte cuvintele lui Dumnezeu: „Eu n-am vorbit de la Mine însumi, ci
Tatăl, care M-a trimis, El Însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum
trebuie să vorbesc... De aceea, lucrurile pe care le spun, le spun cum Mi le-a
spus Tatăl" (Ioan 12:49-50). Acest adevăr important este subliniat şi de
discuţiile separate cu ucenicii (Ioan 14:10, 24). Izvorul cuvintelor Sale şi al
autorităţii lor este acelaşi ca cel al minunilor Sale, adică Însuşi Dumnezeu.
3. Cristos oferă oamenilor un criteriu infailibil de a
recunoaşte dacă cuvintele Lui sunt de la Dumnezeu sau nu. Acest criteriu este
ascultarea: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă
învăţătura este de la Dumnezeu său dacă Eu vorbesc de la Mine" (Ioan
7:17). Aceasta completează şi criteriul pe care l-am menţionat cu privire la
miracole.
4. Cuvintele Sale, când sunt crezute, şi împlinite, conduc
la Dumnezeu şi aduc viaţa veşnică (Ioan 5:24; 8:51). Ele sunt duh şi viaţă
(Ioan 6:63).
5. Domnul afirmă că învăţătura Lui este singura temelie
solidă pe care oamenii pot clădi ca să scape de pierzare în ziua de
strâmtorare şi de judecată (Matei 7:24-27).
6. Cuvintele lui Cristos sunt legea divină prin care oamenii
vor fi judecaţi (Ioan 12:47-48). Cine le primeşte intră în familia lui Dumnezeu
şi nu va fi respins în cer (Luca 8:21; 9:26).
7. În sfârşit, Isus atribuie mesajului Său o autoritate
supremă şi veşnică: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor
trece" (Luca 21:33).
Cel care vorbeşte astfel, a cărui valoare este recunoscută
de toţi şi a cărui învăţătură a transformat cursul istoriei, este ceea ce
pretindea că este: Fiul lui Dumnezeu Întrupat, care dă lumii cuvintele lui
Dumnezeu şi viaţa veşnică.
Stilul
Isus S-a folosit de forme de limbaj extrem de variate.
Calităţile cele mai izbitoare ale stilului Său sunt simplitatea şi concizia
(precizia).
El S-a folosit mereu de imagini concrete luate din viaţa de
toate zilele. Natura, animalele, plantele, agricultura, treburile casnice, comerţul,
întâmplările, lumea socială, politică sau religioasă I-au furnizat numeroase
ilustrări.
Adeseori El a vorbit în pilde, pe care le vom studia aparte.
Acest fel de a învăţa îi ajuta pe cei slabi, pe cei înceţi la pricepere,
nepregătiţi spiritual. Era şi în acelaşi timp o aplicaţie a principiului: „Să
nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor" (Matei 7:6).
Cu iudeii şi cu fruntaşii poporului, mai învăţaţi şi
împietriţi în prejudecăţile lor, Isus S-a folosit mai mult de o formă de
discuţie şi de raţionament, diferită de cuvântările Sale către mulţimi.
Câteodată S-a exprimat şi într-un stil apocaliptic, de
exemplu în prevestirile Sale adresate ucenicilor pe muntele Măslinilor.
În sfârşit, Domnul a folosit mereu repetiţia, în public sau
în particular, o metodă pe care o foloseşte orice bun pedagog chiar şi în
zilele noastre. Am văzut că Luca redă în felurite ocazii anumite părţi din
predica de pe munte, precum şi proorocii cu privire la întoarcerea lui Cristos.
Aceste repetiţii explică într-o mare măsura diferenţele
neînsemnate care se pot observa între povestirile paralele din evanghelii.
ATITUDINEA LUI ISUS FAŢĂ DE VECHIUL TESTAMENT
Am observat deja că tot Vechiul Testament este o pregătire
a venirii lui Cristos. Domnul urmează proorocilor şi Se bizuie în întregime pe
Scripturi. El face continuu aluzii la ele, le citează şi Se foloseşte de
imaginile lor oricând.
1. El afirmă că tot Vechiul Testament mărturiseşte despre El
şi îşi găseşte împlinirea în El. "Cercetaţi Scripturile, pentru că
socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.
Şi nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţa!" (Ioan 5:39-40; vezi şi
Luca 4:21; 24:27, 44-47). Departe de a contrazice vechea Lege, prin noutatea
învăţăturii Lui, punea la iveală esenţa profundă a Vechiului Legământ (Matei
5:17-48).
2. În ochii lui Isus, Vechiul Testament este Cuvântul lui
Dumnezeu, inspirat de Duhul Sfânt, şi totodată autoritatea supremă cu care El
ţine piept ispitirilor lui Satan (Matei 4:4, 7, 10). Isus confirmă experienţa
lui Iona, adeseori negată; ea a fost un eveniment istoric care va conta în ziua
judecăţii (Matei 12:39-41). El declară (Marcu 12:36) că David era insuflat de
Duhul Sfânt când a scris psalmul său. În sfârşit, gândul Domnului este rezumat
în mod semnificativ în Ioan 10:35, unde El numeşte Vechiul Testament
"Cuvântul lui Dumnezeu", adăugind că "Scriptura nu poate fi
desfiinţată".
Aceasta fiind atitudinea Domnului nostru în faţa Vechiului
Testament, noi nu putem face mai bine decât să-L imităm, respingând criticile
negative care caută să submineze valoarea istorică, spirituală şi adevărul
divin al Scripturilor. Fără să fie bazate pe fapte, unele critici caută să
deformeze mărturia întregului Vechi Testament despre Isus Cristos, Cel care a
revelat pe Dumnezeul Legământului şi al proorocilor în mod unic şi desăvârşit.
CE NE ÎNVAŢĂ ISUS
Persoana lui Dumnezeu
Isus nu ţine cuvântări abstracte despre Dumnezeu. El Se
prezintă ca Acela care îl face cunoscut pe Tatăl. Persoana lui Isus, cuvintele
Sale, ce se poate vedea şi auzi de la El, dezvăluie Persoana lui Dumnezeu.
"Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl", spune El (Ioan 14:9). Iar
Ioan, ucenicul Său, repetă: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul
lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan
1:18). Deci noi putem descoperi fiinţa şi caracterul lui Dumnezeu privindu-L pe
Isus Cristos. Această descoperire se poate rezuma prin două cuvinte:
„Dragoste" şi "sfinţenie".
Cu toate acestea, Domnul nostru mărturiseşte deseori că
Dumnezeu poate totul (atotputernicia Lui, Matei 19:26) şi că El ştie totul
(atotştiinţa Sa, Matei 10:29).
În Evanghelia după Ioan 4:24, Isus o învaţă pe femeia
samariteană că "Dumnezeu este Duh". El nu este limitat de spaţiu,
nici nu este legat de un loc sau de un templu oarecare. Cristos afirmă acest
adevăr, care pare abstract, pentru că implică o consecinţă foarte importantă:
Te poţi apropia şi închina lui Dumnezeu oriunde, dar nu cu jertfe şi ritualuri,
ci El trebuie adorat prin duhul nostru (partea cea mai sensibilă a fiinţei
noastre) în mod sincer, care să se traducă practic prin fapte adevărate: „Dumnezeu
este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi
adevăr".
Isus a întrupat dragostea lui Dumnezeu în toată plinătatea
ei: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul lui
Fiu" (Ioan 3:16). În privinţa aceasta, cea mai mare descoperire făcută
oamenilor de Cristos este că Dumnezeu este Tatăl. Aşa numeşte El pe Dumnezeu,
aşa I Se adresează. Numele divin al Tatălui, atât de personal, revine de 189
ori în evanghelii, dintre care 124 de ori în Evanghelia după Ioan; acest Nume
reprezintă ceea ce a fost Iehova (Domnul Dumnezeu) În Vechiul Testament: Numele
care rezumă toată revelaţia divină.
Cristos S-a folosit de acest termen de Tată în mai multe sensuri:
1. În relaţie cu Sine Însuşi. Relaţia care uneşte pe Dumnezeu
cu Isus este unică, în mai multe pasaje din evanghelii, Cristos distinge cu
grijă pronumele: Tatăl "Meu" şi Tatăl "vostru" (Ioan 20:17;
vezi şi Matei 11:27; 16:17; Luca 2:49; 22:29). Aceste pasaje arată că relaţia
de Fiu cu Tatăl nu se mai poate aplica nimănui în acelaşi fel. Iudeii o
înţeleseră bine: Isus Se declara de aceeaşi natură cu Dumnezeu. Numindu-L pe
Dumnezeu Tatăl Lui, Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu (Ioan 5:17-18).
2. În relaţie cu ucenicii. Dumnezeu este Tatăl celor care
cred în El prin Isus Cristos. Această revelaţie este uluitoare! Când Domnul i-a
învăţat pe ucenici să spună "Tatăl nostru" (Matei 6:9 şi Luca 11:2),
El i-a învăţat unul din adevărurile cele mai adânci privitoare la Dumnezeu, în
foarte numeroase pasaje, El repetă expresia "Tatăl vostru", (de
exemplu în Matei 5:16, 45, 48; 6:9, 18, 26, 32; 7:11 şi Ioan 20:17). Întreg
Noul Testament confirmă că oricine crede în Cristos şi primeşte Duhul Său
devine un copil al Tatălui (vezi Romani 8:15-16).
3. În relaţie cu toţi oamenii, buni sau răi. S-a discutat
mult dacă Isus a dat sau nu o învăţătură despre paternitatea universală a lui
Dumnezeu. De fapt, El nu a vorbit despre Dumnezeu ca fiind Tatăl tuturor
oamenilor; descrie însă bunătatea şi mila Lui universală, grija Sa de Tată, de
care beneficiază toţi oamenii, buni sau răi (Matei 5:45; Luca 6:35). Numai
aceia care au intrat în legătură cu Dumnezeu prin credinţa în Fiul Său cei care
sunt născuţi din El, au dreptul să se numească copiii Lui (Ioan 1:12). Astfel
Domnul face deosebire între fiii Împărăţiei şi fiii celui rău (Matei 13:38;
Ioan 8:41-44).
Omul
1. Valoarea omului. Isus a dat învăţătură despre valoarea
inestimabilă a sufletului omenesc. Ea este fără preţ pentru fiecare individ
(Matei 10:30-31; Luca 6:7, 9). Ea este cu mult superioară bunurilor materiale.
"Viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui" (Luca 12:15). Chiar şi
păcătoşii cei mai decăzuţi sunt de mare preţ în ochii lui Dumnezeu, pentru că
Isus a venit "să caute şi să mântuiască ce era pierdut" (Luca 19:10).
2. Păcatul omului. Vorbind despre universalitatea păcatului,
Cristos afirmă că însăşi natura omului este "rea" (Matei 12:34; Luca
11:13). Din inima lui ies tot felul de păcate şi necuraţii (Marcu 7:20-23).
Isus vorbeşte adeseori de păcătoşi şi de păcat. El Se foloseşte de mai multe
imagini ca să descrie ravagiile răului în om: păcatul este o orbire, o boală, o
înrobire, o greşeală (datorie), este întuneric. Omul este pierdut (Luca 15;
19:10). Dacă nu se pocăieşte şi nu crede în Cristos, va sfârşi prin a pieri
(Matei 16:25; 18:3; Luca 13:1-5; Ioan 3:16).
3. Necesitatea pocăinţei pentru om. Toţi oamenii trebuie să
se pocăiască (Marcu 1:15). Singur acela care se roagă: „Dumnezeule, ai milă de
mine, păcătosul!" este justificat înaintea Domnului (Luca 18:13-14). Toţi
trebuie să înveţe să spună: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre" (Luca
11:4). Oricât de bun şi drept s-ar crede cineva, nu poate să intre în Împărăţia
lui Dumnezeu fără pocăinţă şi întoarcere la El (Matei 18:3). Nici practicile
lui religioase, nici aparenţa lui evlavioasă şi morală nu îl pot salva (Matei
5:20). Când Isus vorbeşte de cei neprihăniţi sau de cei "sănătoşi"
(Matei 9:12-13), El indică pe cei care au fost justificaţi prin pocăinţă, sau
câteodată, pe cei care se cred fără prihană. Or, tocmai păcatul acelora care
"se încred în ei înşişi că sunt neprihăniţi" rămâne (Ioan 9:41; Matei
5:20; Luca 16:15; 18:9, 14).
Mântuirea
Mântuirea este fie viaţa veşnică (Matei 19:29; 25:46; Ioan
10:28), fie apartenenţa la Împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 10:15; Matei 25:l-13).
Iar viaţa veşnică este a cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Isus Cristos (Ioan 17:3).
Domnul a întrebuinţat adeseori cuvântul "a mântui"
în contrast cu expresiile "pierzare, distrugere, a pieri, moarte". A
mântui înseamnă literal: „a da viaţa".
Răspunderea omului constă în a se pocăi şi a crede.
Pocăinţa, adică schimbarea radicală a duhului, care respinge păcatul şi se
întoarce la Dumnezeu, este condiţia cea dintâi pentru a primi mântuirea (Marcu
1:15; Luca 24:47). Credinţa, şi anume cea care se traduce prin fapte, trebuie
să o însoţească. Isus se prezintă El Însuşi ca obiect al credinţei (Matei
10:32; Ioan 3:14-18; 6:47; 7:37-38).
Rolul lui Dumnezeu este de a dărui mântuirea, adică a
transmite viaţa lui Isus Cristos prin prezenţa Duhului Sfânt (Ioan 7:38-39).
Dumnezeu este Acela care împlineşte în întregime opera regenerării (Ioan
1:13). Omul trebuie să treacă printr-o nouă naştere: „Trebuie să vă naşteţi din
nou" (Ioan 3:3-8).
Tot ce priveşte mântuirea omului se găseşte în Cristos,
astfel încât El poate spune ca lui Toma: „Eu sunt calea, adevărul şi
viaţa" (Ioan 14:6). Cu toate acestea, Isus subliniază în special valoarea
morţii Sale; nu numai că o prevesteşte, ci anunţă semnificaţia ei: „Fiul omului
a venit... să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Marcu 10:45).
Instituind Cina de amintire a jertfei Sale, El explică: „Acesta este sângele
Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea
păcatelor" (Matei 26:28). Aceste cuvinte, confirmate de toată învăţătura
apostolilor, arată clar că moartea lui Cristos este cauza eficace a mântuirii
oamenilor.
Împărăţia lui Dumnezeu
În
sensul larg al termenului, această expresie indică domnia lui Dumnezeu printre
oameni, sfera spirituală în care trăiesc toţi cei care împlinesc voia Tatălui.
Isus vorbeşte de Împărăţia lui Dumnezeu sub un aspect dublu,
când prezent, când viitor. Cristos întruchipa împărăţia prezentă, "Împărăţia
lui Dumnezeu este înăuntrul vostru" (Luca 17:21), sau "Împărăţia lui
Dumnezeu a venit peste voi" (Matei 12:28). Ucenicii însă trebuia să
aştepte o manifestare nouă a împărăţiei de Rusalii, şi stabilirea ei definitivă
la sfârşitul vremurilor (Matei 13:40-43; Ioan 7:39).
Proorocii din Vechiul Testament doar întrezăriseră aspectul
spiritual şi universal al Împărăţiei. Cristos o aduce la lumină pe deplin.
"Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta" declară El lui Pilat (Ioan
18:36), indicând astfel calitatea spirituală a domniei pe care a venit s-o
întemeieze. Acolo barierele rasiale şi naţionale sunt desfiinţate: „Vor veni de
la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi" (Luca
13:29). Deosebirile sociale cad; numai calităţile spirituale permit accesul la
Împărăţie: „Adevărat vă spun că vameşii şi curvele merg înaintea voastră în Împărăţia
lui Dumnezeu" (Matei 21:31). Păcătoşii intră în Împărăţie ca justificaţi
prin credinţă şi pocăinţă.
În sfârşit, Împărăţia lui Dumnezeu se apropie în măsura în
care voia lui Dumnezeu se face pe pământ. Vezi dubla cerere din rugăciunea
Domnului: „Vie Împărăţia Ta! Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe
pământ!" (Matei 6:10).
În timpul lui Cristos se concepea curent Împărăţia lui
Dumnezeu ca o domnie politică, temporară. Isus a trebuit mereu să lupte
împotriva acestei idei, fie public, fie chiar în cercul intim al ucenicilor
Săi. Şi tocmai din pricina noţiunii Sale cu totul opusă părerilor iudeilor
despre Împărăţie şi despre modul de a o institui a fost ucis. Chiar după
înviere, El a trebuit să-i lămurească pe ucenicii din Emaus, cum că
suferinţele crucii erau precedente slavei promise (Luca 24:26).
Duhul Sfânt
Isus nu caută să dea o învăţătură sistematică despre Duhul
Sfânt. El îl descrie, nu ca pe o simplă influenţă sau ca o putere, ci ca pe o
Persoană, un alt Sine-Însuşi, care vorbeşte, învaţă şi acţionează. Atribuţiile
Duhului sunt acelea ale Sfântului Dumnezeu. Numit Duhul lui Dumnezeu, Duhul
Tatălui, El este unit cu Tatăl şi cu Fiul în Sfânta Treime (Matei 28:19) într-un
chip care depăşeşte înţelegerea noastră naturală limitată.
Cu Duh Sfânt S-a umplut Isus când S-a botezat; prin El
scotea El dracii (Matei 12:28). Domnul Se foloseşte de mai multe imagini ca să
descrie Duhul Sfânt: El este focul, simbol al judecăţii şi al purificării, pe
care Cristos a venit să-l arunce pe pământ (Luca 12:49), despre care a vorbit
şi Ioan Botezătorul. El este apa vie care satisface total inima omenească, dându-i
viaţa veşnică (Ioan 4:14; 7:37-39), El seamănă cu vântul, plin de putere dar
nevăzut şi misterios (Ioan 3:8). Isus L-a văzut coborându-Se asupra Lui ca un
porumbel, simbol de puritate, de blândeţe şi de dragoste.
Duhul Sfânt face o lucrare de regenerare (Ioan 3:3-11. El
este dat celor care-L cer (Luca 11:13, remarcăm că această făgăduinţă s-a făcut
înainte de Rusalii) şi dăruit celor care cred în Cristos (Ioan 7:39). Cei care
nu vor să recunoască acţiunea Duhului Sfânt, care o defăimează şi o declară
mincinoasă, comit un păcat care nu va fi şters. Acesta constă în refuzul de a
se lăsa convins şi regenerat, refuzul eliberării şi al iertării (Matei
12:31-37).
În învăţătura dată numai apostolilor Săi chiar înaintea
morţii Sale, Isus le mai anunţă următoarele:
1. La cererea Fiului, Duhul va fi dat de Tatăl şi va rămâne
de atunci încolo veşnic cu ei; influenţa Sa nu va mai fi momentană sau
exterioară ca în Vechiul Testament (Ioan 14:16).
2. Duhul Sfânt va fi "Un alt Mângâietor" (literal:
Cel care se ţine aproape de); Isus Se numeşte astfel întâiul Mângâietor şi dă
Sfântului Duh acelaşi titlu. Acesta va fi un alt Sine-Însuşi, având însă
avantajul de a nu fi limitat la un trup omenesc sau la o ţară mică.
3. El va fi Duhul adevărului. Misiunea Lui fiind de a
instrui ucenicii, aducându-le aminte de învăţătura Domnului şi întregind-o
(Ioan 14:26; 16:13). Opera Lui are totdeauna în centru pe Isus. Duhul
mărturiseşte despre El, îl descoperă ucenicilor şi îl slăveşte în ei. Duhul
Sfânt nu vorbeşte de la El Însuşi, ci despre Cristos.
Cât despre lume, El face o lucrare de convingere, scoţând în
evidenţă păcatul necredinţei, lucrarea de mântuire şi dreptate, săvârşită de
Domnul suindu-Se biruitor la Tatăl Său, precum şi judecata Satanei, învins de
Cristos (vezi Ioan 16:8-11).
Morala
Învăţătura
morală a lui Isus a câştigat admiraţia întregii lumi, chiar şi a ne-creştinilor.
Ea se găseşte în toate Evangheliile,
pasajul clasic fiind însă predica de pe munte.
Lăsând la o parte morala exterioară, Cristos scoate în
evidenţă gândurile ascunse ale inimii omeneşti, dorinţele care conţin, ca şi
faptele, germenele păcatului. El scoate în relief ceea ce este veşnic şi
spiritul în poruncile Legii, pe care El a împlinit-o perfect (Matei 5:17-48).
El predică dragostea, care nu este un sentiment, ci marele
principiu al Împărăţiei lui Dumnezeu. Însăşi natura lui Dumnezeu este iubirea, iar
marca distinctivă a robilor Săi va fi să iubească şi ei la rândul lor, să
răspundă cu bine pentru rău, chiar şi duşmanilor lor. Iubirea este rezumatul
Legii; numai prin iubire de Dumnezeu şi de aproapele tău o poţi practica cu
adevărat (Matei 22:36-40).
Isus condamnă orice fel de făţărnicie, de orgoliu şi de
lipsă de sinceritate, cerând o viaţă în concordanţă cu vorba în a practica
binele. El Se ridică împotriva oricărei tradiţii care desfiinţează, sub
aparenţa evlaviei, esenţa poruncii lui Dumnezeu (Matei 15:6; 23:2-36).
El ne învaţă să practicăm iertarea. Numai El poate ierta
păcatele; oamenii însă trebuie să-şi ierte greşelile unii altora. Iertarea
devine efectivă când cel ce a greşit s-a căit şi şi-a mărturisit greşeala. În
acest caz, ea se poate repeta în mod nelimitat (Matei 6:12; 18:21-35).
Printre calităţile esenţiale pe care le-a predicat Isus prin
viaţa şi cuvintele Lui, să relevăm umilinţa şi credinţa, indispensabile pentru
a place lui Dumnezeu şi a primi Cuvântul Său (Matei 18:4; Ioan 5:24); stăruinţa
şi vigilenţa (Matei 13:21; Luca 12:36) şi lepădarea de sine (Matei 16:24).
Cristos a dezaprobat divorţul şi a afirmat indisolubilitatea
legăturii conjugale (Matei 19:3-9).
În ce priveşte bunurile materiale şi banii, omul trebuie să
bage de seamă să nu-şi lege inima de ei, căci ei devin un stăpân căruia nu-i
poţi sluji alături de Dumnezeu (Matei 6:24). Trebuie să fii bogat pentru
Dumnezeu; iar fiecare va trebui să dea socoteală într-o zi pentru tot ce va fi
primit (Luca 12:21; vezi şi pilda talanţilor).
Unor critici, morala lui Isus le pare prea înaltă, irealizabilă.
Să observăm în această privinţă că învăţătura Lui prezintă principiile veşnice ale Împărăţiei
lui Dumnezeu şi că trebuie să intri spiritual în această Împărăţie prin
naşterea din nou ca să le poţi practica. Este bine ca popoarele să caute să se
apropie de acest ideal; numai cei care posedă în inima lor viaţa lui Isus vor
putea însă împlini voia divină. Pentru toţi cei care n-au primit această
putere (Ioan 1:12), morala creştină rămâne un ideal exterior, de neatins pe
deplin.
Lumea viitoare
Isus a vorbit în mod categoric despre viaţa viitoare, în
care bunurile materiale nu vor mai avea nici o valoare (Matei 6:19-20).
În această lume viitoare vor fi date răsplătiri şi pedepse.
Va fi o judecată finală, când oamenii vor da socoteală de orice cuvânt
nefolositor pe care-l vor fi rostit (Matei 12:36). Oamenii vor fi judecaţi după
legătura lor cu Cristos (Matei 25:31-46). Toţi vor avea parte de o înviere
(Ioan 5:28-29), însă cu două posibilităţi în ce priveşte soarta lor veşnică: va
fi "învierea pentru viaţă" sau "învierea pentru judecată".
Chiar de la moartea lui fizică, soarta omului este fixată
(Luca 16:26). Există un cer plin de binecuvântări (Matei 5:12; Ioan 14:1-3; şi
comp. cu Luca 23:43) şi un iad în care trupul şi sufletul vor cunoaşte moartea
spirituală (Matei 10:28). Cei care neagă iadul uită că Domnul nostru a vorbit
în termenii cei mai solemni despre pierzarea celor răi: ei suferă în locul
"unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge" (Marcu 9:48).
Tocmai pentru ca omul să scape de ruina aceasta conştientă şi eternă, departe
de Dumnezeu, a dat Tatăl pe singurul Lui Fiu.
Învăţătura lui Isus în cadrul Noului Testament
Învăţătura
lui Isus rămâne în centrul doctrinei noastre creştine; la ea trebuie să se
revină mereu ca să se păstreze învăţătura pură de orice adaos străin.
Totuşi ea nu poate fi despărţită de restul Noului Testament.
Domnul nostru n-a putut să spună totul ucenicilor Săi, ci El le-a promis că
Duhul Sfânt îi va călăuzi în tot adevărul, le va descoperi pe Cristos încă mai
mult şi le va aduce aminte cuvintele Sale (Ioan 16:12-14; 14:26). Astfel,
învăţătura lui Isus constituie temelia şi cheia de boltă a Noului Testament, în
întregime.
CHESTIONARUL VII
A. Întrebări despre materia cursului
1. În ce moduri a obişnuit Isus să dea învăţătură?
2. Care era principalul comentariu al ascultătorilor lui
Cristos când îi învăţa El?
3. Din cuvintele lui Isus, cum se poate recunoaşte dacă ele
sunt de la Dumnezeu sau nu? (Ioan 7:17).
4. Citaţi trei făgăduinţe ale Domnului către cel ce crede şi
care rămâne în cuvântul Său (de ex. Ioan 5:24; 6:35; 8:30-36, 51):
a)
b)
c)
5. Citaţi câte un cuvânt al lui Isus al cărui stil este un
exemplu:
a) de simplitate, b) de concizie, c) de veghere.
6. În Marcu 7:8-13, subliniaţi două expresii prin care Isus
specifică învăţătura lui Moise:
a)
b)
7. În ce fel principal a revelat Isus cine este Dumnezeu?
8. Rezumaţi în propriile dvs. cuvinte ce implică declaraţia
din Ioan 4:24.
9. Reflectaţi despre revelaţia conţinută în numele
"Tată" şi indicaţi pe scurt aspectele ei principale (în ce priveşte
credinciosul).
10. Găsiţi un cuvânt al lui Cristos care arată că păcatul nu
este numai în fapte, ci şi în inima şi în gândurile omului.
11. a) Trebuie să fii drept sau să te faci bun ca să fii
mântuit? Răspundeţi cu citate din cuvintele lui Isus.
b) Care
este partea omului în mântuire?
12. Daţi o definiţie a pocăinţei. Care sunt cele două aspecte
principale ale ei?
13. Citaţi câte un cuvânt al lui Cristos exprimând:
a)
aspectul prezent al Împărăţiei lui Dumnezeu.
b)
aspectul ei viitor.
14. Indicaţi trei diferenţe între concepţia evreiască a Împărăţiei
şi cea a lui Isus (vezi pildele):
a)
b)
c)
15. Care titlu este dat de Isus Duhului Sfânt precum şi Lui
însuşi? Ce caracteristici ale Duhului Sfânt sunt simbolizate prin:
a) focul?b) porumbelul? c) apa vie? d) vântul?
16. De ce era mai de folos să plece Cristos şi să trimită
Duhul Sfânt ucenicilor Săi? (Ioan 16:7).
17. a) Care atitudine a fost, după părerea dvs., denunţată
de Isus cu cea mai mare vigoare?
b) Pentru
ce păcat vom fi condamnaţi? (Ioan 16:9).
18. Citaţi cuvântul lui Cristos care vă izbeşte cel mai mult
cu privire la bani şi la bunurile materiale.
19. a) Trebuie omul să practice morala lui Cristos ca să fie
salvat sau pentru că este salvat?
b) Cum
poate să o practice?
20. Care sunt, după Isus, cele două posibilităţi ale soartei
omeneşti după moarte?
a)
b)
B. Studiu biblic personal
1. Mântuirea:
a) Citaţi un cuvânt al lui Isus care vorbeşte despre păcat
ca fiind 1) o orbire, 2) o boală, 3) o înrobire, 4) o îndatorare, 5) întuneric
(daţi şi câte o referinţă).
b) Din
capitolul 3 al Evangheliei după Ioan, citaţi versetele (subliniind cuvintele
cele mai importante) care indică 1) partea lui Dumnezeu în opera mântuirii
(inclusiv cea a lui Cristos şi a Duhului Sfânt), 2) partea omului.
c) În
acelaşi capitol, găsiţi cele trei "trebuie ca", ce pot rezuma
credinţa creştină.
d) Ce
înseamnă expresia "a se naşte din apă" din versetul 5? (Vedeţi
Ezechiel 36:25; Efeseni 5:26; 1 Petru 3:21; Evrei 9:22).
2. a) Faceţi un plan al predicii de pe munte (Matei 5-7,
enumerând principalele subiecte tratate de Isus.
b) Daţi
câteva exemple de modul în care Cristos a împlinit ceea ce învăţa.
3. În Ioan cap. 13-17, a) enumeraţi verbele care descriu
slujirea Duhului Sfânt cu privire la ucenici.
b) Când
Duhul vine în noi, cine vine în acelaşi timp? Citaţi versete care să sprijine
răspunsurile.
c)
Enumeraţi în două coloane relaţiile normale ale lui Cristos cu ucenicul Său.
(Ele devin efective şi sunt săvârşite în noi prin prezenţa Duhului Sfânt în
noi). De exemplu, Cristos: viţa care dă seva; ucenicul: mlădiţă care aduce
roadă.
4. Rezumaţi pe scurt învăţătura lui Isus despre rugăciune.
C. Aplicaţie practică
1. Să-mi cercetez viaţa, căutând unde se furişează făţărnicie,
lipsă de sinceritate sau proprie dreptate. Cum să fiu eliberat de acestea?
(Evrei 4:13).
2. După Ioan 7:37, care sunt cele trei condiţii ca să
primesc Duhul Sfânt? Oare le-am împlinit eu?
3. a) Meditaţi despre valoarea pe care o avem în ochii lui
Dumnezeu.
b) Despre
valoarea aproapelui meu, a fiecărui om pentru Dumnezeu. Ce consecinţă să trag
pentru mărturia mea în faţa lumii?
4. A se învăţa pe dinafară şi a se recopia Matei 7:12 şi
22:37-40.
RĂSPUNSURI LA CHESTIONARUL VII
A. Despre materia cursului
1. Prin viaţa Lui, exemplul Lui; prin cuvintele Sale; punând
pe alţii la lucru.
2. El învăţa "ca unul care avea putere" (Matei
7:29).
3. Fiind hotărâţi să ascultăm de Dumnezeu şi de Cuvântul
Său.
4. a) De exemplu: Nu-i va mai fi sete niciodată (spiritual).
b) Va
cunoaşte adevărul şi va fi eliberat de păcat.
c) Nu
vine la judecată, ci are viaţa veşnică.
5. a) De exemplu: Unde este comoara voastră, acolo va fi şi
inima voastră.
b) Cereţi
şi vi se va da.
c)
Vegheaţi şi rugaţi-vă! etc.
6. a) "Porunca lui Dumnezeu" (repetat de două
ori). b) "Cuvântul lui Dumnezeu".
7. Prin întreaga Lui viaţă, prin tot ce era şi făcea El.
(Evrei 1:3).
8. Dumnezeu nu este limitat prin spaţiu şi materie, nici
legat de obiecte materiale, templu sau idol. El este o realitate invizibilă,
la care trebuie să te închini în mod spiritual şi cu toată practica vieţii.
9. Cuvântul "Tată" indică o relaţie personală
intimă între credincios şi Dumnezeu. Din partea lui Dumnezeu, înseamnă că a
avut loc o naştere, îngrijiri pricepute, că El are puterea să ocrotească, să
conducă, să hrănească şi să crească pe copilul Său. Din partea credinciosului,
o relaţie de respect fără frică, dar mai ales de dragoste şi de încredere, o
relaţie de ascultare; dreptul moştenitorului. Vezi Ioan 1:12-13.
10. De exemplu: Marcu 7:21-23; vedeţi şi Matei 5:22, 28.
"Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa
judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: „Prostule!" va cădea sub
pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: „Nebunule!" va cădea sub
pedeapsa focului Gheenei". "Dar Eu vă spun că oricine se uită la o
femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui".
11. a) Nu, căci Isus a spus că mântuieşte pe cei păcătoşi,
oameni pierduţi (Marcu 10:45). Că a venit să vindece bolnavii (Marcu 2:17).
b)
Pocăinţa şi credinţa în Isus Cristos.
12. O schimbare radicală a spiritului şi a voinţei care:
a)
regretă şi părăseşte păcatul.
b) se
întoarce la Dumnezeu.
13. a) De exemplu: „Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul
vostru" (Luca 17:21).
b)
"Ei vor şedea la masă în Împărăţia lui Dumnezeu" (Luca 13:29).
14. Concepţia evreiască
Învăţătura lui Isus
a) o împărăţie politică
b) o împărăţie materială
c) stabilirea Împărăţiei prin forţă şi succes.
Împărăţia Lui "nu este din lumea aceasta"
Împărăţia Lui este spirituală.
stabilirea Împărăţiei Sale prin cruce, prin moarte.
15. "Mângâietorul" (Apărătorul, Avocatul).
a)
Slujirea Sa de purificare, de judecată, precum şi de putere pentru mărturie.
b)
Puritatea Lui, blândeţea Sa.
c) Darul
Său de viaţă veşnică.
d) Natura
Sa invizibilă, misterioasă, şi forţa Lui, asemănătoare unui suflu puternic.
16. Pentru că Duhul Sfânt va putea atunci să-L înlocuiască
pe Cristos şi va permite prezenţa Sfintei Treimi în inima credincioşilor din
întreaga lume. Ea nu va mai fi limitată, ca în vremea lui Isus, la un trup
omenesc şi o ţară mică.
17. a) Cea a făţărniciei, a propriei dreptăţi, a orgoliului,
care sunt opusul dragostei.
b) Din
pricina păcatului de a nu crede în Isus, căci în cazul acesta ne excludem
singuri din mântuirea oferită păcătoşilor.
18. De exemplu: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui
Mamona" (idolul banilor, Matei 6:24).
19. a) El trebuie s-o practice pentru că este mântuit.
b) El
poate s-o practice dacă a primit în sine, prin credinţă, viaţa nouă a lui
Cristos, care dă, ea singură, forţa de a asculta de Legea lui Dumnezeu.
20. a) Viaţa veşnică cu Dumnezeu, în afara judecăţii.
b)
Moartea veşnică, departe de Dumnezeu, în focul şi chinurile judecăţii.
B. Studiu biblic personal
1. a) Păcatul asemuit 1) Unei orbiri (Ioan 9:41). 2) Unei
boli (Marcu 2:17). 3) Unei înrobiri (Ioan 8:34). 4) Unei îndatorări (Matei
18:34-35). 5) Întunericului (Ioan 3:20).
b) Partea
lui Dumnezeu în mântuire: din dragoste a luat El iniţiativa! "Căci atât de
mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Lui Fiu... L-a trimis...
pentru ca lumea să fie mântuită prin El (v. 16-17).
Partea lui Isus Cristos: „El mărturiseşte ce a văzut şi auzit...
rosteşte cuvintele lui Dumnezeu" (v. 32, v. 34). "Trebuie ca Fiul lui
Dumnezeu să fie înălţat" = Crucea, (v. 14).
Partea Duhului Sfânt: El face pe om să se nască din nou şi
să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. "Dacă cineva nu se naşte din apă şi din
Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu" (v. 5).
Partea omului: a primi mărturia lui Cristos (v. 11). A veni
la lumină (v. 21). A se pocăi, a accepta să te naşti din apă (v.5). A crede în
Isus Cristos (v. 12, 15, 18, 36).
c)
"Trebuie" să te naşti din nou, ca să intri în Împărăţie (v. 7).
"Trebuie" crucea, mântuirea pe care Cristos a împlinit-o perfect
pentru noi (v. 14). "Trebuie" creşterea în viaţa creştină, creşterea
vieţii lui Isus în mine (v. 30).
d)
"A se naşte din apă": apa este simbolul purificării, un simbol al
botezului, unul din aspectele acestuia fiind moartea, crucea, (îngroparea sub
apă). În acest sens apa este asociată cu ideea căirii, morţii către vechea mea
viaţă. Pe de altă parte, apa poate să reprezinte Cuvântul lui Dumnezeu, cu
puterea lui de adevăr care purifică, sfinţeşte şi care, unit cu Duhul Sfânt,
regenerează (Ioan 15:3; 17:17; 1 Petru 1:22-23; Efeseni 5:26).
2. a) Un plan al predicii de pe munte (Matei 5 la 7). Se pot
concepe şi altele.
I. Ucenicii Împărăţiei.
Fericirile (caracterul şi moştenirea ucenicilor) 5:1-12.
Natura şi chemarea ucenicilor (sarea, lumina lumii) 5:13-16.
II. Legile Împărăţiei.
a) Legea
şi profeţii: împliniţi prin Cristos (a compara cu propria dreptate a oamenilor)
5:17-20.
Principiile lor adânci puse în lumină (a şasea, a şaptea, a
treia şi suprema poruncă) 5:21-48.
b)
Religia exterioară şi religia după Dumnezeu (milostenia, rugăciunea, postul)
6:1-18.
c) Banii
şi grijirile materiale 6:19-34.
d)
Atitudinea faţă de aproapele său 7:1-6, 12, 15-20. Judecata altuia, priceperea
în mărturie v. 6, şi faţă de proorocii mincinoşi, legea împărătească v. 12.
e) O
dublă invitaţie ca să iei parte la Împărăţie (făgăduinţele lui Dumnezeu,
partea omului) 7:7-11, 13, 14.
III. Concluzie sau "aşteptarea judecăţii" 7:21-27.
a)
Importanţa de a face voia lui Dumnezeu şi de a practica Cuvântul Lui. Pilda
celor două case.
b)
Această predică se adresează mai întâi ucenicilor (Matei 5:1-2; Luca 6:20) şi
apoi noroadelor venite de peste tot (Matei 5:1;7:28; Luca 6:17; 7:1).
c) De
exemplu: Isus Se roagă pentru călăii Săi (Matei 5:44 şi Luca 23:34). El Se
retrage în pustie ca să Se roage singur la o parte (Matei 6:6 şi Marcu 1:35).
Niciodată nu-L vedem pe Isus îngrijorat pentru probleme materiale: El cerea
lui Dumnezeu şi căpăta (Matei 7:7 şi Ioan 11:41). Cristos a împlinit perfect
legile Împărăţiei în toate. Este buna Vestire prin excelenţă pentru noi,
deoarece viaţa Lui perfectă ne este oferită, şi El vrea să locuiască în noi
prin Duhul Lui cel Sfânt.
3. a) Duhul Sfânt rămâne veşnic cu ucenicii, şi în ei,
14:16-17. El învaţă, 14:26. El aduce aminte tot ce a spus Isus, 14:26. El
mărturiseşte despre Cristos, 15:26. Conduce în tot adevărul; spune tot ce aude
de la Dumnezeu şi tot ce ia de la Cristos; vesteşte lucrurile viitoare,
16:13-14. Numele Lui, "Mângâietorul", indică în plus slujirea Lui (El
va veni la voi, 16:7) de sprijin, de apărător, de avocat, de vicar al lui
Cristos.
b) Toată
Sfânta Treime vine în noi: „Noi vom veni (Tatăl Meu cu Mine) la el, şi vom
locui împreună cu el", 14:23. Comparaţi cu 14:11, Tatăl este în Mine.
14:19-20, Eu voi veni la voi şi veţi cunoaşte că Eu sunt în voi. 14:17, Duhul
va fi în voi.
c)
Cristos
Cristos în el
„Eu voi face",
El ascultă
obiect al credinţei
dă Duhul Sfânt, vine să locuiască
Se face cunoscut
viţa care dă seva
iubeşte cum L-a iubit Tatăl
Prietenul care îşi dă viaţa
Învăţătorul şi Domnul
drumul spre Tatăl
adevărul
viaţa
dă pacea Sa
Îşi pune bucuria în inima ucenicului
etc.
Ucenicul
în Cristos, 14:20
cere în Numele lui Cristos, 14:14
crede în Cristos, 14:12
este locuinţa Duhului, 14:17, 23
păzeşte poruncile lui Cristos, 14:21
mlădiţă care aduce multă roadă, 15:1, 8
rămâne în iubirea Lui, iubeşte pe fraţi, 15:9
prietenul care ascultă, 15:14
robul, ucenicul, 15:20
cel care merge pe acest drum, 14:6
martorul adevărului, 15:27
"trăieşte şi el", 14:19
crede, inima netulburată, 14:1
cunoaşte gândul lui Cristos, 15:11
este ascultat de El, 16:24. Îl vede înviat şi la Tatăl,
16:22; 14:28 etc.
4. Rezumat al învăţăturii lui Isus despre rugăciune:
Cum să nu te rogi: ca să fii văzut, aprobat de oameni, Matei
6:5. Cu aceleaşi vorbe repetate în zadar, fără ca inima să fie prezentă, Matei
6:7-8.
Cum să te rogi: în taină; importanţa vieţii personale de
rugăciune, care are întâietate faţă de rugăciunea publică, Matei 6:6.
Pe cine să rogi: pe Tatăl, "Tatăl nostru", Matei
6:9; Ioan 16:23. Tatăl care este în ceruri, care cunoaşte toate nevoile noastre
dinainte, dar vrea să le mărturisim şi să-L chemăm în ajutorul nostru. El ne dă
lucruri bune, ne invită să cerem, să batem, să căutăm, Matei 6:8-9, 32; 7:11,
7.
Condiţii ca să fim ascultaţi: a cere, a căuta, a bate la
uşă, Matei 7:7. A se ruga în Numele lui Isus, adică după voia Sa, Ioan 14:13.
Pentru rugăciunea în comun; să ne învoim, să fim adunaţi în Numele lui Cristos,
Matei 18:19. Cu credinţă, Matei 21:22. Cu stăruinţă, Luca 18:1-8. Cu umilinţă,
Luca 18:13-14. Iertând mai întâi pe alţii, Matei 6:14-15; Marcu 11:25. Cât timp
se mai poate (într-o zi va fi prea târziu ca să baţi la uşă şi să ceri), Luca
13:25. .
Pentru ce să ne rugăm: Modelul este "Tatăl
nostru". Cele trei dintâi cereri li privesc pe Dumnezeu, apoi ultimele
patru pe ucenic. Lauda şi încrederea se exprimă în binecuvântare, Matei 6:9-13.
Pentru a cere Duhul Sfânt, Luca 11:13 (vezi şi mai jos, chestionarul C, 2).
Pentru ca să fie trimişi la seceriş lucrători, Matei 9:38. Pentru revenirea lui
Cristos, Luca 18:1-8. Pentru a veghea cu stăruinţă; a rezista ispitei, Marcu
13:33; Luca 22:40.
Rezultatele ascultării rugăciunilor: Pentru partea divină,
Tatăl este glorificat în Fiul, Ioan 14:13. Pentru credincios, bucuria sa se
face deplină, Ioan 16:24.
C. Aplicaţie practică
1. Eu pot să fiu eliberat de făţărnicia mea, ca de orice alt
păcat care revine în mine, mărturisindu-I lui Dumnezeu - şi oamenilor, dacă
trebuie - ori de câte ori am căzut în ea, privind la cruce unde Isus poartă
acest păcat. Orice fel de orgoliu cade la cruce. Mă văd aşa cum sunt, cel
dintâi dintre păcătoşi. De fiecare dată, căinţă şi credinţă în Isus.
2. a) A înseta: a nu fi mulţumit cu mine însumi; a recunoaşte
tot ce-mi lipseşte, neputinţa mea; a dori viaţa lui Dumnezeu.
b) A veni
la Isus: nu prin eforturi proprii, prin cercul meu limitat de gândire, sau de
prieteni. A mă apropia de Cristos citind Cuvântul Său şi prin rugăciune.
c) A bea:
a-mi însuşi această Viaţă oferită; a crede; a mă încredinţa ei; a o lăsa să mă
pătrundă.
3. Pentru Dumnezeu, eu am o valoare nelimitată şi la fel,
orice om. Dacă aş fi fost eu singura oaie pierdută, Cristos ar fi coborât pe
pământ ca să mă salveze. La rândul meu, eu trebuie să caut suflete; să le
vestesc Evanghelia.