VESTIREA
EVANGHELIEI ÎN ANTIOHIA DIN PISIDIA
După
ce şi-au împlinit lucrarea pe care le-o dăduse Domnul s-o facă în insula Cipru,
apostolii împreună cu Marcu au plecat din Pafos, ca să se ducă în Asia. S-au
dat jos din corabie în ţinutul Pamfiliei, la miazănoapte-apus de Cipru, şi s-au
dus la Perga, oraş însemnat al acestui ţinut. Acest oraş există şi azi şi
poartă numele Karahisar sau Castelul Negru.
Acolo
Ioan, numit şi Marcu, a părăsit pe Pavel şi Barnaba şi s-a întors la Ierusalim.
Cauza nu ne este dată aici, dar putem s-o pricepem din ce ni se spune mai
departe: s-a înspăimântat şi s-a descurajat, văzând de aproape greutăţile
lucrării. Credinţa şi încrederea lui în Domnul nu erau destul de tari ca să
înfrunte greutăţile şi luptele pentru Evanghelie.
Însă
e mângâietor când ne gândim că aceasta a fost doar pentru o vreme. Domnul, în
harul Său, l-a învăţat şi l-a întărit pentru slujba Sa. După câtva timp îl
vedem iarăşi pe lângă Pavel, în închisoare la Cezareea; iar apostolul, în
Epistola către Coloseni, spune credincioşilor să-l primească dacă vine la ei
(Coloseni 4:10). Era socotit de Pavel în numărul tovarăşilor săi de lucru:
scriind lui Timotei, îi spune să i-l aducă, fiindcă îi este de folos pentru
slujbă (2 Timotei 4:11). Apostolul Petru, cu care se afla în Babilon, îl
numeşte fiul său (1 Petru 5:13). În cele din urmă, Domnul l-a ales ca să scrie
Evanghelia ce-i poartă numele, dându-i astfel o slujbă de preţ. Aşa lucrează
puterea şi harul Domnului. El nu frânge o trestie ruptă, ci Se slăveşte în
slăbiciuni (Matei 12:20; Isaia 42:3; 2 Corinteni 12:9).
Aşadar,
Pavel şi Barnaba, singuri, s-au dus să vestească Evanghelia într-un ţinut pe
care nu-l cunoşteau. Ei întâlneau pretutindeni sinagogi evreieşti, dar peste
tot iudeii necredincioşi se arătau vrăjmaşi de moarte ai apostolilor, ai
învăţăturii lor şi ai Numelui Domnului Isus.
Nu
ştim dacă, în trecere prin Perga, ei au vestit Evanghelia. Au străbătut ţara şi
au ajuns într-un oraş cu numele Antiohia, ca şi cel de unde plecaseră, dar
aşezat în ţinutul Pisidiei, la miazănoapte de Pamfilia. Acest oraş, din care
n-au mai rămas decât nişte măreţe ruine, ce vorbesc de vechea strălucire, era
aşezat pe coasta muntelui Taurus, nu departe de un loc frumos. Dar dacă oraşul
cu strălucirea lui a pierit de pe faţa pământului, au rămas din el, în cer,
urme nepieritoare: suflete mântuite, rod al lucrării celor trimişi de Domnul.
Pavel şi Barnaba, potrivit obiceiului lor, s-au dus mai întâi, în ziua Sabatului,
în sinagoga în care se adunau iudeii, ca să se roage şi să audă citirea Legii
şi a prorocilor. Întrucât erau străini, intrarea lor a fost băgată de seamă
numaidecât şi fruntaşii sinagogii care conduceau slujba religioasă, bănuind că
sunt nişte iudei învăţaţi, le-a trimis vorbă, dacă vor, să spună un cuvânt de
îndemn pentru popor. Într-adevăr, apostolii aveau un cuvânt, un cuvânt de preţ
pentru cei care se găseau adunaţi în sinagogă. Care era acest cuvânt? Acela al
mântuirii prin Domnul Cristos, cuvântul împăcării.
Duhul
Sfânt Şi-a îndreptat cuvântul, prin Pavel, către iudeii din Antiohia, în
această zi de Sabat. Era o zi destul de însemnată aceea când, pentru întâia
oară, le era vestită Evanghelia. Cei care îl ascultau aveau să creadă şi să fie
mântuiţi sau să rămână necredincioşi şi în păcatele lor, şi astfel să fie în
primejdia de a pieri pentru totdeauna. Aşadar, Pavel s-a sculat ca să vestească
pe Domnul Isus. Cu ce bucurie făcea aceasta! El, care fusese un iudeu
prigonitor şi hulitor, dar care căpătase îndurare şi învăţase să cunoască
dragostea Domnului Cristos, cât de fierbinte dorea ca cei din neamul său,
poporul pe care Dumnezeu îl binecuvântase atât şi care avea făgăduinţele
(Romani 9:3-5), să creadă în Acela în care se împlineau toate făgăduinţele.
Printre
ascultători erau nu numai iudei, ci şi prozeliţi, care se temeau de Dumnezeu.
Pavel îşi îndreaptă vorbirea către toţi: le aminteşte îndurarea cu care
copleşise Dumnezeu pe poporul lui Israel, alegându-l, scoţându-l din Egipt şi
ducându-l în Canaan. Apoi ajunge repede la alegerea pe care o făcuse Dumnezeu
punând împărat pe David, despre care a zis: „Am găsit pe David, fiul lui Iese,
om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele" (Faptele Apostolilor
13:22). Dar dacă Pavel vorbeşte despre David, face aceasta ca să vestească
ascultătorilor săi pe Acela pe care Dumnezeu L-a născut din sămânţa lui David
ca să fie Mântuitorul lui Israel, adică pe Domnul Isus. El mai zice: „Fraţilor,
fii ai neamului lui Avraam şi cei ce vă temeţi de Dumnezeu, vouă v-a fost
trimis Cuvântul acestei mântuiţi" (versetul 26). Apoi arată cum locuitorii
din Ierusalim, cetatea mult iubită de Dumnezeu, şi mai marii poporului,
nerecunoscând pe Domnul Isus ca Cristos şi neînţelegând pe prorocii care
vorbesc despre El şi pe care-i citeau totuşi în fiecare zi de Sabat, fără să ştie,
împliniseră cuvintele lor, judecând şi condamnând pe Domnul Isus şi cerând lui
Pilat să-L omoare, măcar că nu găsiseră în El nici o vină de moarte.
„Şi
după ce au împlinit tot ce este scris despre El" - urmează Pavel, lucruri
cu privire la suferinţele şi moartea Sa, pe care le putem citi îndeosebi în
Psalmul 22 şi în capitolul 53 din prorocul Isaia - când Domnul Isus a fost mort
pe cruce, „L-au dat jos de pe lemn şi L-au pus într-un mormânt".
Putea
El să rămână însă în mormânt? Nu. „Dumnezeu L-a înviat din morţi", zice
Pavel. Timp de mai multe zile, a fost văzut de ucenicii Săi, de aceia „care
acum sunt martorii Lui înaintea poporului" în Iudeea. Dumnezeu voia ca
Evanghelia să fie vestită şi mai departe, nu numai acolo unde Domnul Isus a trăit,
a suferit, a murit şi a înviat. Apostolul zice mai departe: „Şi noi vă aducem
vestea aceasta bună, că făgăduinţa făcută părinţilor noştri, Dumnezeu a
împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus; după cum este scris în
psalmul al doilea: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut". Acest Isus,
dat la moarte pe o cruce blestemată, era Fiul lui Dumnezeu. Şi cum s-a arătat
aceasta? Şi Pavel adaugă, aducând ca sprijin Scripturile: „Că L-a înviat din
morţi, aşa că nu Se va mai întoarce în putrezire... De aceea mai zice... Nu vei
îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea." Acestea sunt cuvintele lui
David din Psalmul 16. Însă David nu vorbea despre el însuşi, pentru că el a
văzut putrezirea, „dar Acela pe care L-a înviat Dumnezeu, n-a văzut
putrezirea."
Vorbind
astfel despre moartea şi învierea Domnului Isus, Pavel arată ascultătorilor săi
urmarea slăvită a lucrării Domnului Cristos: „Să ştiţi, dar, fraţilor, că prin
El vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi oricine crede, este îndreptăţit prin
El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi îndreptăţiţi prin Legea lui
Moise" (Faptele Apostolilor 13:38-39).
Aşa
cum Petru spusese lui Corneliu, tot astfel şi Pavel vesteşte iertarea păcatelor
prin Domnul Isus, Mântuitorul, pentru oricine crede. Acesta era cuvântul
mântuirii, vestea bună a împlinirii făgăduinţelor de îndurare.
Pavel
îşi încheie cuvântarea printr-un îndemn stăruitor ca ascultătorii săi să nu
dispreţuiască o mântuire aşa de mare.
Care
a fost urmarea acestei cuvântări aşa de puternice? De bună seamă că ea a lovit
pe toţi ascultătorii, pentru că ei au cerut apostolilor să le vorbească din nou
despre aceste adevăruri şi în Sabatul următor. Ba mai mult; mulţi din iudei şi
din prozeliţii evlavioşi, care slujeau lui Dumnezeu, au fost mişcaţi prin harul
Domnului şi au urmat pe Pavel şi pe Barnaba, care-i îndemnau să stăruiască în
cele ce au primit.
A
venit Sabatul următor. Vestea despre cuvântarea apostolilor se răspândise şi
aproape toată cetatea s-a adunat ca să audă Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta ar
fi trebuit să umple de bucurie pe iudei, dacă ar fi avut cu adevărat pe inimă
binele sufletelor şi slava lui Dumnezeu; ei însă s-au umplut de invidie. În loc
să cerceteze şi să vadă dacă e adevărat, după Scripturi, ceea ce Pavel şi
Barnaba vesteau, ei s-au împotrivit şi au batjocorit sfântul Nume al Domnului.
Ce stare tristă! Ei şi-au închis pentru ei calea mânturii; şi nu numai atât:
voiau să împiedice şi pe neamuri (Faptele Apostolilor 13:4-6).
Însă
harul pe care iudeii nu-l primesc se îndreaptă spre neamurile dispreţuite de
poporul iudeu. Pavel şi Barnaba amintesc iudeilor cuvintele din Isaia: „Te-am
pus ca să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile
pământului" (Isaia 49:6).
Harul
lepădat de iudei se îndreaptă spre neamuri, care se bucurau când au înţeles că
sunt obiectul dragostei lui Dumnezeu. Au fost mulţi în Antiohia în care
sămânţa aruncată a adus rod: au crezut şi au fost mântuiţi. Dar Cuvântul
Domnului n-a dus rod numai în Antiohia, ci s-a răspândit şi în ţinuturile din
împrejurimi.
Însă
Vrăjmaşul nu dormea. El s-a slujit de invidia şi de răutatea iudeilor, care au
întărâtat împotriva apostolilor pe femeile cucernice cu renume, care erau
prozelite şi a căror stare le făcea să aibă oarecare trecere. Fără îndoială, ei
le-au înfăţişat pe Pavel şi pe Barnaba ca pe nişte înşelători religioşi care
aduc învăţături primejdioase. S-au îndreptat şi către fruntaşii cetăţii, cărora
le vor fi spus, poate, că apostolii sunt nişte tulburători ai ordinei obşteşti.
Astfel au stârnit o prigonire împotriva lui Pavel şi Barnaba, care au fost
izgoniţi de acolo.
S-a
nimicit însă prin aceasta lucrarea săvârşită prin harul lui Dumnezeu?
Nicidecum. Au fost smulse suflete de sub stăpânirea Satanei, mântuite pentru
veşnicie şi adăugate Adunării. Cu toată prigonirea „ucenicii erau plini de
bucurie şi de Duh Sfânt", comoara de preţ, pe care nimeni n-o poate smulge
din inima celui ce o are.