Martirii celui
de-al optulea val
Anul 257
După moartea
lui Galiu, generalul Emilian a fost omorât de duşmanii săi şi Valerian a fost
ridicat pe tronul Romei. Acest împărat, timp de patru ani, a domnit în linişte
şi a tratat bine pe creştini. Cu timpul însă un magician egiptean numit
Macrianus a câştigat o mare influenţă asupra împăratului şi l-a determinat să
persecute pe creştini. Au fost întocmite legi în sensul acesta şi prigoana a
durat trei ani şi şase luni. Suferinţele au fost grele şi variate.
Rufina şi Secunda au fost două tinere frumoase, fiice ale
unui cetăţean bogat al Romei numit Asterius. Rufina, cea mai mare, a fost logodită
cu un tânăr nobil numit Armentarius. Secunda, cea mai tânără, a fost logodită
cu Verinus, un tânăr de rang. Şi ei amândoi se numeau creştini, dar când a
început prigoana, ei au dat înapoi, s-au lepădat de credinţă, întorcându-se la
idoli. Tinerele au dovedit însă mult mai mult curaj, rămânând statornice în
credinţa lor. Logodnicii au stăruit de ele să urmeze pilda lor, ca să se
salveze, dar ele n-au vrut. Atunci le-au luat şi le-au dus afară din Roma,
într-o casă la ţară, cu gândul să le pună în siguranţă, dar au fost găsite şi
aduse în faţa guvernatorului. Aici, ele şi-au mărturisit credinţa şi n-au vrut
să renunţe la ea. Atunci au fost supuse torturilor pe care le-au îndurat cu
mult eroism. Văzând că nu cedează, li s-a tăiat capul cu sabia. Au preferat mai
bine să moară decât să se despartă de Cristos.
În această
vreme, Ştefan, episcopul Romei, a fost decapitat. Saturnius, prezbiterul
de la Toulouse, a fost atacat de gloată şi dus să sacrifice. Refuzând să facă
aşa ceva, a fost bătut în chip barbar, apoi a fost legat la picioare de un
taur, căruia i-au dat drumul în jos pe treptele templului. Plecând în goană,
i-a sfărâmat ţeasta capului de trepte şi i s-au împrăştiat creierii. Furia
poporului fiind mare, nimeni n-a îndrăznit să-i ia trupul mort. La urmă două
femei i-au târât trupul şi l-au îngropat într-un şanţ. Martirul a fost un om
foarte învăţat, iar scrierile sale au fost foarte preţuite.
Sextus a fost un bun diacon în biserica creştină din Roma. Se
presupune că ar fi fost grec de origine. El a dat dovadă de multă înţelepciune
şi tact. Datorită lui, s-a terminat cu succes o dispută cu unii ce susţineau
alte învăţături. După ce a fost martirizat Ştefan, a fost ales el ca episcop.
În această slujbă, Sextus a dat dovadă de mult curaj, dezbrăcare de sine şi
spirit de jertfă.
Macrianus, care
pe vremea aceasta era guvernator, a obţinut din partea împăratului Valerian şi
a senatului aprobarea să dea morţii pe toţi conducătorii creştinilor. Sextus a
fost primul care a fost prins, apoi au urmat alţii. El a fost condamnat să fie
decapitat. Odată cu el, au mai suferit moartea de martir încă şase diaconi.
Anchetarea lui
Laurenţiu
Laurenţiu a
fost unul din diaconii bisericii din Roma. Când Sextus a fost dus la locul de
execuţie, Laurenţiu l-a însoţit şi l-a încurajat. Când s-au despărţit, Sextus
l-a înştiinţat că nu peste mult va fi arestat şi el.
Ca diacon,
Laurenţiu administra bunurile bisericii şi purta grijă de ajutorarea celor
săraci, a văduvelor şi a orfanilor. Încă de la început, biserica creştină a
luat asupra sa întreţinerea nevoiaşilor. Pe listele de ajutoare ale lui
Laurenţiu erau aproape 1.500 de nume. Deşi biserica trecea prin focul
persecuţiei, credincioşii n-au uitat de cei săraci, ci fiecare îşi dădea
contribuţia sa bănească în mod voluntar.
Macrianus a
presupus că biserica creştină trebuie să aibă mari bogăţii, din moment ce ajută
pe atâţia. Dorind să pună mână pe ele, a trimis soldaţi să-l aresteze pe
Laurenţiu. Aceştia l-au târât în faţa guvernatorului. Când l-a zărit Macrianus,
i-a zis: „Am auzit că voi care vă numiţi creştini, posedaţi comori de aur şi
argint. Este adevărat?"
Laurenţiu i-a
răspuns: „Da, într-adevăr biserica are mari bogăţii”.
„Atunci adu
aici aceste bogăţii, zise Macrianus. Nu spun cărţile voastre sacre că trebuie
să daţi Cezarului ce este al Cezarului? Împăratul are nevoie de aceste comori
pentru apărarea imperiului. Deci, trebuie să le predaţi”.
Laurenţiu a
cugetat câteva momente, apoi a zis: „În trei zile voi aduna toate bogăţiile
bisericii”.
Numaidecât
guvernatorul a dat ordin să fie eliberat, cu gândul că va primi mari cantităţi
de aur şi argint.
Laurenţiu s-a
dus şi a adunat pe toţi neputincioşii, schilozii şi a chemat pe guvernator să
vadă bogăţiile bisericii. Acesta când a venit a văzut un şir de orbi, altul de
schilozi şi neputincioşi, altul de orfani, de văduve bătrâne. Laurenţiu i-a
zis: „Iată acestea sunt bogăţiile bisericii”.
Guvernatorul,
înfuriat, a strigat: „Ce e bătaia aceasta de joc? Unde sunt comorile bisericii?
Unde e aurul şi argintul?"
„Aceştia pe
care îi vezi, sunt adevăratele comori ale bisericii, răspunse din nou
Laurenţiu. Ei sunt aurul, argintul, perlele şi pietrele preţioase”.
Aprins de
mânie, guvernatorul strigă la soldaţi să-l arunce imediat în temniţă. Acolo a
fost greu torturat, dar Laurenţiu a îndurat torturile cu multă răbdare şi chiar
cu bucurie. Un soldat numit Romanus, a fost foarte mişcat de comportarea lui şi
s-a strecurat în celula lui Laurenţiu, rugându-l să-i spună şi lui despre
credinţa creştină. El a fost convertit, apoi plin de bucurie a mărturisit că şi
el e creştin. Guvernatorul a poruncit să i se taie capul. Astfel Romanus a fost
martirizat cu o zi înainte de Laurenţiu.
Laurenţiu a
fost condamnat să fie prăjit pe grătar. Dezbrăcat de hainele sale, el fu aşezat
pe un grătar mare de fier sub care ardea un foc puternic. Crudul guvernator se
desfăta privindu-l pe grătar, dar n-a auzit nici un oftat, nici un geamăt.
Martirul primise putere să triumfe asupra suferinţelor. El doar se ruga pentru
biserică şi pentru convertirea întregului imperiu, în cele din urmă şi-a dat
duhul.
„Ciprian la
lei!"
Ani de zile,
persecuţiile au pustiit Africa. Mii de nevinovaţi au fost ucişi. Oraşul
Cartagena din nordul Africii a fost un mare centru al creştinilor. În fruntea
bisericii era Ciprian.
Părinţii lui
Ciprian erau bogaţi şi de viţă nobilă. De mic copil, el a fost crescut în
cultul zeilor Romei. El a fost foarte talentat. A studiat mult şi a devenit bun
filozof şi strălucit orator. Când vorbea în public, sute se adunau să-l
asculte.
Fiind bogat,
Ciprian trăia în mare splendoare. Se îmbrăca excelent, făcea risipă de lux şi
era mândru de poziţia sa. Se desfăta în orice fel de plăceri şi parade. Dar
păgânul acesta mândru avea să devină un umil urmaş al lui Cristos.
Un om numit
Cecilius, creştin din Cartagena a fost instrumentul de care s-a slujit Dumnezeu
la convertirea lui Ciprian. Uneori, El ia cele mai simple unelte spre doborârea
celor mari. E minunat să fii la îndemână Lui.
Înainte de botez, Ciprian a studiat cu grijă Scripturile.
Frumuseţea şi adevărul lor l-au făcut să ia hotărârea ca restul vieţii să-l
trăiască după preceptele Scripturilor. De aceea şi-a vândut averea, banii i-a
împărţit săracilor, el însuşi s-a îmbrăcat simplu şi a început o viaţă de
renunţare şi singurătate. După o vreme, a fost ales prezbiter al bisericii din
Cartagena. Grija lui s-a extins nu numai asupra Cartagenei, ci şi asupra
Numidiei şi Mauritaniei. Obiceiul lui era ca în orice acţiune, să ceară sfatul
celorlalţi. Una din maximele lui spunea că unitatea poate fi păstrată numai
printr-o strânsă părtăşie între păstor şi turmă. El a trăit o viaţă curată şi a
fost mult respectat de toţi.
După o vreme
însă, unii păgâni au început să-l duşmănească din pricina influenţei sale. Ei
au început să-l acuze că e conducătorul bandei celor dispreţuiţi de popor şi
care se numesc creştini. Ici, colo, au început să se audă strigăte care cereau
arestarea, judecarea şi condamnarea lui Ciprian. Curând a apărut un decret dat
tocmai de împăratul Decius. În decret e numit Cecilius Ciprian, episcopul
creştinilor. Când s-a aflat de decret, în oraşul unde altădată a fost onorat,
acum au început să strige: „Ciprian la lei! Ciprian la lei!"
Sfătuit de
prieteni să se salveze prin fugă, Ciprian a părăsit Cartagena şi s-a dus în
deşert. Cu el s-au mai refugiat şi alţi creştini, căci furia duşmanilor era
mare. În locul retras unde s-au dus, au început să însămânţeze pământul. Timpul
îl petreceau muncind şi rugându-se. După doi ani, au primit veşti că în oraş a
izbucnit o ciumă pustiitoare, că mii de persoane au murit, iar alţii
contaminaţi se zbat în agonie. Atunci au decis să se întoarcă în oraş, spre a
ajuta pe cei care i-au duşmănit atât de mult.
În Cartagena,
molima trecuse de la casă la casă. Acum domnea spaima şi teroarea. Bunătatea şi
mila au dispărut. Cei atinşi de molimă erau scoşi în stradă ca să moară. Oraşul
era plin de gemete şi strigăte după ajutor, dar de groaza morţii, toţi aveau
urechea surdă. Erau ca nişte sălbatici lipsiţi de milă.
În mijlocul
acestei situaţii, a apărut Ciprian cu grupul de creştini ce fuseseră refugiaţi.
A adunat în jurul său pe creştinii ce mai rămăseseră în viaţă, unii purtau pe
trupul lor semnele torturilor ce le-au îndurat şi Ciprian le-a spus că acum e
momentul să-şi arate dragostea faţă de vrăjmaşii lor. Să-şi aducă aminte că
sunt urmaşii lui Cristos, care a poruncit: „Faceţi bine celor ce vă prigonesc”.
El a împărţit oraşul pe sectoare şi fiecăruia i-a dat locul lui de muncă. Cei
mai înstăriţi au contribuit şi cu bani pentru uşurarea suferinţelor celor
lipsiţi. De cei ce nimeni nu mai avea milă, creştinii din Cartagena au dovedit
milă. În mijlocul întunericului, ei au fost lumină, unii cu preţul vieţii. Ce
frumoasă e mărturia creştinului dezbrăcat de sine şi aprins de dragostea
jertfitoare spre binele altora!
Dar ciuma abia
s-a mai potolit puţin şi duşmanii au început să acuze pe creştini că ei sunt
cauza ciumei. Valul de prigoană a început din nou, mai năpraznic. Durerea
pentru cei pierduţi şi groaza de molimă a început să se reverse asupra
creştinilor. Furia a fost sălbatică. Ciprian a fost arestat de proconsulul
Aspasius Paternus, judecat şi exilat la Curubis. Alţii au fost torturaţi şi
omorâţi. După un an, când un nou proconsul numit pentru Africa, a sosit la
Cartagena, persecuţia nu încetase. Curând el a poruncit ca Ciprian să fie adus
din exil la scaunul său de judecată. Vestea s-a răspândit ca fulgerul. În ziua
hotărâtă, o mare mulţime atât de creştini cât şi de păgâni au venit de faţă.
proconsulul i-a zis: „Tu eşti Ciprian, episcopul nelegiuiţilor şi al
ticăloşilor? Preasfântul împărat îţi porunceşte să sacrifici!"
„Nu voi
sacrifica!" - a răspuns Ciprian.
„E bine să te
gândeşti, înainte de a refuza - i-a zis proconsulul - de ce să dai cu piciorul
la viaţă?"
„Nu pierde
vremea, întrebându-mă - a zis Ciprian - ci aplică-mi pedeapsa pe care o crezi
justă; n-are rost să mă apăr”.
Atunci
proconsulul a pronunţat sentinţa să fie omorât cu sabia. Singurele cuvinte ce
le-a rostit, auzindu-şi sentinţa, au fost: „Îţi mulţumesc, o, Dumnezeule!"
El a fost dus
într-un câmp din apropiere, împrejmuit cu pomi. Mulţimea a venit aici, unii
s-au căţărat printre ramuri, ca să poată vedea această scenă. La locul de
execuţie, Ciprian a îngenuncheat, şi-a acoperit ochii cu mâinile şi sabia
călăului i-a despărţit capul de trup. Martirajul său a avut loc la 14
Septembrie 258 d.Cr.
Aşa a murit
Ciprian, unul din bărbaţii de seamă ai creştinismului. Viaţa lui a fost o mare
binecuvântare pentru mulţi. Cuvântul lui a întărit şi îmbărbătat pe cei ce
aveau de îndurat suferinţe aşa de grele pentru Cristos Domnul. Chiar retragerea
lui în pustie a fost cu scopul de a-şi ajuta fraţii. Pentru cei arestaţi şi
torturaţi în timpul prigoanei de sub Decius, Ciprian a avut o mare admiraţie.
El a scris: „Cu ce cuvinte aş putea eu să cânt laudele voastre? O, fraţi eroi!
Mulţimea martorilor a privit cu admiraţie lupta voastră spirituală pentru
Domnul. Ei v-au auzit pe voi robii Lui, mărturisind numele Lui deschis înaintea
oamenilor, cu o credinţă nestricăcioasă şi cu un curaj divin. Ei v-au văzut
neînarmaţi împotriva furiei lumii, dar apăraţi tot timpul de scutul credinţei.
Sângele, care
era să potolească setea prigonitorilor, a curs în râuri - glorios sânge ce
stinge şi flăcările iadului. O, ce spectacol pentru Dumnezeu însuşi! Ce sublim,
ce măreţ! Cu câtă bucurie nu a luptat şi a biruit Cristos în cei ce sunt ai
Lui. El le dă tot ceea ce se pare că a luat de la ei. El e prezent în luptă,
susţinându-i şi înflăcărându-i pe campionii Numelui Său. El, care pentru noi a
biruit moartea, nu încetează a birui în noi. Fericită e Biserica noastră
luminată cu o aşa glorie divină şi înnobilată în zilele noastre prin sângele
martirilor. Mai înainte, ea strălucea albă prin curăţia copiilor ei, acum ea a
primit o mantie împărătească de purpură roşie scăldată în sângele lor"
(Ciprian X, 3, 6).
Suferinţele lui
Dionisius şi a celor din Egipt
Eusebiu, în
„Istoria Bisericească” cap. XI, redă o scrisoare a lui Dionisius din
Alexandria către Germanus, un episcop contemporan al său, care a încercat să-l
defăimeze. Din scrisoare se poate observa cum erau arestaţi creştinii, cum
prin ameninţări se încerca coruperea lor, cum erau judecaţi şi condamnaţi numai
pentru faptul că se închinau viului Dumnezeu şi nu acceptau compromisul de a
se închina şi zeilor.
Dionisius,
împreună cu alţi patru creştini au fost trimişi la judecată înaintea
prefectului Emilianus. Iată ce scrie el: „Mă tem că în timp ce sunt forţat să
relatez minunata providenţă a lui Dumnezeu, voi fi expus neghiobiei şi
insensibilităţii. Dar, după cum s-a zis, e o onoare să ţii tăinuite secretele
împăratului şi e o glorie să faci de cunoscut lucrările lui Dumnezeu, eu voi
înfrunta violenţa lui Germanus. Am venit în faţa lui Emilianus nu singur, ci
însoţit de Maximus, prezbiter, tovarăşul meu de lucru, de diaconii Faustus,
Eusebius Ceremon şi de un oare care frate venit din Roma. Oricum, Emilianus nu
mi-a spus dintr-odată să nu mai ţin adunări, ca şi cum aceasta ar fi fost de
prisos, căci ţintea la ce era de primă importanţă; nu era îngrijorat că adun pe
alţii, ci că nu trebuie să fim creştini, de aceea mi-a poruncit să renunţ,
crezând, fără îndoială, că dacă eu mă schimb, ceilalţi vor urma exemplul meu.
I-am răspuns nu prin scurtele cuvinte că „noi trebuie să ascultăm mai mult de
Dumnezeu decât de oameni", ci în mod direct i-am mărturisit că nicidecum
eu nu pot să mă închin la altceva decât Dumnezeului adevărat şi că niciodată nu
voi înceta de a fi creştin. Drept urmare, el a poruncit să mergem într-o
localitate învecinată cu deşertul, numită Cefro”.
„Dar ascultă
cuvintele care au fost pronunţate de ambele părţi, aşa cum au fost
înregistrate. Dionisius şi Faustus, Maximus, Marcelus şi Ceremon fiind
aliniaţi, Emilianus, prefectul, a zis: „Chiar eu personal am discutat cu voi
despre bunătatea majestăţilor noastre, pe care şi voi aţi experimentat-o. Ei
v-au acordat şansa de a vă scăpa, dacă sunteţi dispuşi să vă întoarceţi la
cursul naturii, să vă închinaţi zeilor, care i-au păstrat în domnie şi să
uitaţi acele practici ce sunt aşa de nenaturale. Ce ziceţi la aceste lucruri?
Căci nici nu mă aştept ca voi să le fiţi nerecunoscători, din moment ce ei vă
vreau binele”. Dionisius a răspuns: „Nu toţi zeii primesc închinare de la toţi
oamenii, ci fiecare grupare se închină acelora pe care ei îi cred ca zei. Noi,
deci, ne închinăm singurului Dumnezeu şi Creator al tuturor lucrurilor, şi El e
Cel ce a încredinţat domnia înaltelor excelenţe şi sacrelor majestăţi Valerian
şi Galienus. Lui ne închinăm şi îl adorăm, Lui îi aducem necurmat rugăciuni ca
domnia lor să poată continua tare şi nezguduită”.
Prefectul
Emilianus a zis din nou: „Dar cine vă împiedecă de a vă închina şi acestui
Dumnezeu, dacă este un zeu împreună cu acei ce sunt zei naturali? Căci vi se
porunceşte să vă închinaţi zeilor, acelor zei care sunt cunoscuţi de toţi ca
atare”. Dionisius a răspuns: „Noi nu ne închinăm la un altul”. Prefectul
Emilianus a zis: „Îmi dau seama că sunteţi în acelaşi timp şi nerecunoscători,
şi insensibili faţă de clemenţa Cezarilor noştri. De aceea, nu veţi mai rămâne
în cetatea aceasta, ci veţi fi trimişi în părţile Libiei, în localitatea numită
Cefro. Căci acest loc l-am ales conform ordinelor Cezarilor. Dar nici vouă,
nici altora, cu nici un chip nu vi se va îngădui nici să ţineţi întruniri, nici
să intraţi în ceea ce voi numiţi dormitoare sau cimitire. (Pe vremea aceea,
creştinii numeau „cimitir", adică „dormitor", locul unde depuneau
morţii. În lumina Evangheliei, moartea e ca un somn. Aceste dormitoare, fie că
erau peşteri sau catacombe subterane, erau locul unde se adunau creştinii.) Dar
dacă se va găsi că vreunul nu s-a dus unde am poruncit, sau dacă va fi găsit în
vreo adunare, va face aceasta spre pierzarea sa. Căci pedeapsa necesară nu va
zăbovi. Plecaţi, deci, unde v-am poruncit”. Astfel, m-a constrâns să plec,
bolnav cum eram, fără să-mi dea măcar o zi de răgaz. Ce răgaz am avut atunci să
ţin sau să nu ţin adunări?"
După ce scrie
alte lucruri, el zice: „Dar departe de noi de a nu ne aduna laolaltă prin
ajutorul divin. Din contră, cu atât mai mult am putut să-i adun pe cei ce erau
în cetate, ca şi cum aş fi fost în mijlocul lor: absent, într-adevăr, în trup,
după cum am spus, dar prezent în duh. În Cefro, s-a adunat o frumoasă
congregaţie cu noi, parte din fraţii ce ne-au însoţit din cetate, parte din cei
ce au venit din Egipt şi s-au unit cu noi. Astfel Dumnezeu a deschis o uşă
pentru Cuvânt ca şi acolo. La început, într-adevăr am fost persecutaţi, am fost
împroşcaţi cu pietre; dar în cele din urmă nu puţini dintre păgâni, abandonând
idolii, s-au întors la Dumnezeu, căci Cuvântul atunci a fost semănat pentru
prima dată între ei, niciodată înainte nu l-au auzit. Astfel, parcă Dumnezeu
ne-a condus pentru această cauză la ei, căci după ce ne-am făcut lucrarea, am
fost transferaţi în altă parte. De fapt, Emilianus, după cât se pare, a dispus
să fim duşi în locuri mai rele, mai pline de orori decât cele din Libia, căci
el a poruncit celor din districtul Mareotic să se adune în anumite sate
separate. Dar grupa noastră, împreună cu acei ce trebuiau să fie primii
deportaţi, el a poruncit să fie lăsată pe drum. Căci, fără îndoială, în
planurile şi pregătirile lui era ca oricând ar fi dorit să ne poată uşor lua
captivi. Când prima dată mi s-a ordonat să merg la Cefro, deşi nu ştiam unde e
localitatea aceasta, căci nici nu auzisem de ea înainte, totuşi am mers calm şi
cu bucurie. Dar când mi s-a spus că trebuie să mă mut la Coluthion, cei ce erau
de faţă ştiu ce mult m-am necăjit. Pentru aceasta mă acuz singur. La început
m-am necăjit, mi-a fost foarte greu. Deşi aceste locuri s-a întâmplat să-mi fie
mai cunoscute şi mai familiare mie, se spunea că e mai lipsită de fraţi, de
oameni buni şi e mai expusă insolenţei călătorilor şi incursiunilor din partea
tâlharilor. Dar am fost mângâiat de fraţi, care mi-au reamintit că e mai
aproape de oraş. E adevărat că Cefro ne-a adus un mare număr de fraţi din
Egipt, aşa că am fost în stare să lăţim biserica, s-o ducem mai departe, dar
aici fiind oraşul mai aproape, vom putea fi mai des vizitaţi de cei ce în mod
real ne erau scumpi şi preaiubiţi. Căci ei ar veni şi ar întârzia cu noi şi ca
şi în cele mai îndepărtate suburbii, ar fi şi aici întruniri, măcar în parte.
Şi aşa a şi fost”.
Într-o altă
epistolă către Domiţius şi Didimus, Dionisius ne dă alte referinţe despre
persecuţii. El spune: „Este de prisos să vă înşir fraţii pe nume, deoarece sunt
şi numeroşi şi voi nu-i cunoaşteţi. Dar trebuie să ştiţi că sunt bărbaţi şi
femei, tineri şi bătrâni, tinere fecioare şi matrone în vârstă, soldaţi şi
civili din toate clasele şi toate vârstele, care au primit coroana victoriei
sub lovituri de bici şi în flăcări, unii chiar sub ascuţişul săbiei. Oricum,
pentru mulţi scurgerea unui timp îndelungat nu a fost ceva suficient să-i facă
să apară acceptabili în faţa lui Dumnezeu, cum într-adevăr n-a apărut pentru mine
până în momentul de faţă. Deci, am fost rezervat pentru un timp pe care El îl
cunoaşte mai bine şi mai potrivit, căci a zis: „La vremea potrivită te-am
ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat”. Fiindcă aţi întrebat şi doriţi să
fiţi informaţi despre toate cu privire la noi, aţi auzit totul cum am
călătorit, cum am fost duşi ca prizonieri de centurioni şi magistraţi, soldaţi
şi ofiţeri cu ei, eu şi Caius, Faustus, Petru şi Pavel; deodată a venit o grupă
de mareotiţi, care ne-au târât cu ei, noi i-am urmat nu de voie, ci forţaţi.
Acum Caius, Petru şi eu suntem singuri, despărţiţi de restul fraţilor noştri,
suntem închişi într-un loc sălbatic şi deşert din Libia, la o distanţă cam de
trei zile de călătorie de la Paretonium”. După alte câteva remarci, el continuă:
„În cetate, câţiva s-au ascuns şi vizitează în secret pe fraţi: prezbiterii
Maximus, Dioscorus, Demetrius şi Lucius. Căci Faustinus şi Aquila, care sunt
proeminenţi în lume, acum rătăcesc prin Egipt. Diaconii care supravieţuiesc
sunt: Faustus, Eusebius, Ceremon. Eusebiu, care de la început a fost întărit de
Domnul şi care a fost bine calificat spre a îndeplini grelele îndatoriri ale
celor credincioşi ce se aflau în temniţe şi să îndeplinească periculoasa
slujbă de înmormântare a desăvârşiţilor şi fericiţilor ce sufereau moartea de
martir. Căci până în prezent, guvernatorul n-a încetat să omoare pe unii, după
cum am spus mai sus, în cel mai crud mod, ori de câte ori sunt daţi în
judecată, torturând pe alţii cu biciuirea, exterminând pe alţii prin
întemniţare şi punere în cătuşe. În plus a poruncit ca nimeni să nu se prea
apropie de ei. El însuşi verifica să vadă dacă se respectă acestea. Totuşi
Dumnezeu, prin vioiciunea şi bunătatea fraţilor, a îngăduit unele uşurări
celor necăjiţi”. Dar Faustus nu la mult timp după aceasta a fost decapitat.
Martirii din
Cezareea
În timpul persecuţiei de sub Valerian, în Palestina, la
Cezareea, trei bărbaţi au strălucit în credinţa lor şi au fost onoraţi cu
martirajul, devenind hrană fiarelor sălbatice. Numele lor a fost: Priscus,
Malcus şi Alexandru. Cei doi din urmă au locuit la primul, undeva la
ţară. Ei păreau a fi fără grijă, nepăsători, dar când s-a ivit ocazia nimerită,
ei deja ardeau de dorinţa de a obţine premiul, coroana de martir. În scopul
acesta, ei s-au dus la Cezareea şi s-au prezentat de bună voie judecătorului,
care i-a condamnat la moarte.
Marinus a fost un distins ofiţer din Cezareea. El a primit
deosebite onoruri pentru faptele sale militare. Era renumit pentru familia sa,
precum şi pentru averea ce o avea. Dar el a devenit creştin. Odată, romanii au
vrut să-i încredinţeze un post ce devenise vacant, dar tocmai când era să
primească noua funcţie, unul a păşit în faţa judecătorului şi s-a opus, spunând
că nu e legal să i se dea această onoare, căci Marinus e creştin şi a refuzat
să jertfească împăraţilor. La început, judecătorul Acheus s-a ridicat şi l-a
întrebat pe Marinus despre părerile sale. Când acesta a mărturisit cu
îndrăzneală că e creştin, i-a dat timp de trei ore să reflecteze asupra problemei.
La sfârşitul celor trei ore, fiindcă n-a fost dispus să se lepede de credinţa
sa în Isus, a fost decapitat. A renunţat la o glorie trecătoare, ca să
primească o glorie eternă.
O sclavă
creştină câştiga pe fiica guvernatorului
Filipus,
guvernatorul din Alexandria, avea o fiică numită Eugenia. Ea era foarte
frumoasă şi tatăl său era foarte ataşat de ea. O sclavă creştină din casa
guvernatorului i-a vorbit fetei despre bucuria vieţii creştine. Prin această
sclavă, Eugenia a fost convertită la creştinism.
Neîndrăznind
să-şi arate pe faţa convertirea, de frica pedepsei, Eugenia a fugit de la casa
părintească la casa lui Helenus, un bătrân prezbiter al bisericii. Ca să nu fie
găsită, ea şi-a schimbat hainele de fată cu nişte haine ce le purtau băieţii pe
vremea aceea. Deghizată în felul acesta, fără ca cineva să bănuiască ceva, ea
şi-a luat numele de Eugen şi a intrat la o mănăstire de călugări din
Alexandria, unde a primit o chilioara a ei. După câtva timp, conducătorul
mănăstirii a murit. Fiindcă tânărul Eugen dovedea cunoştinţe deosebite şi
devenise stimat de ceilalţi călugări prin comportarea sa, Eugen a fost ales
conducător al mănăstirii. După un timp o femeie din Alexandria numită Melania,
din sete de răzbunare, a învinuit pe Eugen şi încă pe câţiva de anumite crime.
Cei acuzaţi au fost aduşi înaintea guvernatorului Filipus, tatăl Eugeniei. Cum
arestaţii erau creştini, ei erau consideraţi vinovaţi de toate păcatele, chiar
fără nici o dovadă. Eugenia dându-şi seama de pericol şi ştiind că se poate
salva pe ea şi pe ceilalţi, ea se hotărî să divulge guvernatorului că e fiica
lui. Astfel, ea îi ceru să-i acorde un timp şi un loc ca să-i spună adevărul.
Convingându-se că acuzatul Eugen e fiica lui, el şi-a dat seama de nevinovăţia
ei şi de acuzele false ale Melaniei. Atât Eugenia cât şi ceilalţi doi acuzaţi,
Proteus şi Hiacintus au fost scăpaţi. Nu la multă vreme după aceasta, însuşi
Filipus a devenit creştin şi chiar episcop la Alexandria. La urmă, el a suferit
moarte de martir pentru credinţa sa în Domnul Isus.
După moartea
tatălui, Eugenia a mers la Roma. Acolo a fost torturată şi în cele din urmă a
fost legată de un pietroi mare şi a fost înecată în Tibru.
Groaznicul
sfârşit al împăratului Valerian
Acest împărat
tiran care timp de mai bine de trei ani a prigonit crunt pe creştini, într-o
luptă cu Sapor împăratul Persiei, a fost luat prizonier, dus în Persia şi
tratat cu cea mai mare cruzime. Se părea că toate cruzimile exercitate de el
împotriva creştinilor, s-au întors asupra capului său. Sapor, ca să-l
umilească, i-a cerut să îngenuncheze, ori de câte ori vine în faţa sa. Îl trata
ca pe cel din urmă sclav. Când Sapor trebuia să încalece pe calul său, Valerian
trebuia să stea pe coate şi genunchi, ca scăunel, şi împăratul urca întâi pe
el, apoi pe cal. Ironic, Sapor repeta mereu: „Această formă ghemuită a celui ce
a fost cândva împărat, demonstrează mai bine decât toate picturile pe care
artiştii Romei le pot desena, cine a câştigat victoria”.
Timp de şapte
ani Valerian a fost ţinut în această stare de sclavie. Apoi Sapor a poruncit să
i se scoată ochii. Valerian devenise un sclav orb. Dar nici aceasta nu a putut
potoli răzbunarea lui Sapor, căci după un timp porunci ca Valerian să fie
jupuit de viu. În timp ce îi jupuiau pielea, în chinuri groaznice, Valerian o
sfârşi cu viaţa.
Pe tronul
Romei, după prinderea lui Valerian, a urmat Galienus, fiul său. Sub domnia lui,
biserica s-a bucurat de pace.
<<< Cuprins